Decizia nr. 5353/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
D. CIVILĂ Nr. 5353/2012
Ședința publică de la 14 I. 2012
PREȘEDINTE M. D.
Judecător R.-R. D.
Judecător A. C.
Grefier M. T.
{ F. | }
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta A. N. PENTRU R. P., împotriva sentinței civile nr. 2530/(...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui C., în contradictoriu cu reclamanții C. R. D. și C. G. A. și cu pârâta A. F. P. A M. C.-N., recurent, având ca obiect despăgubire legea nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reclamanta intimată C. R. D. personal, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este { F. |legal} îndeplinită.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591 alin. 4 C. Pr. Civ., constată că, raportat la art. art. 3, alin. 3, art. 299 C. Pr. Civ. și art. 20 din L. nr. 554/2004 este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
S-a făcut referatul cauzei de către { F. { F. învederează} faptul că recursul este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru, iar părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă, iar la dosar s-a depus întâmpinare, de către reclamanții intimați.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 2530 din (...) pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...) s-a admis acțiunea formulata de reclamantele C. R. D., și C. G. A. împotriva paratei A. N. pentru R. P., și in consecință :
A fost obligată pârâta sa vireze în contul reclamantelor suma de 311.971 lei
și respectiv 291.752 lei reprezentând despăgubiri, conform Hotărârii nr.129 și nr.130/(...) emise de C. J. C. pentru Aplicarea L. nr.2..
A fost obligată pârâta la plata sumei de 4960 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantelor.
S-a respins acțiunea reclamantelor formulată împotriva S. Român prin A. F.
P. a M. C.-N., urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin H. nr.129/(...) emisă de C. J. C. pentru Aplicarea L. nr.2. s-a aprobat cererea antecesorului reclamantelor C. R. D. și C. G. A., C. T., decedat, înregistrată la I. P. J. C. sub nr.6259/2007, prin care acesta a solicitat acordarea măsurilor reparatorii stabilite prin L. 2. pentru imobilele deținute de mama acestuia, C. Carolina, în orașul C., dispunându-se acordarea în favoarea reclamantelor a despăgubirilor în sumă totală de 311.971 lei.
Prin H. nr.130/(...) emisă de C. J. C. pentru Aplicarea L. nr.2. s-a aprobat cererea antecesorului acelorași reclamante, C. T., decedat, înregistrată la I. P. J. C. sub nr.6259/2007, prin care acesta a solicitat acordarea măsurilor reparatorii stabilite prin L. 2. pentru imobilele deținute de mama acestuia, C. Carolina, în orașul C., dispunându-se acordarea în favoarea reclamantelor a despăgubirilor în sumă totală de 291.752 lei.
In speță, litigiul poarta asupra obligației de plata a despăgubirilor acordate in temeiul L. 2., altfel spus o problema de aplicare a acestei legi .
Dat fiind obținerea titlului de despăgubire, la data de (...) reclamantele s-au adresat pârâtei A. N. pentru R. P. pentru acordarea despăgubirilor, depunând în acest sens cerere.
Pârâta a susținut, în esență, respectarea prevederilor L. nr.2. și limitarea despăgubirilor în raport de disponibilități/lichidități.
Actul normativ evocat de ambele părți, L. nr. 2., statuează la art.1:
„(1) cetățenii români, deposedați ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de N. și a Ț. H., precum și ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la P. la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum și pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forțate a bunurilor, în condițiile prezentei legi.
(2) De prevederile prezentei legi beneficiază foștii proprietari, moștenitorii legali ai acestora, până la gradul al IV-lea inclusiv, sau moștenitorii testamentari ai acestora, dacă au la data formulării cererii cetățenia română";.
De asemenea, potrivit art.11 din același act normativ:
„(1) Plata despăgubirilor se dispune de către A. N. pentru R. P. - Serviciul pentru aplicarea L. nr.2.";.
În aplicarea L. nr.2. a fost emisă HG 1120/2006 care, la art.18 alin.5 prevede:
„Compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului B. pentru aplicarea L. nr.2., a Serviciului pentru aplicarea L. nr.2. în cazul contestațiilor, sau hotărârea judecătorească definitivă, investită cu formulă executorie, după caz, se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel: a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei b) eșalonat in doua transe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei; c) eșalonat in două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% in anul următor, daca cuantumul compensațiilor depășește
100.001 lei.
(6) Suma achitata beneficiarilor in cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere a preturilor de consum din ultima luna pentru care acest indice a fost publicat de către I. N. de S., față de luna decembrie a anului anterior";.
Raportat la valoarea despăgubirii stabilite rezulta ca în anul 2010 parata avea obligația de a achita 40% din despăgubirea sus indicata si in anul 2011, 60% din aceeași despăgubire .
Împrejurarea ca în textul de lege sus indicat se arata ca plata se face in limita sumelor aprobate anual cu aceasta destinație in bugetul de stat nu reprezintă o împrejurare care sa justifice respingerea acțiunii. Astfel, S. R. si-a asumat obligația de a acorda despăgubiri persoanelor care intra sub incidenta L. 2. prevăzând o anumita procedura de urmat in vederea acordării si apoi încasării lor efective. Aprecierea ca plata s-ar putea face in funcție de câți bani aloca același stat de la bugetul de stat in acest sens ar duce la concluzia ca obligația de plata este o obligație de plata sub condiție pur potestativa din partea debitorului altfel spus ca aceasta are dreptul de a face plata când vrea el ceea ce contravine esenței si scopului L. 2.. Deci nu este posibila recunoașterea unui drept de creanța si apoi aprecierea ca legitima a atitudinii debitorului ca va plăti când va aloca resurse in acest sens .
Totodată nici L. nr.2. si nici HG 1120/2006 nu recunosc valoarea de titlul executoriu a deciziei emise de către parat, prezentul demers judiciar fiind așadar necesar in vederea obținerii unui titlu executoriu in condițiile in care parata refuza plata creanței sus indicate .
Mai apoi, în soluționarea cererii vizând efectuarea plății in temeiul titlurilor de plata, aceasta trebuie realizata într-un termen rezonabil.
Invocarea lipsei disponibilităților/lichidităților, în condițiile in care nu s-a făcut dovada vreunui demers pentru o eventuala creditare/. adresata M. E. și F. nu este justificata și încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la C. E. a D. O. ce prevăd că ,,orice persoana are dreptul la respectarea bunurilor sale".
Or, dreptul de creanță născut in favoarea reclamantelor prin emiterea deciziei de despăgubire reprezintă o valoare patrimoniala și are deci caracteristicile unui bun in sensul art.1, iar in acest context, prin nesoluționarea in termen rezonabil a cererii privitoare la efectuarea plății, autoritatea administrativă încalcă acestuia dreptul la respectarea bunurilor sale .
Dreptul la soluționare în termen rezonabil, garanție a unui proces echitabil, trebuie sa fie prezent nu doar in cazul procedurii de contencios ci și în procedura administrativa întrucât durata procedurii trebuie sa includă și întârzierile imputabile autorităților administrative când, fără intervenția acestora nu se poate asigura realizarea dreptului recunoscut de lege.
Reclamantele, utilizând posibilitățile oferite de normele interne, au întreprins demersurile legale pentru realizarea dreptului sau insa acest drept s-a transformat intr-un drept iluzoriu, in condițiile in care demersul sau nu poate fi realizat cu respectarea principiului celerității procedurii ca și garanție înscrisa in normele arătate.
Aceasta întârziere imputabila autorității care se prevalează de justificarea mai sus menționată, fără a găsi in același timp mijloace necesare realizării cu celeritate a demersurilor inițiate de reclamant, conduce la depășirea termenului rezonabil, depășire contrara dispozițiilor Convenției.
Din această ultimă perspectivă, nu trebuie trecut neobservat că jurisprudența Curții Europene a statuat, de pildă, in, privința caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, principiul potrivit căruia el se apreciază in funcție de împrejurările cauzei și criteriile - consacrate in jurisprudența Curții privitoare la complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorității competente și miza procesului pentru cei interesați (cauza Manole împotriva României).
De asemenea, în cazul Daicovicescu contra României, Curtea a statuat că constatarea unei încălcări implică pentru statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele, astfel încât să se stabilească pe cât posibil situația anterioară acesteia.
Tot astfel, în cauza Braniowschi contra Poloniei, Curtea s-a pronunțat în sensul că statele sunt obligate nu doar să respecte și să aplice într-o modalitate previzibilă și coerentă legile pe care le adoptă, ci și să garanteze condițiile legale și practice, să elimine incompatibilitățile și obstacolele pentru exercitarea efectivă a dreptului patrimonial precum și să îndeplinească în timp util într-o modalitate concretă și coerentă promisiunile legislative.
În speță, nu se poate vorbi de un termen rezonabil, dacă se ia în considerare timpul scurs din momentul solicitării despăgubirilor în fața autorităților - mai
2010.
Reclamantele au fost lipsite în mod arbitrar de dreptul lor, de prerogativele dreptului de proprietate, fiind necesară instituirea unei proceduri, măsuri rapide și eficiente care să permită reparația echitabilă. Această procedură a fost îngreunată, în considerarea lipsei disponibilităților bănești, însă, așa cum s-a mai arătat, aceasta nu poate justifica neaplicarea într-un termen rezonabil a dispozițiilor de plată; iar în acest sens Curtea E. s-a pronunțat „statuând că lipsa de fonduri nu justifică neaplicarea unei hotărâri definitive";, concept care cuprinde și existența unei decizii a unei autorități administrative întrucât obligația de a pune în executare o astfel de hotărâre revine statului (cauza Ramadhi împotriva Albaniei).
Curtea a mai precizat că dreptul la o instanța ar fi iluzoriu dacă dispozițiile juridice interne ale unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți sau să se bucure de efect parțial (Safii împotriva Italiei).
Tot astfel, Curtea a statuat că dreptul de acces la o instanță nu poate obliga un stat să execute fiecare sentință de natură civilă indiferent care ar fi ea și indiferent care ar fi împrejurările, însă dacă administrația refuză sau omite să se conformeze sau întârzie să o facă, garanțiile de care a beneficiat justițiabilul în timpul fazei judiciare, a procedurii pierd orice rațiune de a fi.
Parcurgerea procedurii ce vizează plata despăgubirilor poate fi echivalentă cu modalitatea de punere în executare a drepturilor printr-o hotărâre, iar legat de acest aspect, Curtea a mai precizat, în jurisprudență că omisiunea autorităților de a se conforma în termen rezonabil unei decizii definitive, poate antrena o încălcare a art.6 al.1.
Prin urmare, plecând de la cele înscrise în Convenție, susținerile reclamantelor cu privire la nesoluționarea cererii de plată a despăgubirilor sunt întemeiate și au fi admise.
Apoi, apreciază că în momentul de față este scadentă întreaga obligație patrimonială prevăzută în hotărâri, deoarece pârâta nu a achitat nicio sumă de bani nici în 2010 și nici în 2011, și după cum rezultă din întâmpinarea depusă, nici în viitorul apropiat nu intenționează să o achite, invocând tocmai lipsa lichidităților financiare ale statului.
Așa fiind, tribunalul a apreciat ca poate obliga pârâta la virarea în contul reclamantelor a sumei de 311.971 lei respectiv 291.752 lei, reprezentând despăgubiri, conform Hotărârii nr.129 și nr.130/(...) emise de C. J. C. pentru Aplicarea L. nr.2..
Având in vedere considerentele mai sus expuse, tribunalul în temeiul prevederilor legale anterior indicate, a art. 8, 18 din L. 554/2004 a admis acțiunea formulată de reclamant conform dispozitivului prezentei hotărâri .
În baza art.274 C.pr.civ., a obligat pârâta , aflată în culpă procesuală , la plata sumei de 4960 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantelor, reprezentând onorariu avocațial.( f. 204).
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta A. N. PENTRU R. P. solicitând admiterea acestuia așa cum a fost formulat.
În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat recurenta că, conform art. 18 alin.
(5) din H.G.nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea L. nr.2., plata despăgubirilor este condiționată de existența În bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație.
Sumele alocate ca despăgubiri sunt stabilite prin L. bugetului de stat. iar sumele plătite de A. ca despăgubiri pe L. nr. 2. sunt publice fiind publicate pe site- ul anrp.gov.ro.
Înțelege să aducă În discuție art. 41 din Charta E. a D. Fundamentale și interpretarea Recomandării/ReclC.M./2007/7, unde se stabilește că, "având În vedere Împrejurările cauzei și volumul de activitate al autorității administrative competente În materia soluționării cererilor de acordare a cetățeniei române", termenul rezonabil reglementat prin art. 41 trebuie analizat În circumstanțele date.
În interpretarea dată, se consideră că nu poate fi vorba de Î. dispozițiilor art. 10 din C. E. asupra cetățeniei, atunci când există foarte multe cereri depuse, iar mijloacele folosite se dovedesc a fi insuficiente.
Cu referire la termenul rezonabil, în procedurile judiciare, instanta europeană a admis că supraîncărcarea temporară a rolului unui tribunal (această ipoteză, se aplică, prin analogie, situatiei În care se regăseste pârâta) nu angajează responsabilitatea internatională a statelor contractante dacă acestea adoptă cu promptitudine măsurile de natură să remedieze asemenea situatie.
Este cunoscut faptul că aspectele problematice care au fost revelate de către
Curtea E. a D. O. prin H. P. în cauza M. Atanasiu și alții împotriva României, se regăsesc și se explică prin numeroasele solicitări, adresate A., care au condus la un număr mare de litigii în care aceasta este în momentul de fată parte.
Sunt de amintit aspectele retinute de către Curtea E. a D. O. referitoare la capacitatea administrativa a CCSD (A.) În H. P. Atanasiu și alții Împotriva României:
,,222. Curtea notează că În fața multitudinii procedurilor de restituire, autoritățile interne au reacționat adoptând L. 247/2005, care a stabilit o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate.
223. Aceasta unificare, care merge În sensul bun, deoarece instituie proceduri simplificate, ar fi eficientă, dacă autoritățile competente, si mai exact C. C., ar fi prevăzut, cu resurse umane si materiale la Î. misiunii sale de Î.
224. Din acest punct de vedere Curtea ia act de următoarele: confruntată
Încă de la crearea sa cu un volum mare de munca, C. C. a tratat dosarele aleatoriu.
Deși criteriul de examinare a fost modificat, În mai 2010, dintr-un total de
68.355 de dosare înregistrate la aceasta comisie, numai 21.260 dintre acestea au o decizie de acordare a unui titlu de despăgubire, fiind plătite despăgubiri În numerar intr-un număr de mai puțin de 4.000 de dosare."
Această situație, observată în mod obiectiv de către Curtea E. a D. O., privește întreg procesul de restituire și de acordare a despăgubiri lor, problemele subliniate de către aceasta fiind întâlnite tot mai des în practica instituțională a pârâtei.
Revenind la cauza de față, implementarea recomandărilor puse în vedere de către Curtea E. ca urmare a procedurii Hotărârii P. pronunțate urmează a se realiza prin noile măsuri legislative propuse, susținute de măsuri urgente privind întărirea capacității instituționale și schimbarea viziunii de ansamblu a procedurii administrative.
Suntem pe deplin conștienți de faptul că noile modificări legislative ce se doresc a fi aplicate, sustinute prin măsuri administrative și financiare corelative care să ofere institutiilor implicate (cazul pârâtei) în acest proces resursele umane și financiare corespunzătoare volumului de activitate trebuie să aibă drept rezultat asigurarea finalizării dosarelor într-un "termen rezonabil" așa cum prevede practica
Curtii Europene a D. O., pentru a se evita apariția de noi cauze pe rolul C., existând riscul unor sancțiuni dispuse de către C. de M., concomitent cu afectarea, în mod negativ, a imaginii României pe plan european.
În acest sens, prin D. nr. 270/(...) a Primului-Ministru al României a fost constituit C. interministerial privind procesul de reformare a legislației și procedurilor din domeniul restituirii proprietăților, care are ca principală atribuție identificarea soluțiilor optime care să conducă la eficientizarea procesului de restituire a proprietăților și elaborarea unor proiecte de acte normative care să conțină propunerile în domeniu.
În aceste condiții se impune a se constata că, În absența disponibilităților bănești ale statului, raportat la dificultățile prin care trece economia țării, s-ar stabilii, În momentul de față, În sarcina A. o obligație imposibil de realizat și care este În natură să afecteze principiul egalității de tratament, recunoscut atât În plan intern cât și În plan european.
În al doilea rând, din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât În condițiile de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența C.
În cazul În care se va că nu se impune respingerea acestui capăt de cerere, solicită în subsidiar, să fie micșorate cheltuielile de judecată, în baza art. 274 alin 3
Cod proc civ., potrivit căruia "judecătorii au Însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute În tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, față de valoarea pricinii sau munca Îndeplinită de avocat.
Astfel, solicită instanței să constate că, pentru soluționarea prezentului litigiu, a fost necesar doar un termen de judecată.
Acordarea unor cheltuieli de judecată de 4.960 lei este neîntemeiată și față de obiectul cauzei.
Aceste aspecte nu vizează o împotrivire din partea pârâtei la acțiune, ci doar faptul că nu există un buget pentru plata cheltuielilor de judecată
Nu în ultimul rând, precizează că, în sentința recurată, nu sunt indicate probele în baza cărora au fost acordate cheltuielile de judecată.
Prin urmare, apreciază că, față de obiectul pricinii, cheltuielile de judecată sunt nejustificat de mari, motiv pentru care solicită reducerea lor corespunzătoare.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 299 C.proc.civ., L. nr.2., cu modificările și completările ulterioare, HG nr.1120/2006.
Reclamantele intimate D. C. R. și C. G. A. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului - filele 20-26.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Curtea constată următoarele:
În fapt, în data de (...), I. P. J. C. - C. pentru aplicarea L. 2. a emis pe numele reclamantelor-intimate R. D. C. și G. A. C., H. nr. 129 și 1., prin care s-a stabilit, cu titlu de despăgubire, suma de 311.971 lei lei, reprezentând compensații bănești pentru bunurile deținute în proprietate de către autorul C. C., respectiv 291.752 lei, pentru bunurile deținute în proprietate de către autorul Colenici Domna, sechestrate și reținute în orașul C., ca urmare a refugiului.
Urmând procedura legală stabilită de prevederile art. 18 alin (1) și (2) din HG
1120/2006, intimatele-reclamante au depus, pe data de (...), o cerere de plată, înregistrată la A. N. pentru R. P..
Recursul pârâtei se fundamentează, în esență, pe prev. art. art. 18 alin. (5) din HG 1120/2006, relevându-se că nu au fost virate, în contul A., sumele necesare plății despăgubirilor tuturor persoanelor îndreptățite, existând astfel un impediment de ordin legal și altul de ordin financiar, chiar practica C. fiind în sensul în care astfel de circumstanțe excepționale justifică întârzierea în executarea obligațiilor stabilite în sarcina unei autorități publice.
Curtea constată că recursul declarat nu este întemeiat, iar pentru a dispune astfel, a luat în considerare, în primul rând, împrejurarea că demersul reclamantelor se întemeiază pe prev. art. 10 alin. 2 din L. nr. 2., conform cărora:
"(2) Despagubirile sau compensatiile banesti vor fi acordate beneficiarilor in termen de un an de la comunicarea hotararii comisiei judetene ori a municipiului B., dupa caz, sau a hotararii prevazute la art. 8 alin. (4) sau (6), respectiv la art. 9; plata lor se poate face si in rate, in maximum 2 ani, în functie de disponibilitatile banesti ale directiilor prevazute la art. 11 alin. (1).";
Este adevărat că HG nr. 1120/2006, pentru aprobarea normelor metodologice privind punerea în aplicare a prevederilor acestui act normativ a fost emisă în baza prev. art. 13 din lege, însă Curtea consideră că este necesar să se raporteze, cu prioritate, la prevederile actului originar, care dispun în sensul în care termenul maximal de plată a despăgubirilor este cel de 2 ani. În aprecierea Curții, formularea acestui text legal este imperativă în sensul în care acest termen maxim nu este condiționat și de existența disponibilităților bănești, acestea căpătând relevanță numai din perspectiva posibilității de a eșalona plata despăgubirilor, dacă se constată că sumele existente nu sunt suficiente și numai în interiorul celor doi ani.
Ca atare, pârâta nu poate opune cu succes reclamantelor excepția de prematuritate, invocată implicit, pe considerentul că dreptul alegat de acesta este prevăzut de o lege specială ce reglementează o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor și că această lege prevede un termen de plată ce curge de la data disponibilităților financiare, cererile de plată soluționându-se nu numai în funcție de data înregistrării lor, ci fiind condiționate, în primul rând, de existența acestor disponibilități. Invocarea existenței acestui termen de plată nu poate paraliza dreptul reclamantelor de a cere verificarea în concret a manierei în care legea este respectată de autoritatea publică și dacă nu cumva aceasta, pentru diferite rațiuni, se invocă imposibilitatea efectuării plății.
În esență, se reține că reclamantele s-au adresat instanței pentru a obține protecția judiciară în sensul constatării refuzului nejustificat al pârâtei de a proceda la soluționarea cererii lui și al amendării acestui refuz, prin soluția legală consacrată conform dispozițiilor L. nr. 554/2004, iar verificarea legalității conduitei administrației în tratarea cererii particularului nu poate fi paralizată de prematuritate, de vreme ce legea nu prescrie nici un obstacol legal și procedural în acest sens.
A da preeminență normelor de aplicare, care prevăd un termen de plată ce curge de la un moment greu cuantificabil și care schimbă însăși esența tezei inițiale a textului art. 10 alin. 1 din lege (în principal, data disponibilităților financiare) înseamnă a recunoaște autorității publice o marjă exorbitantă de apreciere, de vreme ce legea nu prevede elemente concrete, certe și verificabile ale curgerii termenului de plată.
Mai mult, prin recursul declarat, A. nu a contestat faptul că cererea de plată a reclamantelor a fost depusă în urmă cu mai mult de doi ani, astfel încât Curtea consideră că acesta este pe deplin îndreptățit a solicita admiterea acțiunii, neputând fi reținute apărările conform cărora termenul prevăzut de lege în acest sens începe să curgă de la data existenței disponibilităților financiare.
Interpretarea pârâtei dă naștere arbitrariului, în condițiile în care Curtea reține că dreptul de creanță născut în favoarea reclamantelor prin emiterea hotărârilor nr. 129/2010 și 1. a Comisiei Județene C. pentru aplicarea L. 2., nerevocată și neatacată printr-o procedură judiciară, reprezintă o valoare patrimonială și are, deci, caracteristicile unui bun în sensul primei fraze a art.1 alin. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al C., care nu era revocabil și care dă dreptul acestuia de a se prevala de toate mijloacele legale prevăzute pentru exercițiul dreptului său de proprietate.
În acest sens, relevantă este și hotărârea dată în cauza Ramadhi și alți cinci împotriva Albaniei, Curtea statuând în sensul în care „indiferent dacă hotărârea definitivă care trebuie executată a luat forma unei hotărâri judecătorești sau a unei decizii a unei autorități administrative, aceasta trebuie pusă în aplicare, conform legilor interne și a Convenției.";
Or, în condițiile în care prin acest act s-au acordat reclamantelor măsuri reparatorii, iar acestea ae formulat cererea de plată, în cursul anului 2010, refuzul plății constituie o încălcare a prevederilor mai sus arătate.
O astfel de abordare este cu atât mai pertinentă cu cât legiuitorul a prevăzut că termenul de 2 ani pentru plata efectivă a despăgubirilor începe să curgă de la data comunicării hotărârii comisiei, astfel încât A., prin refuzul de a da curs cererii reclamantului, prelungește în mod nejustificat și arbitrar acest termen, situație care este inacceptabilă din perspectiva art. 6 parag. 1 din C. și a dreptului acestuia de a se bucura de atributele dreptului de proprietate rezultând din hotărârea mai sus arătată.
În privința caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, în jurisprudența
Curții Europene a fost consacrat principiul conform căruia el se apreciază în funcție
„de împrejurările cauzei și criteriile consacrate în jurisprudența curții, privitoare la complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și miza procesului pentru cei interesați"; (cauza S.C. Concept
LTD S.R.L. și Manole împotriva României).
În același context, s-a consacrat și principiul conform căruia acest concept, de durată a procedurii, cuprinde și fazele administrative ale soluționării unei pretenții legate de exercițiul unui drept civil, astfel încât procedura de acordare a măsurilor reparatorii trebuie considerată în cauză că a fost inițiată încă în cursul anului 2007, prin depunerea cererii pentru acordarea drepturilor prevăzute de L. nr. 2..
Luând în considerare intervalul de timp scurs de atunci, precum și faptul că, în baza legislației interne, reclamantele ar fi condiționat și de existența disponibilităților bănești, o durată totală a procedurii de 5 ani, sau chiar mai mare, este considerată de către instanță ca nefiind rezonabilă.
Pentru a dispune astfel, s-a luat în considerare și faptul că în privința încălcării dreptului de proprietate al reclamantelor, instanța a reținut anterior faptul că hotărârile nr. 129/2010 și 1. reprezintă un bun, urmând a fi analizată doar compatibilitatea condiționărilor invocate de către pârâtă cu prev. art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției.
După cum s-a statuat în cauza Brumărescu împotriva României, lipsirea de proprietatea unui bun la care se referă dispozițiile din convenție, poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și doar în condițiile prevăzute de lege. De asemenea, orice ingerință în folosința proprietății trebuie să respecte criteriul de proporționalitate.
Pârâta A. a relevat instanței faptul că termenul de 2 ani este prevăzut de lege
și el a fost instituit în considerarea unui interes public, date fiind numeroasele cereri de restituire formulate de foștii proprietari și lipsa disponibilităților financiare, astfel încât nu poate fi vorba despre o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantului.
Deși instanța nu contestă faptul că acest termen este instituit prin lege, nu este mai puțin adevărat că reclamantele au așteptat împlinirea lui, fiind discutabil în ce măsură, în acest context, considerentele de natură financiară îi pot fi opuse, în condițiile în care Curtea E. s-a pronunțat în sensul în care lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea, într-un termen rezonabil, a unei hotărâri definitive, concept care cuprinde și existența unei decizii a unei autorități administrative, întrucât obligația de a pune în executare o astfel de hotărâre revine statului (cauza
Ramadhi și alți cinci împotriva Albaniei).
În consecință, se apreciază că un termen absolut incert, care s-ar adăuga la cel maxim de 2 ani și la durata procedurilor urmate până în prezent de către reclamante, nu este compatibil cu existența unui remediu rapid și eficient, iar exigențele unei bune administrații la care are dreptul orice cetățean ar fi și ele încălcate.
Pentru a dispune astfel, s-a considerat și că nu este îndeplinită nici cerința existenței unui just echilibru, reclamantele fiind puse în situația de a suporta o sarcină excesivă și exorbitantă, care nu poate fi justificată prin rațiunile invocate de către pârâtă.
Curtea nu poate reține cele stabilite prin H. pilot în cauza M. Atanasiu și alții împotriva României, această hotărâre vizând acordarea despăgubirilor în baza L. nr. 247/2005. Or, în cazul de față, este vorba despre o altă lege, care vizează persoane aflate într-o cu totul altă situație, privarea lor de proprietate fiind realizată în alt context istoric, care nu are legătură cu regimul comunist instaurat în România, astfel încât nu s-ar putea susține că instanța a aplicat reguli diferite unor persoane aflate în situații identice.
Un argument în plus în sensul arătat îl constituie și împrejurarea că legiuitorul avea posibilitatea să includă și persoanele care s-au prevalat de dispozițiile L. nr. 2. în categoria celor vizate de OUG nr. 6., iar în lipsa unui astfel de mecanism, instanța nu se poate substitui acestuia, fiind ținută să de pronunțe în limitele stabilite de textul legal și de principiile pe care reclamantul își fundamentează cererea.
De asemenea, Curtea constată că în mod corect a fost obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
Prezentul litigiu a fost determinat de refuzul recurentei de a efectua plata despăgubirilor, iar în condițiile în care nu sunt incidente dispozițiile art. 275 Cod procedură civilă, recurenta a fost în mod legal și temeinic la plata cheltuielilor de judecată, astfel încât și din această perspectivă recursul declarat apare ca fiind nefondat.
Pentru toate aceste considerente, în baza prev. art. 312 alin. 1 C.pr.civ., art. 20 din L. nr. 554/2004, recursul declarat va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L. DECIDE
Respinge recursul declarat de A. N. PENTRU R. P., împotriva sentinței civile nr. 2530/(...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui C., pe care o menține în întregime.
D. este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 14 iunie 2012.
{ F. |
PREȘEDINTE, M. D. | JUDECĂTOR, R.-R. D. | JUDECĂTOR, A. C. |
GREFIER, M. T. |
}
Red.M.D./dact.L.C.C.
2 ex./(...). Jud.fond: A. M. B.
