Decizia nr. 8715/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. (...)**
DECIZIA CIVILĂ Nr. 8715/2012
Ședința de la 30 O. 2012
Completul compus din: PREȘEDINTE C. I. Judecător D. P. Judecător A.-I. A. Grefier M. N. Țâr
Pe rol judecarea recursului declarat de A. N. DE A. F. împotriva sentinței civile nr. 514 din (...) pronunțată în dosarul nr. (...)** al T. B. N. în contradictoriu cu intimații P. N., S. O. P. SA, D. G. A F. P. B. N., având ca obiect contestație act administrativ fiscal restituire impozit reținut pe sume compensatorii.
Se constată că mersul dezbaterilor și susținerile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 23 octombrie 2012, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar pronunțarea s-a amânat pentru data de astăzi.
C U R T E A :
Prin sentința civilă nr. 514 din (...) pronunțată în dosarul nr. (...)** al T. B.-N., s- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la pârâtele D. G. a F. P. B.-N., A. F. P. B. și SC O. P. SA și în consecință s-a respins acțiunea principală față de acestea. S-a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității invocată de pârâta A. N. de A. F..
S-a admis acțiunea completată formulată de reclamantul P. N. împotriva pârâtei A. N. DE A. F. - D. G. DE A. A M. C. și în consecință a fost obligată pârâta A. N. de A. F. - D. G. de A. a M. C. să restituie reclamantului suma de 4.977 lei, reprezentând impozit pe venit, precum și dobânda legală de la data reținerii impozitului și până la data restituirii efective.
S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA B. împotriva chematelor în garanție A. N. de A. F., D. G. a F. P. B.-N. și A. F. P. B.
A fost obligată pârâta A. N. de A. F. - D. G. de A. a M. C. să plătească reclamantului P. N. cheltuieli de judecată în cuantum de 1.190 lei, iar reclamantul să plătească pârâtei SC O. P. SA cheltuieli de judecată în cuantum de 488,76 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
În cadrul procesului de reorganizare a activității Zonei PECO B. conform Programului de reorganizare a P. SA, aprobat prin H. C. de A. al P. SA din data de (...) și respectiv (...), în temeiul prevederilor art. 65-67 și art. 73-75 din L. nr. 53/2003 - C. muncii, a fost emisă decizia privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantei. P. art. 6 al menționatei decizii, valoarea netă a indemnizației de concediere acordată salariatului cu respectarea prevederilor art. 50 din contractul colectiv de muncă, completate cu prevederile Planului Social, ținând cont de vechimea acestuia în P., este de 22.630 lei (RON). Conform mențiunilor inserate în fișa fiscală a angajatului, coroborate cu precizările efectuate în notele de ședință depuse la dosar de pârâta angajatoare SC OMW P. SA și în cuprinsul cărora menționează, defalcat, reținerile efectuate asupra indemnizației de concediere, rezultă că din cuantumul brut al acestei indemnizații, s-a reținut și virat de către pârâta OMW P. SA (în calitate de mandatar al instituțiilor financiare în temeiul art. 58 din Cod fiscal), bugetului general consolidat administrat de pârâta A., suma de 4.977 lei cu titlu de impozit pe venit în procent de 16%.
Prin cererea colectivă înregistrată la D. G. A F. P. B.-N. sub nr. 1559 din (...) și adresată deopotrivă și A.I F. P. B., reclamantul a solicitat restituirea impozitului și a contribuțiilor pentru bugetul de asigurări sociale reținute și plătite de către angajator pentru sumele compensatorii primite în urma disponibilizării colective, sume care, în opinia petiționarilor, nu sunt incluse în categoria veniturilor salariale și nu sunt impozabile conform legislației în vigoare. Se impune a se menționa în acest context faptul că obiectul cererii deduse judecății, așa cum a fost acesta stabilit în aplicarea principiului disponibilității, vizează doar impozitul pe venit reținut și virat bugetului general consolidat, sens în care considerațiile ce vor succeda se raportează strict la această categorie de reținere. La dosar nu au fost depuse înscrisuri care să ateste soluționarea favorabilă a cererii adresate organelor fiscale, dimpotrivă, poziția procesuală exprimată de pârâte susținând legalitatea perceperii impozitului pe venit aferent indemnizației de concediere.
P. art.137 alin.1 Cod procedură civilă, instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, astfel încât, în privința excepțiilor invocate în cauză, tribunalul constată următoarele:
În privința excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei O. P. SA, invocată din oficiu, tribunalul a reținut că aceasta este dată în cauză, relevantă sub acest aspect fiind analiza asupra naturii sumelor reținute de angajator și beneficiarul final al acestor sume. Astfel, suma solicitată a fi restituită a fost reținută de angajator cu titlu de impozit pe venit aferent indemnizației de concediere de care a beneficiat angajatul în urma concedierii. O atare încasare a impozitului prin stopaj la sursă constă în calcularea, reținerea și virarea la bugetul public în numele contribuabililor, de către agenții economici sau instituții, a unei diversități de impozite, contribuții, taxe. Stopajul la sursă este utilizat și în cazul impozitelor pe veniturile salariale datorate de persoanele angajate cu contract individual de muncă. În raportul juridic astfel creat, reclamantul are calitatea de contribuabil a impozitului pe venituri de natură salarială (conform art. 39-41 din C. fiscal), iar A. este creditorul final al acestor contribuții bugetare ca și componente ale bugetului general consolidat, în timp ce pârâta O. P. SA are doar calitatea de plătitor respectiv mandatar legal al autorităților fiscale care efectuează operațiunile de calcul, reținere și virare la bugetul statului a sumelor pretinse a fi restituite în prezenta cauză, obligație ce subzista în sarcina angajatorului în condițiile art. 40 alin.2 lit.f din C. muncii în vigoare la data emiterii deciziei privind încetarea contractului individual de muncă.
Ca atare, de vreme ce sumele reținute prin stopaj la sursă din valoarea sumelor compensatorii cuvenite reclamantei nu au determinat majorarea patrimoniului angajatorului O. P. SA, iar aceasta la rândul său a virat suma la bugetul de stat, nu se poate reține existența unei identități între pârâtă și beneficiarul final al sumelor reținute de la reclamantă, în privința pârâtei O. P. SA nefiind justificată calitatea procesuală pasivă. Totodată, în materie de mandat, efectele juridice ale actelor încheiate de mandatar în limita puterilor conferite se răsfrâng asupra mandantului care este ținut întocmai de toate obligațiile contractelor de mandatar. Ca atare, pretinsul drept de creanță asupra sumei reclamate se impune a fi valorificat împotriva organelor fiscale cărora le revine competența de administrare a creanțelor bugetare de natura celor reținute de la contribuabil.
Relativ la calitatea procesuală pasivă a pârâtelor D. G. a F. P. B.-N., A. F. P. B. și A. N. a F. P., instanța a apreciat că D. B-N și AFP B. nu au calitate procesuală pasivă, spre deosebire de A. care deține această calitate, în condițiile în care în cauză, așa cum s-a relevat și în considerentele ce susțin excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei OMW P. SA, analiza poartă asupra raportului juridic în baza căruia angajatorul, în calitate de mandatar al instituțiilor financiare, a reținut și virat impozitul pe venit, ca raport juridic de drept fiscal guvernat de normele C. fiscal (art. 1 din L. nr. 5. privind C. fiscal) și care s-a născut și produce efecte juridice între contribuabil și autoritatea fiscală gestionară a fondului în care s-a vărsat impozitul astfel reținut de către angajatorul mandatar.
În cadrul acestui raport, reclamantul, în calitate de contribuabil, a înțeles să urmeze procedura reglementată de prevederile art. 117 alin. 1 lit. d) din C. de procedură fiscală privind restituirea unor sume reținute de angajator și vărsate în bugetul general consolidat ca urmare a aplicării eronate a dispozițiilor legale, cererea formulată în cadrul acestei proceduri impunându-se a fi soluționată conform art. 117 alin. 9 din C.fiscală și prevederilor O.ui nr. 1. pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, emis de Ministerul Finanțelor Publice.
Or, cum pe de o parte, impozitul pe venit calculat asupra indemnizației de concediere acordată reclamantei a fost reținut de către angajatorul O. P. SA - aflat în administrarea Direcției Generale de A. a M. C., reorganizată în cadrul A. începând cu data de (...) (potrivit art. III din HG nr. 1171/2007) și cum, pe de altă parte, sumele reținute au fost virate de către pârâtă bugetului general consolidat, conform art.114 alin.2/1 din OG nr.93/2003 privind C. de procedură fiscală, administrat de A., este lipsit de echivoc faptul legitimării procesuale pasive a acestei din urmă autorități fiscale, sens în care excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de A. urmează a fi respinsă, ca nefondată, concomitent cu admiterea aceleiași excepții cu privire la pârâtele D. B-N și AFP B., aceasta câtă vreme în speță nu se poate reține pentru nici una dintre cele două entități menționate calitatea de titular a unor drepturi și respectiv obligații de drept material fiscal, prin prisma prevederilor art. 33 din O.G. nr. 92/2003 privind C. de procedură fiscală.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată ca urmare a neparcurgerii de către reclamantă a procedurii plângerii prealabile, invocată în cauză de pârâta A., tribunalul a apreciat că aceasta nu se fondează, pentru următoarele considerente:
Așa cum s-a reținut în cele ce preced, obiectul prezentei cereri de chemare în judecată este reprezentat de cererea de restituire a unor sume în temeiul prevederilor art. 117 Cod procedură fiscală, iar înscrisurile depuse la dosar, respectiv cererea înregistrată sub nr. 1559 din (...) (f.96 dosar) îndeplinește cerința prevăzută de O. 1. care reglementează procedura ce trebuie urmată în astfel de cazuri. E. real că cererea de restituire formulată de reclamantă nu a fost adresată A. F. de A. F., fiind înregistrată, așa cum s-a reținut în prezentarea stării de fapt, la D. G. a F. P. B.-N., însă sub acest aspect instanța opinează în sensul că dobândesc deplină relevanță și aplicabilitate prevederile art. 6 ind. 1 din OG nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, text de lege potrivit cu care „petițiile greșit îndreptate vor fi trimise în termen de 5 zile de la înregistrare de către compartimentul prevăzut la art. 6 alin. (1) autorităților sau instituțiilor publice care au ca atribuții rezolvarea problemelor sesizate, urmând ca petiționarul să fie înștiințat despre aceasta";. Prin urmare, direcționarea corectă a cererii contribuabilului spre organul decizional (cu atât mai mult cu cât acesta nu a primit nici o adresă de răspuns) constituie responsabilitatea angajaților instituțiilor aflate în subordinea A., astfel încât instanța nu împărtășește teza avansată de această pârâtă în sensul neurmării procedurii prealabile (desigur cu sublinierea faptului că în materia contenciosului fiscal sunt edictate prevederi legale cu caracter special, derogatorii de la cele de drept comun, investirea instanței realizându-se fie în condițiile art. 218 C.fiscală, fie ulterior urmării procedurii prevăzute de art. 117 C. fiscală, această din urmă ipoteză legală fiind incidentă în cauza de față).
Invocarea de către pârâta A. a prevederilor art. 7 din L. nr. 554/2004, în sensul în care impută reclamantei faptul neurmării procedurii plângerii prealabile, nu își găsește fundament câtă vreme aceasta nu a solicitat revocarea unui act administrativ unilateral tipic, dimpotrivă, în cauză ne aflăm în situația refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a sumelor de bani reținute cu titlu de impozit pe venit, astfel încât, și din perspectiva prevederilor art.7 alin. 5 din L. nr. 554/2004, excepția inadmisibilității apare ca nefondată.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii invocată în cauză de către aceeași pârâtă prin prisma celui de-al doilea aspect relevat, respectiv acela al neîndeplinirii condițiilor legale stipulate de prev. art. 117 lit a-h Cod procedură fiscală și disp. pct. 2 din Anexa 1 la O. nr. 1., instanța apreciază că argumentul prezentat nu poate fi analizat din perspectiva inadmisibilității, nereprezentând un fine de neprimire a cererii de chemare în judecată, ci un aspect care vizează însuși fondul acțiunii, respectiv caracterul întemeiat sau dimpotrivă, neîntemeiat, al cererii de restituire, sens în care, și din acest punct de vedere, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii.
A. în vedere efectele admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive față de pârâtele D. B-N, AFP B. și O. P. SA, în sensul în care caracterul peremptoriu al acestei excepții lipsește acțiunea formulată de reclamantă împotriva menționatelor pârâte de o cerință esențială de exercitare a acesteia, analiza celorlalte excepții și apărări de fond invocate de aceste pârâte devine de prisos, instanța nemaifiind ținută a se pronunța asupra lor. În același timp, tot ca o consecință a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei O. P. SA, nu mai este incidentă nici ipoteza legală instituită de art.60 C. pentru admiterea cererii de chemare în garanție formulată de această pârâtă împotriva A., D. B-N și AFP B., sens în care cererea a fost respinsă.
Asupra fondului cauzei, tribunalul a reținut că potrivit art. 55 alin.4 lit.j din L. nr.5. privind C. fiscal (în forma de la data emiterii deciziei privind încetarea contractului individual de muncă și acordării indemnizației de concediere), nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit, sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, conform legii.
E. adevărat că potrivit pct.68 lit.l din Normele metodologice de aplicare a L. nr.5. privind C. fiscal, aprobate prin HG nr.4., veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relații contractuale de muncă, precum și orice sume de natură salarială primite în baza unei legi speciale, indiferent de perioada la care se referă, și care sunt realizate din compensațiile bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, însă instanța constată că prevederile mai sus menționate au fost adoptate printr-o hotărâre de G., în executarea unei legi (L. nr.5. privind C. fiscal), act normativ cu forță juridică superioară.
Or, pentru determinarea caracterului de venit salarial supus impozitării nu se poate recurge la alte criterii decât cele prevăzute explicit de prevederile art. 55 alin. 4 din C. fiscal în forma în vigoare la momentul reținerii impozitului pe venit, invocate în cererea de chemare în judecată, actul normativ respectând, din punct de vedere al principiului legalității, imperativul de a conține norme clare, precise, accesibile și previzibile. Din această perspectivă, apare ca nelegal modul de raportare la normele hotărârii de G. realizat de pârâta A., norme ce vin în contradicție cu actul normativ în aplicarea căruia au fost edictate. Or, potrivit art. 4 (3) din L. nr. 24/2000, actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor G.ului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă. Relevante în sensul că dispozițiile legale edictate cu titlu de norme de aplicare a unui act normativ reprezentat de o lege nu pot modifica însăși prevederile legale ce fac obiectul aplicării, sunt și prevederile art. 75 din L. nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, potrivit cu care „ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ai celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate sau ale autorităților administrative autonome se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor G.ului";.
Totodată, potrivit art. 76 din același act normativ, „ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora";.
Așa fiind, prin prevederile pct.68 lit.l din Normele metodologice de aplicare a L. nr.5. aprobate prin HG nr.4., nu se poate contraveni prevederilor art. 55 alin.4 lit.j din L. nr.5. conform cărora nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile sumele reprezentând plăți compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, și drept urmare, în aplicarea principiului ierarhiei forței juridice a actelor normative (o prevedere cuprinsă într-un act normativ - hotărâre a G.ului - adoptat în executarea unei legi nu poate contraveni legii, act normativ cu forță juridică superioară, care poate fi modificat numai printr-un act de aceeași forță juridică), se impune a se acorda prioritate de aplicare prevederi legale conținute de L. nr. 5. privind C. fiscal, în sensul că indemnizația de concediere acordată reclamantei, căreia i s-a desfăcut contractul individual de muncă pe baza unor concedieri colective, sunt exceptate în mod expres la plata impozitului de 16%, ceea ce înseamnă că în mod nelegal plățile efectuate cu acest titlu au fost supuse impozitului de 16%, calculat, reținut și virat de pârâta A. bugetului de stat.
Interpretării realizate de pârâtă textului art. 55 lit. j din C. fiscal - în sensul distingerii între situațiile în care veniturile reprezentând compensații bănești sunt acordate din fondul de salarii, de către angajator (caz în care, în opinia pârâtei, acestea sunt impozabile cu 16%) și cazul de excepție, în care nu sunt impozabile aceste compensații, atunci când sunt acordate salariaților prin acte normative și suportate de stat „. legii";, se opune principiul de drept aplicabil interpretării actelor normative și potrivit cu care unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să o facă
(„Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus";).
Că este așa rezultă și din analiza asupra scopului edictării acestor norme (analiză teleologică), sens în care se impune cu evidența unui fapt de necontestat acela că o atare distincție nu este conformă intenției legiuitorului, acela de a institui măsuri de protecție a persoanelor implicate în procesul concedierilor colective. În sensul celor conchise, instanța subliniază faptul că toate drepturile bănești indiferent de modul în care sunt denumite(plată compensatorie, compensații bănești, indemnizație pentru concediere) reprezintă o măsură de protecție socială la care sunt îndreptățiți salariații concediați, pentru motive care nu țin de persoana lor, în vederea atenuării consecințelor concedierii individuale sau colective, pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Astfel art. 67 din C. muncii instituie, în favoarea salariaților concediați din motive care nu țin de persoana salariatului, dreptul de a beneficia de măsuri active de combatere a șomajului și de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i obligația corelativă de a lua măsuri de protecție față de acești angajați, potrivit art. 69 lit. b) din același cod.
Art. 9 din OUG nr.9. prevede dreptul salariaților disponibilizați prin concedieri colective de a beneficia de plăți compensatorii care se achită de agențiile județene de ocupare și formare profesională, conform art.37 din aceeași ordonanță iar, art.42 prevede posibilitatea pentru angajați de a beneficia de compensații bănești individuale și din partea angajatorului, din resursele financiare ale acestuia.
Prin urmare, chiar dacă această măsură de protecție este prevăzută și în contractul colectiv de muncă, ea nu are caracterul unei clauze, rezultat al negocierii părților contractante, întrucât obligația angajatorului este una izvorâtă din lege, prin contractele colective de muncă, încheiate anual ori pe alte perioade de timp, la nivel de ramură și nivel de unitate, părțile contractante negociind numai condițiile și cuantumurile acestora, scopul fundamental al unor astfel de clauze fiind acela de a stipula drepturi la un nivel superior față de cel prevăzut în normele legale, pentru a fi atenuate consecințele concedierilor individuale sau colective pentru motive care nu țin de persoana salariatului. În consecință, plățile compensatorii sunt acordate în temeiul legii, indiferent de faptul că sunt acordate efectiv din fondul de salarii, de către angajator sau sunt acordate salariaților prin acte normative și suportate de stat, așa cum nelegal înțelege pârâta a distinge.
În privința dobânzii legale, cerere formulată de reclamantă prin precizarea ulterioară de acțiune, aceasta se impune a se acorda acesteia în temeiul prevederilor OG nr. 9/2000 - în perioada de aplicabilitate a acestui act normativ - iar ulterior în baza OG nr. 13/2011 și respectiv a N. Cod civil, întrucât numai astfel se poate concepe o justă reparație a prejudiciului produs contribuabilului prin acțiunea ilicită și culpabilă a organului fiscal al statului, o soluție contrară însemnând a valida implicit o îmbogățire a bugetului de stat (având în vedere perioada de timp cât bugetul de stat a beneficiat de fructificarea acestei sume), pe măsura însărăcirii patrimoniului contribuabilului cu suma ce reprezintă prețul folosinței banilor pe perioada de referință. Se mai impune totodată a se menționa faptul că, în raport de susținerile pârâtei A. din cadrul notelor de ședință depuse la dosar prin mandatar D. B-N, în ce privește solicitarea de acordare a dobânzii legale ulterior primei zi de înfățișare, în cauză nu este operabilă sancțiunea decăderii reclamantei din dreptul de a modifica cererea conform prevederilor art. 132 C., incidentă fiind ipoteza legală a alin. 2 pct. 2 al art. 132 C., nefiind considerat modificare a cererii cazul în care se mărește câtimea obiectului acesteia.
Față de cele ce preced și în temeiul prevederilor legale mai sus invocate, tribunalul a admis acțiunea reclamantei formulată împotriva pârâtei A., conform dispozitivului prezentei sentințe, iar în privința cheltuielilor de judecată solicitate de părți, așa cum sunt reflectate de chitanțele depuse la dosar în dovedire, instanța, având în vedere soluția pronunțată asupra excepțiilor și asupra fondului cauzei, făcând aplicarea principiului culpei procesuale în acord cu prevederile art. 274 C., a fost obligată pârâta A.-D. să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 1.190 lei (reprezentând onorariu avocațial), concomitent cu obligarea reclamantei să plătească pârâtei SC O. P. SA (față de care s-a respins acțiunea reclamantei pentru lipsa calității procesuale pasive) cheltuieli de judecată în cuantum de 368,38 lei (onorariu avocațial).
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A. N. DE A. F. - D. G. A. F. A M. C. B., solicitând modificarea sentinței atacate cu consecința respingerii acțiunii intimatului reclamant ca neîntemeiată.
În motivarea recursului pârâta a arătat că prin sentința civila nr. 514 din (...), a respins, în mod greșit, exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Agenției N. de A. F., fara a motiva în niciun fel solutia pronuntata.
Din continutul actiunii formulate, rezulta ca intimatul-reclamant a dorit sa se judece în contradictoriu cu A., D. a judetului B. N., AFP B. și SC P. SA. Arată instantei ca, intimatul reclamant a fost angajatul SC P. SA B., societate comerciala care a calculat și a retinut impozitul pe venit, iar parata SC P. SA este mare contribuabil și intra in administratia Directiei Generale de A. a M. C. A. în vedere dispozițiile legale mentionate, solicită instanței sa constate ca intre intimatul reclamant și institutia nu a existat nici un raport juridic, acesta avand raporturi juridice doar cu intimata parata SC P. SA, astfel ca A. N. DE A. F. nu poate fi parte în raportul juridic dedus judecatii și de aceea nu exista motive pentru a se pronunta o hotarare judecatoreasca în contradictoriu cu A. N. de A. F. Or, în prezenta cauza nu exista un raport juridic intre reclamant și organele fiscale, retinerea și virarea impozitului pe venit fiind facuta de către intimata parata SC O. P. SA.
A. în vedere ca, intimata parata SC P. SA a calculat și retinut impozitul pe venit aferent compensatiilor banesti individuale acordate ca urmare a concedierilor colective, arată că, aceasta institutie era singura în masura sa solicite restituirea sumelor, în concordanta cu dispozițiile art.7 din L. nr.554/2004 privind contenciosul administrativ. cu completarile și modificarile ulterioare. Restituirea solicitata nu poate fi incadrata în niciuna din situatiile stabilite de art. 117 lit. a) - h) din actul normativ mentionat, sumele fiind plătite în temeiul unor dispozitii legale:
Atâta timp cât intimata parata SC O. P. SA nu a solicitat AGENTIEI N. DE A. F. restituirea nici unei sume, consideră că actiunea formulata este inadmisibila. Totodata, solicită sa se retină ca, instanta de fond, prin sentinta nr. 514 din (...), nu a analizat exceptia inadmisibilitatii actiunii din perspectiva motivelor sus mentionate, ignorand cu desavarsire sustinerile formulate. Intimatul reclamant nu a formulat o plangere prealabila către organul fiscal competent, în speta către A. N. de A. F. - D. generala de administrare a marilor contribuabili, și ca atare, consideram ca instanta de fond a fost în eroare cand a retinut ca reclamanta ar fi respectat aceasta procedura. Instanta de judecata a refuzat aplicarea unei legi în vigoare, în speta, a dispozitiilor art.55 alin.2 lit.k) din C. fiscal coroborate cu dispozițiile punctului 68, lit. I) din Normele Metodologice de aplicare a L. nr. 5. privind C. fiscal, aprobate prin H. nr.
4., cu modificarile și completarile ulterioare, care prevad ca sumele acordate cu titlu de compensatii banesti individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, sunt considerate venituri asimilate salariilor si, în consecința, sunt supuse impozitării.
Astfel, art. 55 alin. 4 lit.j) din C. fiscal reglementa institutia platilor compensatorii definite de OUG 9., în art. 28, ca fiind sume neimpozabile, în timp ce HG nr. 4. pct. 68 lit. I) reglementează instituția compensațiilor bănești individuale, definite ca venituri asimilate salariilor.
Referitor la obligarea A.-D. la plata dobanzii legale aferenta sumei de 4.977 de la data retinerii impozitului și pana la data restituirii efective se susține că aceste dobânzi nu au fost solicitate prin cererea de restituire și nu sunt datorate de către organul fiscal pentru că pe de o parte sumele reținute prin stopaj la sursă sunt datorate potrivit prevederilor legale, iar pe de altă parte, cererea de restituire putea fi formulată doar de persoana care a făcut aceste rețineri, O. P..
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 03 octombrie 2012 reclamantul P. N. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă ca inadmisibil, neîntemeiat și nelegal, soluția instanței de fond fiind întemeiată și temeinic motivată, cu obligarea recurentei pârâte la plata cheltuielilor de judecată. În motivare reclamanta arată că prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a A., astfel că susținerile acesteia că nu s-a motivat respingerea excepției este nefondată. Ținând cont de raționamentul instanței de fond, aceasta a admis excepția lipsei calității pasive a S.C. O. P. S. deoarece aceasta a acționat doar ca un mandatar, în sensul ca a reținut impozitul și l-a virat către recurenta pârâtă, neexistând nici o îmbogățire a acesteia.
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii și a cererii de chemare în garanție formulată de recurentă, instanța de fond a respins-o, deoarece acesta a parcurs procedura prealabilă prevăzută de art.117 din O.G. nr. nr. 92/2003, în sensul că a formulat o cerere de restituire a impozitului către D. G. a F. P. B.-N.. Reclamanta mai arată că deși P. a susținut că a acordat intimatului reclamant în totalitate salariile compensatorii și că ar fi virat impozitul către recurentă pârâtă, acest impozit nu se datora, potrivit art.55 alin.4 lit.j din L. nr. 5..
În ceea ce privește obligarea recurentei la plata dobânzii legale aferente impozitului reținut în mod nejustificat, arată că reclamanta a solicitat aceste dobânzi în fața instanței de fond, dar potrivit art.132 (2) pct. 2 C. „cererile nu se socotește modificată …când reclamanta mărește sau micșorează câtimea obiectului cererii";.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 09 octombrie 2012 pârâta SC O. P. S. B., solicitând respingerea recursului declarat de parata-recurenta A. N. de A. F. (A.) ca nefondat; cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecata, în temeiul dispozițiilor art.274 Cod pr.civ.
SC O. P. SA apreciază că hotărârea recurata este legala și temeinica sub toate aspectele, impunându-se respingerea recursului declarat de recurenta A. ca nefondat.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 02 octombrie 2012 pârâta D. G. a F. P. B.-N. a solicitat admiterea recursului declarat ca fiind fondat, pe cale de consecință modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii formulate ca fiind neîntemeiată.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Prin cererea introductivă, reclamantul P. N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A. N. de A. F., D. G. a F. P. a jud. C., A. F. P. a mun. B. și SC P. SA, obligarea acestora la restituirea, către reclamantă, a impozitului în cuantum de 4.977 lei, reținut și plătit de către angajatorul SC P. SA, al cărui salariat a fost, pentru sumele compensatorii datorate ca urmare a desfacerii contractului individual de muncă, în urma concedierilor colective.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că pentru sumele de bani încasate cu titlu de plăți compensatorii nu datorează impozit, astfel încât în mod nelegal S.C. P. S. a reținut suma de 4.977 lei, cu acest titlu. Din această perspectivă, reclamanta, în finalul acțiunii, precizează în mod expres că această pârâtă ar trebui obligată la restituirea sumei de bani reținute cu titlu de impozit, în calitate de persoană care a reținut această sumă și care are dreptul să solicite recuperarea acesteia de la pârâtele de rd. 1-3. Prin urmare, contrar celor menționate de către pârâta SC P. SA cu ocazia dezbaterilor asupra recursului și a celor menționate în petitul acțiunii, Curtea constată că, în principal, reclamanta a înțeles să solicite obligarea SC P. SA la restituirea sumei reținute cu titlu de impozit, precizarea acesteia fiind lipsită de orice echivoc. Și este normal să fie așa, reclamanta neavând vreun interes de a apela la parcurgerea unei proceduri fiscale, în condițiile în care consideră că pârâta SC P. SA, în calitate de fost angajator, a reținut și virat în mod greșit la bugetul statului o sumă cu titlu de impozit.
Pe de altă parte, Curtea constată că instanța de fond s-a considerat competentă să soluționeze pricina, apreciind natura juridică a litigiului cu care a fost investită ca fiind una de contencios fiscal, prin prisma faptului că sunt avute în vedere texte prevăzute de C. fiscal și de procedură fiscală și că angajatorul a acționat în calitate de mandatar al statului, efectuând reținerea prin stopaj la sursă.
În acest context, Curtea constată că obiect al litigiului de față îl constituie obligarea pârâtelor, inclusiv a SC P. SA, aceasta din urmă în calitate de fost angajator, la restituirea sumelor reținute cu titlu de impozit din cele datorate reclamantei cu titlu de plăți compensatorii ca urmare a încetării contractului individual de muncă și în baza contractului colectiv de muncă.
Or, este evident că plățile compensatorii au fost achitate foștilor salariați în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă, fiind datorate salariaților la încetarea contractului individual de muncă datorate concedierilor colective. Prin urmare, orice pretenție în legătură cu aceste sume, inclusiv în ceea ce privește cuantumul datorat, este una în legătură cu încetarea contractului individual de muncă și, reprezintă deci un conflict de drepturi, în sensul dispozițiilor art. 266 C. muncii.
Pe de altă parte, este real că angajatorul are obligația de a calcula, reține și vira către bugetul de stat sumele datorate de angajați cu titlu de impozit, în baza C. de procedură fiscală, prin stopaj la sursă, dar această obligație îi revine și din perspectiv dispozițiilor art. 40 alin. 2 lit. f din C. muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați, în condițiile legii.
Prin urmare, obligația angajatorului de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați, în condițiile legii este una proprie, care derivă din C. muncii, astfel încât și din această perspectivă prezentul litigiu nu poate fi calificat decât ca unul de conflict de muncă. Dealtfel, și Curtea Supremă de Justiție a decis, într-o speță, că cererea salariaților de restituire a impozitului reținut de către angajator din salariu reprezintă un litigiu de muncă, salariul având în primul rând o componentă juridică și apoi una materială (a se vedea decizia nr. 1816/(...)).
Aceleași rațiuni se aplică și în prezentul litigiu, în care se pune în discuție, practic, dacă reclamanta a încasat întreaga sumă la care avea dreptul cu titlu de plăți compensatorii. A accepta ideea că orice cerere care vizează obligarea angajatorului la restituirea sumelor reținute cu titlu de impozit și contribuții ar fi una de contencios fiscal, doar pe considerentul că în soluționarea acestei cereri se impun a fi analizate texte din C. fiscal sau de procedură fiscală și că reținerile se fac prin stopaj la sursă ar conduce la concluzia că litigiile de muncă vizează doar salariul net, ceea ce contravine dispozițiilor art. 266 C. muncii. De altfel, ceea ce negociază salariatul este salariul de bază, respectiv salariu brut, care este și înscris în contractul individual de muncă și nu venitul net, prin urmare orice contestație cu privire la cuantumul pe care angajatorul înțelege să îl plătească reprezintă un conflict de muncă și nu unul de contencios fiscal.
Pe de altă parte, astfel cum s-a evidențiat anterior, reclamanta este, în realitate, nemulțumită de cum a înțeles angajatorul SC P. SA să interpreteze și să aplice dispozițiile legale atunci când a efectuat plata sumelor datorate ca urmare a concedierii, motiv pentru care nu există nici o rațiune de a califica acest litigiu ca fiind unul de contencios fiscal și de a obliga fostul salariat să parcurgă procedura anevoioasă prevăzută de C. de procedură fiscală.
În consecință, Curtea constată că în mod greșit litigiul a fost tranșat de T. B.- N., ca instanță de contencios administrativ, în realitate acest litigiu fiind unul de dreptul muncii, care trebuia soluționat de instanța specializată în această materie și în compunerea prevăzută de lege.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea apreciază recursul declarat de pârâtă este întemeiat, fiind incident motivul de casare de ordine publică prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, care atrage casarea în întregime a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente.
PENTRU ACE. MOTIVE, ÎN NUMELE L.,
D E C I D E:
Admite recursul declarat de pârâta A. N. DE A. F., împotriva sentinței civile nr.
514 din (...) pronunțată în dosarul nr. (...)** al T. B.-N. pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare T. B.-N. - Secția de asigurări sociale și de muncă.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 30 octombrie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
C. I. D. P. A. A. I.
GREFIER,
M. N. ȚAR
Red.A.A.I./ (...). Dact.H.C./2 ex. Jud.fond:M. A.P.
