Decizia nr. 583/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 583/2012
Ședința publică de la 26 I. 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. U.
Judecător A. A. M.
Judecător R.-R. D.
Grefier M. T.
{ F. | }
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâtul C. LOCAL AL M. B., împotriva sentinței civile nr. 5., pronunțată de T. B.-N., în dosarul nr. (...), în contradictoriu cu reclamantul P. J. B.-N., având ca obiect litigiu privind funcționarii publici statutari L. nr.330/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este { F. |legal} îndeplinită.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591 alin. 4 C. Pr. Civ., constată că, raportat la art. art. 3, alin. 3, art. 299 C. Pr. Civ. și art. 20 din L. nr. 554/2004 este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
S-a făcut referatul cauzei de către { F. { F. învederează} faptul că recursul este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru, părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă, iar la dosar s-a depus întâmpinare.
Curtea, după deliberare, apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare, în temeiul art. 150 C. Pr. Civ. declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 518 din (...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui B.-N., a fost admisă acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul P. J. B.-N. în contradictoriu cu intimatul C. LOCAL AL M. B., reprezentat prin P. și în consecință s-a dispus anularea prevederilor art. 2, art.l3 alin.4 , art.36 alin.2 lit.g și art.37 alin.2 din Contractul colectiv de muncă al personalului contractual din cadrul D. M. de S. B. - A. la H. C. Local al M. B.
, nr.9. iunie 2..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin H. nr.9. iunie 2. adoptată de C. local al mun. B., s-a aprobat contractul colectiv de muncă al personalului din cadrul D. M. de S. B., pe perioada 2. - 2.
Au fost invocate în expunerea de motive a hotărârii, rapoartele favorabile ale Comisiilor de specialitate, expunerea de motive a P. M. nr.322/09.06.2., prevederile, la modul generic, a mai multor acte normative (ex. prevederile L.nr.53/2003 - Codul muncii sau prevederile l. nr.57l/2003 privind Codul fiscal sau prevederile L.nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice) precum și disp.art.36 alin.2 și 9, art.45 alin.2 lit.a , art.63 alin.l lit.d, alin.5 lit.e și alin.7 din L. administrației publice locale nr.
2l57200l , repl.,cu modificările și completările ulterioare.
Prin art. 1 din hotărârea adoptată s-a prevăzut că Contractul colectiv de muncă aprobat, devine anexă la hotărâre și face parte integrantă din aceasta.
Prin acțiunea în contencios administrativ, promovată de P. B.-N. în exercitarea atribuțiilor de control prev.de art. 19 lit.e din L. nr. 340/2004 privind instituția prefectului, s-a susținut că unele din prevederile contractului de muncă aprobat sun nelegale, fiindcă se încalcă alte dispoziții legale în materie.
Întrucât prevederile din contract, pretins nelegale, necesită o examinare independentă prin prisma și a motivelor din acțiune și apărările din întâmpinare, acestea vor fi analizate punctual, în ordinea numerotării lor în contract, astfel:
- prin art.2 din contract s-a prevăzut că „prezentul contract colectiv de muncă se încheie pe durata de 2 ani …";.
Este adevărat că la data adoptării hotărârii (24.06.2.), era în vigoare art.23 alin.l din L.l30/l996 privind contractul colectiv de muncă (în prezent abrogat prin art.III din L.nr.40/20ll), care prevede că acesta se încheie pe o durată care nu poate fi mai mică de l2 luni sau pe durata unei lucrări determinate (nu e cazul), dar la data respectivă această dispoziție trebuia corelată și cu prevederile art.3 alin.2 din același act normativ care prevede în mod expres că „ negocierea colectivă are loc în fiecare an…";, precum și cu prev.art.11 din L. nr. 2. privind finanțele publice locale care consacră principiul anualității exercițiului bugetar.
Motivarea adusă de emitent la alin.2 pentru încheierea contractului colectiv pe 2 ani pentru „asigurarea unor drepturi colective în scopul atragerii de specialiști, a menținerii, a formării și perfecționării continue a acestora, nu justifică înlăturarea dispozițiilor din care rezultă că acest tip de contract se putea încheia doar pentru l (un) an, astfel că se apreciază ca fiind nelegală dispoziția de la art.2 din contract.
- la art. 13 alin.4 s-a prevăzut că „ salariatului cu contract de muncă pe perioada determinată care are concediu medical mai mult de o lună într-un an calendaristic, i se acordă concediu de odihnă proporțional cu timpul efectiv lucrat";.
T. a apreciat că și această clauză este nelegală întrucât nici în Codul muncii și nici în alte acte normative referitoare la personalul contractual plătit din fonduri publice nu există vreo prevedere similară, nici pentru angajații pe o perioadă nedeterminată nici pentru cei pe durată determinată, astfel că această dispoziție creează o discriminare pentru cei din urmă, în sensul prev.art.2 alin.4 din OG nr.l37/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, repl., impunându-se anularea acesteia.
Susținerea intimatei prin întâmpinare că potrivit disp.art. 140 alin. 1 din
Codul muncii, durata efectivă a concediului de odihnă se acordă proporțional cu activitatea prestată într-un an calendaristic nu este întemeiată întrucât legea nu se referă la activitatea „. prestată, ceea ce ar impune deducerea perioadei de concediu medical.
- Prin art.36 alin.2 lit.g din contractul colectiv s-a prevăzut, printre alte, măsuri de protecție și securitate a salariaților, „suma netă compensatorie de
400 lei/.lună pentru asigurarea măsurilor de sănătate și securitate în muncă, altele decât cele prevăzute în acte normative specifice";.
Și această clauză este nelegală întrucât în cazul funcționarilor publici, drepturile bănești sunt prevăzute de lege, între acestea neincluzându-se un astfel de drept ca cel aprobat în speță.
L. prevede, însă, că pot fi negociate numai măsuri de îmbunătățire a condițiilor de muncă, precum celelalte măsuri de la art.36 (Cap.S. și S. în muncă).
- La art.37 alin.2 din contractul colectiv s-a prevăzut că „salariații - cu excepția salariaților angajați cu contract de muncă pe perioadă determinată, care desfășoară activitate cu caracter sezonier - și membrii familiilor lor pot beneficia de bilete de tratament și odihnă recuperatorie în stațiunile balneoclimaterice și turistice, prin sindicat";.
Rezultă fără echivoc că prin excluderea de la aceste drepturi a salariaților cu contract pe durată nedeterminată, care desfășoară activitate cu caracter sezonier , se creează o discriminare între salariați, astfel că măsura este nulă, pentru aceleași motive ca și la prev. art. 13 alin.4.
Pentru considerentele reținute mai sus, reținându-se nelegalitatea clauzelor din contractul colectiv de muncă vizate prin acțiunea prefectului, în temeiul disp.art.3, 10 și 11 din L. nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ rap.la art.19 lit.e din L. nr. 340/2004 privind instituția prefectului, s-a admis acțiunea așa cum a fost formulată și s-a dispus anularea prevederilor respective din actul atacat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs C. local al municipiului B. reprezentat legal prin P. municipiului B. - O.-T. C., solicitând modificarea sentinței atacate, iar pe fond să respingerea acțiunii principale.
În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică în speță fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 și art. 304/1 Cod proc.civ ..
In fapt, prin acțiunea introductiva se solicita anularea anexei la H. C. local al municipiului B. nr. 9. privind aprobarea contractului colectiv de muncă al personalului din cadrul "D. M. de S.", respectiv art. 2, art. 13 alin. 4, art. 36 alin.2 lit. g, art. 37 alin. 2.
Apreciază că motivarea sentinței pronunțată de instanța de fond este contradictorie și fără nici un suport probatoriu, iar, pe alocuri, nu există motivarea în drept, lucru inadmisibil ținând cont de faptul că prin această acțiune s-a cercetat nelegalitatea unor prevederi dintr-o hotărâre de consiliu, nelegalitate care trebuia cercetată vizavi de anumite texte legale pretins încălcate.
În privința duratei contractului, potrivit prevederilor art. 23 alin. 1 din
L. nr. 130/1996 contractele colective de muncă se încheie pe o perioadă determinată, dar care nu poate fi mai mică de 12 luni. Ca urmare, durata cea mai mică a unui contract colectiv de muncă este de 12 luni, el putând fi astfel încheiat pe orice altă perioadă mai mare de 12 luni. A se vedea în acest sens și perioada ultimului contract colectiv de muncă la nivel național care a fost încheiat pe perioada 2007-2010. Chiar dacă în L. nr. 130/1996 se prevedea la art. 3 alin. 2 că negocierea colectivă are loc în fiecare an, nu rezultă că negocierea este echivalentă cu încheierea contractului, deoarece contractul se poate încheia pe 2 ani, iar clauzele care privesc drepturi să fie negociate în fiecare an, ținând cont chiar de prevederile L. nr. 2. care consacră principiul anualității exercițiului bugetar.
In cazul de fata motivația perioadei de 2 ani de zile este pertinenta și legala. Se face mențiune expresa ca necesitatea și oportunitatea încheierii contractului colectiv pentru o perioadă de doi ani rezulta din imperativul asigurării unor drepturi colective în scopul atragerii de specialiști și menținerii angajaților profesioniști. Mai mult contractul a fost aprobat de către C. local al municipiului B. care, printre atribuții, are și aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli astfel încât nu se poate vorbi despre cheltuieli bugetare angajate fără aprobările legale.
Pe de alta parte toate contractele colective încheiate de către C. Local B. au fost încheiate pe o durata de doi ani fără ca ele sa fie considerate ca fiind nelegale de către I. P. deși au fost atacate în instanța sub alte aspecte.
De altfel, în cazul în care s-ar menține dispoziția instanței de fond în privința acestei prevederi din contract, ar rezulta ca el este încheiat pe o durata nedeterminata.
Așa cum a arătat și prin întâmpinarea depusa la fond, toata argumentația referitoare la art. 36 alin 2 lit. g este greșita, pornind de la o premisa eronata.
Astfel în conținutul contractului colectiv se face mențiunea expresa ca:
"Pentru activitatea desfășurată, salariații au dreptul la un salariu, în conformitate cu legislația în vigoare" ( capitolul III, salarizare, art.19). Este singurul articol care face vorbire despre drepturi salariale.
Așadar prin contractul colectiv nu s-a negociat și nu s-a prevăzut nici un drept salarial de natura a excede prevederilor L. nr. 330/2009.
Ceea ce s-au negociat și s-au prevăzut sunt aspecte legate de protecția sănătății și asigurarea securității în munca, fiind menționate ca atare la cap. VI. 2 S. și S. în M. și, repetă, nu la cap. III salarizare.
În concret s-a negociat și prevăzut ca pentru protecția și securitatea salariaților în procesul muncii, conducerea D. are obligația de a asigura suma neta compensatorie de 400 lei/.luna pentru asigurarea masurilor de sănătate și securitate în munca, altele decât cele prevăzute în acte normative specifice. Suma reprezintă o compensație pentru serviciile medicale pentru care este prevăzuta obligativitatea plății acestora, pentru achiziționarea de medicamente și suplimente nutritive în vedere prestării unui serviciu public de calitate.
Se observa clar ca nu este o suma de natura unui drept salarial, are o destinație precisa, nu are caracterul unui spor aplicat procentual la salariu, nu se înscrie în cartea de munca și nici nu este luata în considerare pentru calculul pensiei astfel încât sa se poate afirma ca ar constitui un drept salarial. Acest lucru mai rezida și din faptul ca este în cuantum egal pentru toți salariații și nu diferă în funcție de cuantumul salariului, vechimea în munca etc.
Pe de alta parte sumele menționate nici nu sunt cuprinse în bugetul de venituri și cheltuieli pe anul 2010 la capitolul de cheltuieli cu salariile fiind cuprinse la capitolul bunuri și servicii.
Instanța retine ca această clauză este nelegală deoarece funcționarilor publici nu I-i se pot acorda decât drepturile prevăzute de lege, drept cum este cel în speță, în mod eronat instanța reține acest aspect deoarece contractul colectiv de muncă nu privește categoria funcționarilor publici, ci este vorba de personalul contractual. De altfel, deși consideră clauza nelegală, instanța de fond nu o motivează în drept.
Mai arată că, așa cum a susținut și în fața instanței de fond, obligațiile angajatorilor pe parte de sănătate și securitate în munca sunt prevăzute în L. nr. 319/1006. Însă ceea ce s-a prevăzut în contractul colectiv de munca este o suma compensatorie pentru neîndeplinirea de către angajator a acestor obligații ori intimata nu a adus nicio proba în dosar prin care să dovedească faptul ca obligațiile prevăzute de L. nr. 3. și actele normative în aplicarea acesteia ar fi îndeplinite în mod integral la nivelului D. M. de S. D. prin aprobarea și semnarea contractului colectiv de munca se recunoaște acest aspect de către părțile semnatare, singurele în măsură să aprecieze dacă și în ce măsură aceste obligații sunt îndeplinite.
Pe de alta parte nu se poate reține ca acesta suma ar constitui o clauza referitoare la drepturi al căror cuantum este stabilit prin lege întrucât nu exista nicio prevedere legala indicata de către instanța și intimat care sa fi reglementat situați, astfel încât prin contractul colectiv în discuție sa o fi încălcat.
La încheierea contractului colectiv am avut în vedere următoarele acte normative: Constituția R., L. nr.53/2003 - Codul Muncii, L. nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, L. nr.54/2003 - L. S., L. administrației publice locale nr.215/2001, L. nr. 2. privind finanțele publice locale, L. nr.195/2006 a descentralizării, L. nr. 330/2009 cu modificările și completările ulterioare.
În concluzie negocierea și încheierea contractelor colective de munca privind stabilirea masurilor de sănătate și securitate în munca este permisa de către legislația în vigoare, ba mai mult, aceasta legislație nu enumera în mod limitativ masurile de securitate și sănătate în munca fiind lăsată la latitudinea celor cale negociază contracte colective natura acestor masuri, astfel încât ele pot consta și în sume de bani.
În privința pretinselor discriminări prevăzute la art. 13 alin. 4 și 37 alin.
2 se arată ca potrivit prevederilor art. 140 alin. 2 din Codul muncii durata efectiva a concediului de odihna se acorda proporțional cu activitatea prestată într-un an calendaristic. Deci nu este vorba despre o discriminare pentru că același tratament se aplică și angajaților cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată, în temeiul acestui articol din Codul muncii. Eventual putea fi vorba de o nelegalitate a articolului respectiv din contract, dar nu de o discriminare.
În privința accesului la bilete de tratament și aici apreciază că mențiunile din contract sunt corecte.
Aceste clauze constituie masuri de recompensa și motivare a salariaților
și este firesc ca la ele sa aibă acces salariații cu contract pe perioada nedeterminata.
În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, iar pe fond respingerea acțiunii principale.
În drept invocă și prevederile art. 304 pct. 9 și art. 3041 Cod procedura civila.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 7 noiembrie 2011, reclamantul
P. J. B.-N. a solicitat respingerea recursului ca nefundat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate prin care s-a dispus anularea prevederilor art.2, art.13 alin.4, art.36 alin.2 lit.g, art.37 alin.2 din A. la H. nr.99/(...) privind aprobarea Contractului colectiv de muncă al personalului din cadrul D. M. de S. B. pe perioada 2010-2011.
În motivare a arătat că în mod corect prima instanță a admis acțiunea prefectului și a dispus anularea prevederilor art.2, art.13 alin. 4, art.36 alin.2 lit.g, art.37 alin.2 din A. la H. nr. 99/(...) ca fiind nelegale.
1. Cu privire la suma compensatorie de 400 de lei/.lună prevăzute la art.36 alin.2 lit.g din contractul colectiv în mod corect instanța de fond a apreciat că este un drept care nu poate fi acordat indiferent cum este calificat: drept salarial sau drept stabilit în vederea asigurării măsurilor de sănătate și securitate în muncă.
Instanța a avut în vedere prevederile art.12 din L. nr.130/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora ,,[. . .] nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale" și a reținut că atât drepturile salariale cât și cele privind îmbunătățirea securității și sănătății în muncă a angajaților sunt reglementate prin dispoziții legale distincte și specifice ( L.-cadru nr. 330/2009 și L. securității și sănătății în muncă nr.3.) astfel că nu pot face obiectul negocierii.
În recurs, C. local al municipiului B. arată că suma de 400 de lei /. lună pe de o parte este prevăzută pentru asigurarea măsurilor de sănătate și securitate în muncă altele decât cele prevăzute în actele normative specifice și pe de altă parte că se acordă pentru neîndeplinirea de către angajator a obligațiilor prevăzute în L. nr.3..
Neîndeplinirea obligațiilor legale cu privire la securitatea și sănătatea în muncă atrage după sine răspunderea contravențională, civilă și penală a angajatorului conform art.39 și următoarele din L. nr.3.. Plata unei sume compensatorii pentru neîndeplinirea obligațiilor legale nu este prevăzută în lege ca alternativă la luarea măsurilor concrete de asigurare a securității în muncă și prin urmare nu se poate negocia acest lucru, în virtutea prevederilor art.12
L. nr.130/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare. De altfel, în această situație prevederile referitoare la acordarea sumei compensatorii în schimbul neîndeplinirii obligațiilor legale ale angajatorului sunt lovite de nulitate absolută pentru cauză ilicită.
Oricum este calificată suma acordată prin contractul colectiv singura rațiune pentru care a fost prevăzută este ocolirea prevederilor legale referitoare la salarizarea personalului bugetar, fiind un artificiu prin care se majorează veniturile personalului din cadrul D. M. de S. B., în fiecare lună, pe întreaga durată a aplicării contractului colectiv, cu suma de 400 de lei.
În ceea ce privește natura juridică a sumei compensatorii acordate prin contractul colectiv de muncă, ne menținem punctul de vedere exprimat în prima instanță potrivit căruia aceasta este un drept de natură salarială.
Faptul că nu se aplică procentual la salariu, fiind o sumă fixă care se acordă tuturor angajaților, nu se înscrie în cartea de muncă și nu se ia în considerare la calculul pensiei nu este de natură să înlăture caracterul său salarial, deoarece se acordă tuturor angajaților cu contract de muncă din cadrul aparatului de specialitate al primarului și în legătură cu munca depusă, are caracter permanent, se acordă lunar.
Fiind un drept de natură salarială, acordarea sumei compensatorii este nelegală deoarece la art.3 și 30 din L.-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (în vigoare la data adoptării hotărârii) coroborate cu cele ale art.10 din Ordonanța de U. a G. R. nr.1/2010 se prevede că „la stabilirea salariilor personalului bugetar Începând cu 1 ianuarie 2010 nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contractele și acordurile colective și contracte individuale de muncă Î. cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data Î. lor sau prin acte administrative emise cu Încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor și care excedează prevederilor L.-cadru nr. 330/2009";.
II. În ceea ce privește prevederile art.13 alin. 4, art.37 alin.2 din A. la H. nr. 99/(...) instanța în mod corect a dispus anularea acestora deoarece sunt discriminatorii față de angajații cu contract de muncă pe durată determinată cărora le este îngrădit accesul la biletele de tratament și le lezează dreptul la concediu de odihnă.
În ceea ce privește concediul de odihnă nu contestăm faptul că acesta se acordă proporțional cu perioada lucrată într-un an conform prevederilor art.140 alin.2 din Codul Muncii, Însă acordarea concediului de odihnă raportat la concediul medical nu este legală cu atât mai mult cu cât această condiționare se aplică numai personalului cu contract de muncă pe durată nedeterminată.
Cu privire la dreptul la bilete de tratament al personalului contractual angajat pe perioadă determinată nu există nici un motiv legal și logic pentru ca aceștia să nu beneficieze de aceste drepturi, astfel aceștia sunt discriminați raportat la angajații cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată.
Având în vedere cele de mai sus solicităm instanței respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea ca legală și întemeiată a Sentinței civile nr. 5. pronunțată de T. B.-N. în D. civil (...).
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Critica privind motivarea sentinței atacate ca fiind contradictorie și fără suport probator este neîntemeiată.
Cercetând conținutul sentinței, Curtea constată că instanța de fond a respectat cerințele impuse de dispozițiile art. 261 C.pr.civ. cu referire la exigențele procedurale ale motivării hotărârilor judecătorești.
Dincolo de aceasta, Curtea reamintește că obligația de motivare a hotărârilor judecătorești este rezultanta a două exigențe ce decurg din art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de R. prin L. nr. 3., așa cum această interpretare este dată de Curtea E. a D. O. de la S.
Astfel, pe de o parte, textul convențional consacră dreptul oricărei persoane de a-și prezenta argumentele și observațiile în fața instanței (cauza De Haes & Gijsels împotriva Belgiei, cauza Foucher împotriva Franței) iar, pe de altă parte, textul analizat impune oricărei instanțe obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor și propunerilor de probe prezentate de părți cel puțin pentru a le aprecia pertinența (cauza Perez împotriva Franței, cauza Van de H. împotriva Olandei).
Raportat la aceste principii legale și convenționale, Curtea constată că recurentul nu arată în concret sub ce anume elemente s-ar plasa încălcarea de către instanța de fond a acestor rigori procedurale, legale, convenționale și njurisprudențiale, nu explică cu trimitere exactă la pasaje ori considerente concrete care ar fi originea confuziei în care s-a aflat, prin premisă, instanța de fond ori care anume probe administrate de părți cu relevanță pe terenul litigiului nu au fost valorificate.
Dispozițiile art. 304 C.pr.civ. recunosc părților nemulțumite de o hotărâre judecătorească susceptibilă de a fi atacată cu recurs dreptul de a o critica și implicit de a deduce judecății aceste critici pe calea recursului dar nu trebuie omisă natura de cale extraordinară de atac a acestui mijloc procesual, care implică nu numai o indicare concretă a motivului în drept dar și o dezvoltare în fapt a acestor critici.
Curtea observă că reclamantul s-a limitat să invoce formal dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. pr.civ. fără însă să arate explicit, așa cum s-a relevat în precedent, dacă această critică intră în câmpul de analiză a art. 304 pct. 9 C.pr.civ. sau critica este susținută pe terenul art. 3041 C.pr.civ. și evident să arate în concret care sunt elementele de fapt care-i susțin poziția.
Dincolo de aceste constatări, Curtea a observat că hotărârea recurată cuprinde chiar dacă nu detaliat un răspuns la toate cererile și apărările formulate de pârâtul recurent.
De altfel, instanța nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor prezentate de părți ci doar asupra celor considerate a fi decisive.
Și este așa, deoarece sancțiunea pe terenul art. 6 parag. 1 din Convenție se impune doar dacă judecătorul național nu s-a pronunțat asupra unui argument decisiv în economia litigiului, determinant pentru soluționarea cauzei dedusă judecății ( cauza Rache și Orzon împotriva R.) întărindu-se, totodată, că obligația instanțelor de a proceda la analiza efectivă a cauzei presupune ca partea lezată să poată să se aștepte la un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii respective (cauza Vlasia Grigore V.scu împotriva R.).
Față de cele ce precedă, Curtea constată că această critică este neîntemeiată.
2. Sub aspectul necesității cercetării în fond a cauzei și cu luarea în considerare a dispozițiilor legale invocate de recurent, circumscrise art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. pr.civ., Curtea reține că instanța de fond a interpretat și aplicat corect dreptul material incident în speță și de asemenea a făcut o cercetare judecătorească corectă și completă a cauzei.
Astfel, în ceea ce privește greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 23 alin. 1 din L. nr. 130/1996, aplicabilă în speță conform principiului de drept consacrat în adagiul tempus regit actum , cu trimitere la art. 2 din Contractul colectiv de muncă al personalului din Direcția Munici pală de S. B., pe perioada 2010-2011, aprobat prin H. nr. 99 din 24 iunie 2010 adoptată de pârâtul recurent C. local al municipiului B., Curtea reține că instanța de fond a analizat această critică statuând că încheierea unui astfel de contract se poate face doar pe o perioadă de 1 an.
Pentru a statua astfel, instanța de fond a corelat textele legale incidente, respectiv cu cele ale art. 3 alin. 2 din L. nr. 130/1996 din care rezultă că negocierea colectivă are loc în fiecare an și cu cele ale art. 11 din L. nr. 2. privind finanțele publice locale care consacră principiul anualității exercițiului bugetar.
Tot în acest context, instanța de fond a statuat just, atunci când a analizat pertinența motivului și a justificării oferite de pârât cu referire la încheierea contractului pe o perioadă de 2 ani, reținând corect că aceasta nu este în concordanță cu cele ce rezultă din textele legale analizate în precedent din care rezultă fără echivoc că durata maximă a contractului colectiv este pe o perioadă de un an.
Chiar dacă contractul este aprobat de către autoritatea deliberativă a unității administrativ teritoriale se constată că executarea acestuia presupune finanțare de la bugetul local, or aprobarea bugetului se face anual chiar dacă de aceeași entitate.
Împrejurarea că actul a fost declarat nelegal parțial de către instanță nu înseamnă că acesta a fost modificat, respectiv nu înseamnă că nelegalitate art. 2 din contract ar conduce la statuarea că această convenție este pe durată nedeterminată ci că autoritatea care a adoptat actul trebuie să-l pună de acord cu legea, respectiv cu ordinea de drept constatată a fi încălcată.
Așadar, critica sub formă de concluzie conform căreia prin anularea art. 2 contractul devine încheiat pe durată nedeterminată se abate de la spiritul și litera dispozițiilor legale și a celor statuate de instanța de fond confirmate de instanța de recurs în analiza acestui motiv de recurs.
3. Cât privește interpretarea dispozițiilor art. 36 alin. 2 lit. h) din
Contractul Colectiv muncă aprobat prin HCL B. nr. 9. instanța de fond a statuat că dreptul stipulat referitor la suma compensatorie de 400 lei / persoană/ lună nu poate fi recunoscut din punct de vedere legal independent de calificarea acestuia.
Pentru a statua astfel instanța de fond a reținut cu valoare de principiu că în cazul funcționarilor publici, drepturile bănești sunt prevăzute de lege, între aceste drepturi neincluzându-se un astfel de drept ca și cel din speță.
Și este așa, deoarece conform dispozițiilor art. 25 din HG nr. 833/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor paritare și încheierea acordurilor colective: Acordurile colective nu pot conține prevederi contrare, drepturi și obligații sub nivelul minim stabilit prin acte normative. Clauzele acordurilor colective nu pot exceda sau, după caz, nu pot stabili îngrădirea drepturilor și obligațiilor reglementate prin lege sau drepturi ori obligații suplimentare față de cele reglementate prin lege în derularea raporturilor de serviciu.
De asemenea, si pe această linie de gândire se plasează și dispozițiile art. 30 din L. cadru în materia salarizării nr. 330/2009 așa cum s-a stabilit aplicarea și interpretarea acestora de către art. 10 din OUG nr. 1/2010 conform cărora la stabilirea salariilor personalului bugetar începând cu 1 ianuarie 2010 nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contractele și acordurile colective și contracte individuale de muncă încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor și care excedează prevederilor L.-cadru nr. 330/2009.
Mai mult decât atât, este de subliniat că pentru conturarea naturii juridice a sumei compensatorii de 400 lei stabilită prin contrcat și ținând seama de justificările și scopul pentru care acest drept a fost recunoscut, instanța de fond a făcut o analiză a dispozițiilor L. sănătății și securității în muncă nr. 319/2009.
Așa cum rezultă din chiar primul text al acestei legi aceasta are ca scop instituirea de măsuri privind promovarea îmbunătățirii securității și sănătății în munca a lucrătorilor, stabilind în acest sens principii generale referitoare la prevenirea riscurilor profesionale, protecția sănătății și securitatea lucrătorilor, eliminarea factorilor de risc și accidentare, informarea, consultarea, participarea echilibrata potrivit legii, instruirea lucrătorilor și a reprezentanților lor, precum și direcțiile generale pentru implementarea acestor principii.
Or, pentru atingerea scopurilor prevăzute de lege, s-a stipulat în sarcina angajatorilor importante atribuții pe terenul ocrotirii sănătății și securității în muncă, iar nerespectarea și neîndeplinirea de către angajator a obligațiilor instituite de această lege atrage după caz răspunderea penală, contravențională conform art. 37 și urm. din lege, iar dacă s-a cauzat și prejudicii acționează și principiile răspunderii civile.
Eventuala plată compensatorie pentru neîndeplinirea unor astfel de obligații nu poate fi acceptată având o vădită cauză ilicită și prin urmare nu pot fi validate din punct de vedere juridic.
Din această perspectivă, soluția instanței este corectă și legală, motivele de recurs nefiind apte să ducă la o altă soluție.
În altă ordine de idei, dacă s-ar accepta că suma de 400 de lei ar fi de natură salarială cum pare că reține recurentul pârât, din capul locului o atare dispoziție din acord nu poate fi validată deoarece este acordată peste limitele legale și fără o bază legală, aspect care contravine ordinii de drept stabilite de lege în materia salarizării personalului bugetar și a funcționarilor publici în special.
Și din această perspectivă, recursul este neîntemeiat.
4. În ceea ce privește prevederile art. 13 alin. 4 și art. 37 alin. 2 din
Contractul Colectiv aprobat prin HCL B. nr. 6., corect a decis instanța că dispozițiile contractuale sunt nelegale.
Conform art. 140 alin. 2 din Codul muncii în forma în vigoare la data adoptării Hotărârii de către pârât, actual art. 145 alin. 2 : Durata efectivă a concediului de odihnă anual se stabilește în contractul individual de muncă, cu respectarea legii și a contractelor colective aplicabile, și se acordă proporțional cu activitatea prestată într-un an calendaristic.
Aplicarea concretă a acestui text legal în clauza convenită la art. 13 alin.
4 din Contractul colectiv de muncă conduce la concluzia unei evidente discriminări între categoriile de salariați, după cum aceștia sunt încadrați cu contract pe durată determinată sau nedeterminată aspect interzis de art. 2 din OG nr. 137/2000.
Cu referire la celelalte motive de nelegalitate sub acest punct, din memoriul de recurs rezultă că pârâtul a achiesat la punctul de vedere al intimatei și la soluția instanței de fond, încât o altă cercetare, în lipsa unei critici pertinente de nelegalitate a soluției, ar înfrânge principiul disponibilității.
Același principiu poate fi reținut și în ceea ce privește art. 37 alin. 2 sub aspectul discriminării între cele două categorii de salariați, nefiind justificată obiectiv, rațional și rezonabil care este rațiunea pentru care persoanele angajate cu contract pe perioadă determinate sunt discriminate.
Pe cale de consecință, Curtea reține că recursul pârâtului nu este fondat, sens în care în temeiul art. 20 alin. 3 din L. nr. 554/2004 se va respinge ca nefondat.
Cheltuieli de judecată nu s-au solicitat.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Respinge recursul declarat de pârâtul C. LOCAL AL M. B. împotriva sentinței civile nr. 518 din (...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui B.-N., pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 26 ianuarie 2012.
{ F. |
PREȘEDINTE, L. U. | JUDECĂTOR, A. A. M. | JUDECĂTOR, R.-R. D. |
GREFIER, M. T. |
}
Red.L.U./Dact.S.M
2 ex./(...) Jud.fond. I. U.
