Decizia nr. 8937/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)**
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A C., DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA C. Nr. 8937/2012
Ședința publică de la 02 N. 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE S. Al H.
Judecător M. B.
Judecător G.-A. N.
Grefier A. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta A. N. DE A. F. împotriva sentinței civile nr. 405/(...), pronunțată în dosarul nr. (...)** al T. B.-N., privind și pe intimat A. E., intimat A. F. P. A M. B., intimat SC O. P. SA, intimat D. G. A F. P. B.-N., intimat D. G. DE A. A M. C. PRIN A., având ca obiect contestație act administrativ fiscal restituire impozit reținut pe sume compensatorii.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat M. N. în reprezentarea intereselor intimatei O. P. SA, lipsă fiind restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către { F. { F. învederează} faptul că recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, precum și faptul că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin 2 C.pr.civ.
Curtea, efectuând verificările impuse de dispozițiile art. 1591 alin 4
C.pr.civ., stabilește că este competentă general, material și teritorial în judecarea prezentului recurs, în temeiul dispozițiilor art. 3 pct. 3 C.pr.civ.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 306 C.pr.civ., pune în discuție motivul de ordine publică referitor la competența primei instanțe în soluționarea prezentului litigiu.
Reprezentanta intimatei solicită respingerea excepției, competența în primă instanță revine T. bistrița-N. - Secția de contencios administrativ și fiscal, raportat la obiectul acțiunii și temeiul de drept al acesteia. Problemele de drept care se pun în speță sunt de drept fiscal și nu de dreptul muncii.
Pe fond, solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial, conform actelor justificative pe care le depune la dosar.
Curtea reține cauza în pronunțare prin prisma excepției invocate.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 405 din (...) pronunțată de T. B.-N. în dosar nr. (...)** s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la pârâtele D. G. a F. P. B.-N., A. F. P. B. și SC O. P. SA și în consecință s-a respins acțiunea principală față de acestea.
S-a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității invocată de pârâta
A. N. de A. F..
S-a admis acțiunea completată formulată de reclamanta A. E. împotriva pârâtei A. N. DE A. F. - D. G. DE A. A M. C. și în consecință:
- a fost obligată pârâta A. N. de A. F. - D. G. de A. a M. C. să restituie reclam. suma de 1.890,4 lei, reprezentând impozit pe venit, precum și dobânda legală de la data reținerii impozitului și până la data restituirii efective.
S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA împotriva chematelor în garanție A. N. de A. F., D. G. a F. P. B.-N. și A. F. P. B.
A fost obligată pârâta A. N. de A. F. - D. G. de A. a M. C. să plătească reclamant. cheltuieli de judecată parțiale în cuantum de 1.190 lei.
A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei SC O. P. SA cheltuieli de judecată în cuantum de 491,18 lei.
Pentru a dispune astfel instanța a reținut în esență că S.C. O. P. nu are calitate procesuală pasivă în contextul în care aceasta are doar calitatea de plătitor, mandatar legal al autorității fiscale care efectuează operațiuni de calcul rețineri și virare la buget a sumelor pretinse obligație ce subzistă în sarcina angajatorului în condițiile C.ui muncii.
Cu privire la pârâtele D. G. a F. P. și A. F. P. a reținut instanța de asemenea că excepția lipsei calității procesuale este întemeiată în condițiile în care raportul juridic este între contribuabil și autoritatea fiscală gestionară a fondului.
Referitor la excepția inadmisibilității reține instanța că nu este fondată întrucât cererea a fost adresată D. G. a F. P., dobândind eficiență dispozițiile OG nr.27/2002 iar responsabilitatea angajaților instituțiilor aflate în subordinea A. nu poate fi imputată în sensul evocat de aceasta.
În privința fondului reține instanța că potrivit art.55 alin.4 lit.j din L. nr.5. privind C. fiscal (în forma de la data emiterii deciziei privind încetarea contractului individual de muncă și acordării indemnizației de concediere), nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit, sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, conform legii.
Este adevărat că potrivit pct.68 lit. l din Normele metodologice de aplicare a L. nr.5. privind C. fiscal, aprobate prin HG nr.44/2004, veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relații contractuale de muncă, precum și orice sume de natură salarială primite în baza unei legi speciale, indiferent de perioada la care se referă, și care sunt realizate din compensațiile bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, însă instanța constată că prevederile mai sus menționate au fost adoptate printr-o hotărâre de G., în executarea unei legi (L. nr.5. privind C. fiscal), act normativ cu forță juridică superioară.
Or, pentru determinarea caracterului de venit salarial supus impozitării nu se poate recurge la alte criterii decât cele prevăzute explicit de prevederile art. 55 alin. 4 din C. fiscal în forma în vigoare la momentul reținerii impozitului pe venit, invocate în cererea de chemare în judecată, actul normativ respectând, din punct de vedere al principiului legalității, imperativul de a conține norme clare, precise, accesibile și previzibile.
Din această perspectivă, apare ca nelegal modul de raportare la normele hotărârii de G. realizat de pârâta A., norme ce vin în contradicție cu actul normativ în aplicarea căruia au fost edictate.
Or, potrivit art. 4 (3) din L. nr.24/2000, actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor G.ului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă. Relevante în sensul că dispozițiile legale edictate cu titlu de norme de aplicare a unui act normativ reprezentat de o lege nu pot modifica însăși prevederile legale ce fac obiectul aplicării, sunt și prevederile art. 75 din L. nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, potrivit cu care „ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ai celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate sau ale autorităților administrative autonome se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor G.ului";.
Totodată, potrivit art. 76 din același act normativ, „ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora";.
Așa fiind, prin prevederile pct.68 lit. l din Normele metodologice de aplicare a L. nr.5. aprobate prin HG nr.44/2004, nu se poate contraveni prevederilor art. 55 alin.4 lit. j din L. nr.5. conform cărora nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile sumele reprezentând plăți compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, și drept urmare, în aplicarea principiului ierarhiei forței juridice a actelor normative (o prevedere cuprinsă într-un act normativ - hotărâre a G.ului - adoptat în executarea unei legi nu poate contraveni legii, act normativ cu forță juridică superioară, care poate fi modificat numai printr-un act de aceeași forță juridică), se impune a se acorda prioritate de aplicare prevederi legale conținute de L. nr. 5. privind C. fiscal, în sensul că indemnizația de concediere acordată reclamantei, căreia i s-a desfăcut contractul individual de muncă pe baza unor concedieri colective, sunt exceptate în mod expres la plata impozitului de 16%, ceea ce înseamnă că în mod nelegal plățile efectuate cu acest titlu au fost supuse impozitului de 16%, calculat, reținut și virat de pârâta A. bugetului de stat.
Interpretării realizate de pârâtă textului art. 55 lit. j din C. fiscal - în sensul distingerii între situațiile în care veniturile reprezentând compensații bănești sunt acordate din fondul de salarii, de către angajator (caz în care, în opinia pârâtei, acestea sunt impozabile cu 16%) și cazul de excepție, în care nu sunt impozabile aceste compensații, atunci când sunt acordate salariaților prin acte normative și suportate de stat „. legii";, se opune principiul de drept aplicabil interpretării actelor normative și potrivit cu care unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să o facă („Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus";).
Că este așa rezultă și din analiza asupra scopului edictării acestor norme
(analiză teleologică), sens în care se impune cu evidența unui fapt de necontestat acela că o atare distincție nu este conformă intenției legiuitorului, acela de a institui măsuri de protecție a persoanelor implicate în procesul concedierilor colective.
În sensul celor conchise, instanța subliniază faptul că toate drepturile bănești indiferent de modul în care sunt denumite(plată compensatorie, compensații bănești, indemnizație pentru concediere) reprezintă o măsură de protecție socială la care sunt îndreptățiți salariații concediați, pentru motive care nu țin de persoana lor, în vederea atenuării consecințelor concedierii individuale sau colective, pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Astfel art. 67 din C. muncii instituie, în favoarea salariaților concediați din motive care nu țin de persoana salariatului, dreptul de a beneficia de măsuri active de combatere a șomajului și de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i obligația corelativă de a lua măsuri de protecție față de acești angajați, potrivit art. 69 lit. b) din același cod.
Art.29 din OUG nr.98/1999 prevede dreptul salariaților disponibilizați prin concedieri colective de a beneficia de plăți compensatorii care se achită de agențiile județene de ocupare și formare profesională, conform art.37 din aceeași ordonanță iar, art.42 prevede posibilitatea pentru angajați de a beneficia de compensații bănești individuale și din partea angajatorului, din resursele financiare ale acestuia.
Prin urmare, chiar dacă această măsură de protecție este prevăzută și în contractul colectiv de muncă, ea nu are caracterul unei clauze, rezultat al negocierii părților contractante, întrucât obligația angajatorului este una izvorâtă din lege, prin contractele colective de muncă, încheiate anual ori pe alte perioade de timp, la nivel de ramură și nivel de unitate, părțile contractante negociind numai condițiile și cuantumurile acestora, scopul fundamental al unor astfel de clauze fiind acela de a stipula drepturi la un nivel superior față de cel prevăzut în normele legale, pentru a fi atenuate consecințele concedierilor individuale sau colective pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
În consecință, plățile compensatorii sunt acordate în temeiul legii, indiferent de faptul că sunt acordate efectiv din fondul de salarii, de către angajator sau sunt acordate salariaților prin acte normative și suportate de stat, așa cum nelegal înțelege pârâta a distinge.
În privința dobânzii legale, cerere formulată de reclamantă prin precizarea ulterioară de acțiune, aceasta se impune a se acorda acesteia în temeiul prevederilor OG nr. 9/2000 - în perioada de aplicabilitate a acestui act normativ - iar ulterior în baza OG nr. 13/2011 și respectiv a N. Cod civil, întrucât numai astfel se poate concepe o justă reparație a prejudiciului produs contribuabilului prin acțiunea ilicită și culpabilă a organului fiscal al statului.
Împotriva soluției arătate a declarat recurs A. susținând în esență că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive în condițiile în care nu s-au avut în vedere dispozițiile HG nr.109/2009, Ordinul nr.753/2006, OPNAF nr.1899/2004, C.pr.fiscală ale L. nr.554/2004 precum și faptul că nu a existat între intimata-reclamantă și instituție raport juridic, obligațiile ce fac obiectul judecății revenind intimatei O. P. S.
Mai arată recurenta că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. O. P. S.A, a inadmisibilității și chemării în garanție, dat fiind că intimata a calculat și reținut impozitul. De asemenea, nu a fosta dresată o cerere de restituire și plângere prealabilă în condițiile normelor fiscale.
Tot astfel se arată în esență că în mod greșit a fost reținută aplicabilitatea dispozițiilor în cauză atât în privința sumelor cât și a dobânzilor.
Răspunzând celor invocate, prin întâmpinare, intimata D. G. a F. P. B. a solicitat admiterea recursului. În susținerea acestei poziții, s-a arătat, în esență, că singura interpretare legală este expusă în recursul declarat, prima instanță făcând o greșită aplicare a textelor incidente în cauză.
Intimații A. E. și S.C. O. P. S.A prin întâmpinările depuse au solicitat respingerea recursului.
Analizând recursul declarat, contrar susținerilor intimatei- reclamante, cu respectarea prev. art. 302 indice 1 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Prin cererea introductivă, reclamanta A. E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A. N. de A. F., D. G. a F. P. a jud. B.-N., A. F. P. a mun. B. și SC P. SA, obligarea acestora la restituirea, către reclamant, a impozitului în cuantum de
1890,4 lei, reținut și plătit de către angajatorul SC P. SA, a cărei salariată a fost, pentru sumele compensatorii datorate ca urmare a desfacerii contractului individual de muncă, în urma concedierilor colective.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că pentru sumele de bani încasate cu titlu de plăți compensatorii nu datorează impozit, astfel încât în mod nelegal SC P. SA a reținut suma cu acest titlu. Din această perspectivă, reclamanta, în finalul acțiunii, precizează în mod expres că această pârâtă ar trebui obligată la restituirea sumei de bani reținute cu titlu de impozit, în calitate de persoană care a reținut această sumă și care are dreptul să solicite recuperarea acesteia de la pârâtele de rd. 1-3.
Prin urmare, contrar celor menționate de către pârâta SC P. SA cu ocazia dezbaterilor asupra recursului și a celor menționate în petitul acțiunii, Curtea constată că, în principal, reclamanta a înțeles să solicite obligarea SC P. SA la restituirea sumei reținute cu titlu de impozit, precizarea acesteia fiind lipsită de orice echivoc. Și este normal să fie așa, reclamanta neavând vreun interes de a apela la parcurgerea unei proceduri fiscale, în condițiile în care consideră că pârâta SC P. SA, în calitate de fost angajator, a reținut și virat în mod greșit la bugetul statului o sumă cu titlu de impozit.
Pe de altă parte, Curtea constată că instanța de fond s-a considerat competentă să soluționeze pricina, apreciind natura juridică a litigiului cu care a fost investită ca fiind una de contencios fiscal, prin prisma faptului că sunt avute în vedere texte prevăzute de C. fiscal și de procedură fiscală și că angajatorul a acționat în calitate de mandatar al statului, efectuând reținerea prin stopaj la sursă.
În acest context, Curtea constată că obiect al litigiului de față îl constituie obligarea pârâtelor, inclusiv a SC P. SA, aceasta din urmă în calitate de fost angajator, la restituirea sumelor reținute cu titlu de impozit din cele datorate reclamantei cu titlu de plăți compensatorii ca urmare a încetării contractului individual de muncă și în baza contractului colectiv de muncă.
Or, este evident că plățile compensatorii au fost achitate foștilor salariați în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă, fiind datorate salariaților la încetarea contractului individual de muncă, în urma concedierilor colective.
Prin urmare, orice pretenție în legătură cu aceste sume, inclusiv în ceea ce privește cuantumul datorat, este una în legătură cu încetarea contractului individual de muncă și reprezintă deci un conflict de drepturi, în sensul dispozițiilor art. 266 C. muncii.
Pe de altă parte, este real că angajatorul are obligația de a calcula, reține și vira către bugetul de stat sumele datorate de angajați cu titlu de impozit, în baza C.ui de procedură fiscală, prin stopaj la sursă, dar această obligație îi revine și din perspectiva dispozițiilor art. 40 alin. 2 lit. f din C. muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați, în condițiile legii.
Prin urmare, obligația angajatorului de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați, în condițiile legii este una proprie, care derivă din
C. muncii, astfel încât și din această perspectivă prezentul litigiu nu poate fi calificat decât ca unul de conflict de muncă.
De altfel, și Curtea Supremă de Justiție a decis, într-o speță, că cererea salariaților de restituire a impozitului reținut de către angajator din salariu reprezintă un litigiu de muncă, salariul având în primul rând o componentă juridică și apoi una materială (a se vedea decizia nr. 1816/(...)).
Aceleași rațiuni se aplică și în prezentul litigiu, în care se pune în discuție, practic, dacă reclamanta a încasat întreaga sumă la care avea dreptul cu titlu de plăți compensatorii.
A accepta ideea că orice cerere care vizează obligarea angajatorului la restituirea sumelor reținute cu titlu de impozit și contribuții ar fi una de contencios fiscal, doar pe considerentul că în soluționarea acestei cereri se impun a fi analizate texte din C. fiscal sau de procedură fiscală și că reținerile se fac prin stopaj la sursă ar conduce la concluzia că litigiile de muncă vizează doar salariul net, ceea ce contravine dispozițiilor art. 266 C. muncii. De altfel, ceea ce negociază salariatul este salariul de bază, respectiv salariu brut, care este și înscris în contractul individual de muncă și nu venitul net, prin urmare orice contestație cu privire la cuantumul pe care angajatorul înțelege să îl plătească reprezintă un conflict de muncă și nu unul de contencios fiscal.
Pe de altă parte, astfel cum s-a evidențiat anterior, reclamanta este, în realitate, nemulțumită de cum a înțeles angajatorul SC P. SA să interpreteze și să aplice dispozițiile legale atunci când a efectuat plata sumelor datorate ca urmare a concedierii, motiv pentru care nu există nici o rațiune de a califica acest litigiu ca fiind unul de contencios fiscal și de a obliga fostul salariat să parcurgă procedura anevoioasă prevăzută de C. de procedură fiscală.
În consecință, Curtea constată că în mod greșit litigiul a fost tranșat de T.
B.-N., ca instanță de contencios administrativ, în realitate acest litigiu fiind unul de dreptul muncii, care trebuia soluționat de instanța specializată în această materie, în compunerea prevăzută de lege.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea apreciază recursul declarat de pârâtă este întemeiat, fiind incident motivul de casare de ordine publică prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, care atrage casarea în întregime a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L. DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta A. N. DE A. F., împotriva sentinței civile nr. 405/(...), pronunțată în dosarul nr. (...)** al T. B.-N., pe care o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare T. B.-N., Secția I C., completurilor specializate în soluționarea litigiilor de muncă.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 2 noiembrie 2012.
{ F. |
Președinte, S. Al H. | Judecător, M. B. | Judecător, G.-A. N. |
Grefier, A. B. |
}
Red.M.B./dact.L.C.C.
2 ex./(...) Jud.fond: B. L. T.
