Sentința nr. 12/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE C. A. ȘI F.
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 12/2012
Ședința publică de la 12 I. 2012
Completul compus din: PREȘEDINTE: L. U. Grefier: M. T.
S-a luat în examinare acțiunea în contencios fiscal formulată de reclamanta BT L. T. IFN SA, în contradictoriu cu pârâții A. N. DE A. F. - D. G. DE A. A M. C. și A. N. DE A. F. - D. G. DE S. A C., având ca obiect contestație act administrativ fiscal anulare decizie de impunere nr. 3. emisă de A. - D.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru reclamantă, avocat N. M. I., cu delegație la dosar.
P. de citare este { F. |legal} îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către { F. , după care, Curtea pune în discuția părții prezente excepția inadmisibilității cererii, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a D. Generale de A. a M. C.
Reprezentantul reclamantei apreciază că pârâta în mod eronat a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, care vizează lipsa procedurii prealabile. Arată că susținerile aduse în sprijinul excepției, argumentează mai degrabă teza probatorie a prematurității acțiunii, solicitând C. recalificarea acesteia în acest sens, cu consecința respingerii acesteia, în cauză existând deja emis un act administrativ.
Totodată, reprezentantul reclamantei depune practică judiciară și răspuns la întâmpinare, în cuprinaul căreia solicită respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a D. Generale de A. a M. C., în raport de dispozițiile HG nr. 1..
Pe fond, solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. Curtea reține cauza în pronunțare.
{ F. | }
C U R T E A
Prin acțiunea în contencios fiscal înregistrată la data de 14 octombrie
2011, reclamanta BT L. T. IFN S. a chemat în judecată pe pârâții A. N. DE A. F.
- D. G. DE A. A M. C. și A. N. DE A. F. - D. G. DE S. A C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea D. de impunere nr.
33/(...) privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de către organele de control, precum și a Raportului de inspecție fiscală nr. 41979/3 l
.03.2011, în ceea ce privește următoarele:
• Stabilirea de obligații de plată suplimentare privind TVA în sumă de
2.024.290 lei;
• Stabilirea obligațiilor de plată accesorii constând în majorări de întârziere în sumă totală de 940.951 lei.
Totodată, solicită obligarea Paratelor la plata cheltuielilor de judecata.
Referitor la îndeplinirea procedurii prealabile, menționează că decizia de mai sus a fost contestată de S., contestația nefiind soluționată de organul administrativ fiscal până la data introducerii prezentei acțiuni, cu toate că termenul legal de soluționare a fost în data de (...). Astfel, împotriva D. de impunere nr. 33/(...) și a constatărilor din Raportul de inspecție fiscală nr.
41979/(...), S. a urmat procedura prealabilă obligatorie, în conformitate cu prevederile art. 7 din Legea nr. 5. privind contenciosul administrativ, cât și art. 205 - 207 din Ordonanța G. nr. 92/2003 privind C. de procedură fiscală, formulând în termenul legal o contestație administrativă ("Contestați a" - atașată prezentei acțiuni), depusă la D. de S. a contestațiilor din cadrul D. în data de (...), prin care a solicitat anularea acestora ca fiind nelegale.
Sancționarea de către instanță a atitudinii abuzive a autoritatilor fiscale prin retinerea spre solutionare a fondului raportului juridic fiscal
A considera că un contribuabil căruia nu ii este soluționata pe fond C. administrativa se poate adresa instanței de contencios fiscal cu o cerere având ca obiect numai obligarea organului fiscal să emită Decizia de soluționare a contestației permite Pârâtelor să nesocotească obligațiile legale care le incumba și legitimează poziția abuzivă a acestora fiind prejudiciabilă pentru BT L. Într-o asemenea situație, Reclamanta se va afla în situația să suporte amânarea definitivării situației sale fiscale în ce privește obligațiile stabilite suplimentar de plata.
Reținerea cauzei spre soluționare pe fond de către instanță este necesară și pentru a se asigura o aplicare efectivă a principiului soluționării unei cauze
Într-un termen rezonabil, conform art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Având În vedere faptul că, până în prezent, autoritățile administrative nu si-au îndeplinit atribuțiile de serviciu (soluționarea contestatiei administrative), o asemenea atitudine poate fi combătută, în mod eficient, prin soluționarea de către instanță a fondului cauzei.
Orice hotărâre contrară este de natură să încurajeze autoritățile fiscale să amâne, cât mai mult și indiferent prin ce mijloace, termenele de finalizare a cererilor contribuabililor.
Autoritățile fiscale, în situația în care ar fi obligate numai la soluționarea fondului raportului juridic de drept fiscal în temeiul deciziei instanței, au, în mod evident, dreptul de a respinge C., ipoteză în care Reclamanta ar avea obligația de a reveni cu o nouă cerere în fața instanței de contencios administrativ pentru a supune fondul cauzei verificării unui judecător independent.
În consecință, consideră că instanța se va pronunța nu cu privire la refuzul organului fiscal competent de a soluționa în fond contestația, ci instanța este învestită cu fondul raportului juridic fiscal, urmând a suplini refuzul organului fiscal competent de a soluționa pe fond C. administrativă și a oferi dezlegare cauzei, în conformitate cu prevederile art. 8, alin. 1), teza (1) din
Legea nr. 5.:
"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege [. . .] printr-un act administrativ unilateral, [. .. ] care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanta de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului [nota noastră: Decizia de I. nr. 33/(...) și Raportul de I. F. nr.
41979/(...)J Și repararea pagubei cauzate [. . .] ".
A. Scurtă prezentare a situației de fapt
Începând cu data de (...), BT L. a fost supusă unei inspecții parți ale efectuate de către organele de control, având ca obiect controlul ulterior al taxei pe valoare adăugată care provine din perioadele fiscale noiembrie și decembrie 2007, rambursată S. în baza D. de rambursare a taxei pe valoarea adăugată nr. 6. din data de (...). Inspecția parțială s-a desfășurat la sediul social al S., fiind suspendată în perioada (...) - (...).
La finalizarea inspecției fiscale, care a acoperit perioada (...) - (...), a fost încheiat raportul de inspecție fiscală (în continuare "Raportul") înregistrat la D. sub nr. 41979/(...) și pe baza acestuia a fost emisă decizia de impunere privind obligații suplimentare de plată (în continuare "Decizia") înregistrată la D. sub nr. 33/(...), iar la BT L. sub nr. (...), prin care au fost stabilite în sarcina BT L. TVA de plată în sumă de 2.024.290 lei și majorări de întârziere în sumă de
940.951 lei, care au rezultat din următoarele:
1. Anularea dreptului de deducere a TVA în sumă de 207.244 lei aferentă unei facturi de achiziție emisă de un furnizor, societate comercială, persoană impozabilă neînregistrată în scopuri de TVA în R. potrivit art. 153 din C. F.. M. de întârziere stabilite pentru aceste obligații fiscale suplimentare sunt în sumă de 172.178 lei.
2. Stabilirea de TVA suplimentara de colectat în sumă de 1.817.046 lei pentru valoarea rămasă de facturat aferentă contractelor de leasing financiar pentru bunurile mobile nerecuperate la rezilierea contractelor de leasing respective. M. de întârziere stabilite pentru aceste obligații fiscale suplimentare sunt în sumă de 768.773 lei.
B. Baza legală invocată de organele de inspectie fiscala
1. Referitor la obligațiile fiscale suplimentare rezultate din anularea dreptului de deducere a TVA înscrisă Într-o factură emisă de către o persoană impozabilă ne înregistrată în scopuri de TVA O. de control au anulat dreptul de deducere a TVA înscrise în factura emisă de către R. E. SRL întrucât s-a constatat că deși F. a înscris pe factura emisă un cod care are prefixul RO, acest cod nu este valabil, deoarece societatea nu era înregistrată în anul 2007 în scopuri de TVA în R. potrivit art. 153 din C. F., nefiind înregistrată nici în prezent, de altfel.
Conform D. nr. 33/(...), ca temei pentru anularea dreptului de deducere a TVA aferent acestei facturi și stabilirea de obligații suplimentare la plata TVA și majorări de întârziere în situația de fapt menționată, organele de control au invocat următoarele: a) prevederile articolului 155, alineatul (l) din C. F., "persoanele impozabile care nu sunt înregistrate ca plătitori de TVA nu au dreptul să emită facturi fiscale și nici să înscrie TVA pentru livrările de bunuri și/sau prestările de servicii efectuate către altă persoană". Invocând acest text de lege, organele fiscale concluzionează "faptul că furnizorul SC R. E. SRL B. nefiind înregistrat ca plătitor de TVA nu avea dreptul să Înscrie în factura emisă pe numele și în contul cumpărătorului, în speță SC BT L. IFN SA C.." b) prevederile articolului 150, alineatul (3) din C. F., "orice persoană care înscrie taxa pe o factură [. . .} este obligată la plata acesteia ", coroborate cu prevederile punctului 58, alineatul (l) din Normele metodologice de aplicare a C. fiscal aprobate prin HG 4., date în aplicarea acestui articol, care arată că
,,[. . .], iar beneficiarul nu va avea dreptul să deducă această taxă". c) prevederile articolului 146, alineatul (l) din C. F., "pentru taxa datorată sau achitată [. . .] contribuabilul trebuie să de țină o factură care să cuprindă informațiile prevăzute la articolul 155, alineatul (5)".
În temeiul acestor prevederi, organele de inspecție fiscala au concluzionat că factura deținută de la F. și prezentată de către BT L. nu îndeplinește condițiile legale pe baza cărora să se poată exercita dreptul de deducere a taxei.
2. Referitor la obligațiile fiscale suplimentare rezultate din colectarea TVA la valoarea capitalului rămas nefacturat aferent bunurilor nerecuperate obiect al contractelor de leasing financiar reziliate în perioada supusă inspecției fiscale, BT L. a procedat la rezilierea unui număr de 151 contracte de leasing urmare a neîndeplinirii obligațiilor de plată la nivelul beneficiarilor serviciilor de leasing.
Conform prevederilor contractelor de leasing, beneficiarii aveau obligația restituirii bunurilor care au făcut obiectului contractului de leasing. În cazurile în care BT L. s-a confruntat cu imposibilitatea recuperării bunurilor, cu toate că a întreprins toate demersurile necesare pentru a reintra în posesia acestor bunuri, organele de control au stabilit că S. avea obligația colectării TVA la valoarea capitalului rămas de facturat conform scadențarului.
Conform D. nr. 33/(...), temeiurile de drept avute în vedere de către organele de control, care consideră că BT L. avea obligația să colecteze TVA la valoarea rămasă de facturat aferentă contractelor de leasing reziliate pentru care bunurile nu au fost recuperate, sunt următoarele: a) Prevederile O. B. N. a R. nr. 13/2008 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, aplicabile instituțiilor de credit și instituțiilor financiare nebancare. Astfel, organele de control afirmă în D. că, " din evidenta contabilă rezultă că bunurile nerecuperate nu au fost înregistrate în contabilitate, contrar O. B. N. a R. nr.
13/2008 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, aplicabile instituțiilor de credit Și instituțiilor financiar nebancare, cu modificările Și completările ulterioare".
Aceeași afirmație se regăsește la pagina 10 din Raportul de inspecție fiscală în baza căruia s-a emis Decizia: " Potrivit O. B. N. a R. nr. 13/2008 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, aplicabile instituțiilor de credit și instituțiilor financiar ne bancare, cu modificările și completările ulterioare, societatea avea obligația preluării în patrimoniu a bunurilor care au făcut obiectul leasingului financiar. Aceasta presupune înregistrarea bunului în activ în contrapartidă cu creanțele de leasing financiar". b) Punctul 34 din O. Ministrului F. P. nr. 1753/2004 pentru aprobarea Normelor privind organizarea elementelor de activ și de pasiv, "inventarierea elementelor de activ ale unității se materializează prin înscrierea acestora, fără spații libere Și fără Ștersături, în formularul Lista de inventariere. A. formular serveste ca și document pentru stabilirea lipsurilor și plusurilor de bunuri și valori, constatate cu ocazia inventarierii, precum și constarea deprecierilor ". c) Prevederile articolul 128, alineatul (4), litera d) din C. fiscal, "sunt asimilate livrărilor de bunuri efectuate cu plată bunurile constatate lipsă din gestiune ". O. de control consideră că bunurile nerecuperate aferente contractelor de leasing reziliate constituie livrare de bunuri către sine, mai exact:
- S. a avut obligația să aplice prevederile articolului 140, alineatul (l) din
C. F., respectiv să colecteze taxă pe valoarea adăugată valorii capitalului rămas de facturat la momentul rezilierii contractelor de leasing, respectiv la data constatării lipsei din gestiune a bunurilor respective; - exigibilitatea TVA aferentă a intervenit la momentul notificării utilizatorului de către BT L., potrivit prevederilor contractului de leasing coroborate cu cele ale articolului
1341, alineatul (9) din C. F.;
- conform articolului 137, alineatul (1), litera c) din C. F., coroborat cu prevederile punctului 18, alineatul (4) din HG 4., privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a C. fiscal, "baza de impozitare pentru bunurile mobile nerecuperate la data rezilierii contractelor de leasing financiar este valoarea capitalului rămas de facturat".
Astfel, organele de control au concluzionat că S. nu a îndeplinit obligațiile ce-l reveneau din efectuarea unei livrări către sine.
C. Etapa administrativă de contesta re a D.
Subliniem faptul că împotriva D. de impunere nr. 33/(...) și a constatărilor din Raportul de inspecție fiscală nr. 41979/(...), Reclamanta a urmat procedura prealabilă obligatorie, în conformitate cu prevederile art. 7 din Legea nr. 5. privind contenciosul administrativ, cât și art. 205 - 207 din Ordonanța G. nr. 92/2003 privind C. de procedură fiscală, formulând în termenul legal o contestație administrativă ("Contestați a" - atașată prezentei acțiuni), trimisă la D. de S. a contestațiilor din cadrul D. în data de (...), prin care a solicitat anularea acestora ca nelegale.
În susținerea contestației, Reclamanta a invocat inaplicabilitatea și irelevanța unor temeiuri lega le respectiv menționarea de către inspectorii fiscali a unor norme de drept abrogate la data realizării operațiunilor.
C. administrativă formulată de S. prin care a fost atacată ca ne legală decizia organelor de inspecție fiscală cu privire la stabilirea de obligații suplimentare privind TVA și calcularea de obligații fiscale suplimentare nu a fost soluționată până la acest moment de către organele competente, termenul legal fiind depășit.
D. Nelegalitatea argumentelor invocate de pârâtă.
În cele ce urmează vom prezenta nelegalitatea considerentelor în temeiul cărora D. a recurs la stabilirea de obligații de plată suplimentare privind TV A
și calcularea obligațiilor fiscale accesorii.
1. Referitor la obligațiile fiscale suplimentare rezultate din anularea dreptului de deducere a TVA înscrisă într-o factură emisă de către o persoană impozabilă neînregistrată în scopuri de TVA a) Trimiterea eronată la o variantă abrogată a articolului 155, alineatul (1) din C. F. Considerăm că organele de control nu își pot justifica concluzia din D. referitoare la legalitatea facturii emise deținute de către BT L., respectiv concluzia că aceasta "nu au dreptul legal să deducă TVA deductibilă înscrisă pe o factură emisă de către o persoană impozabilă neînregistrată în scopuri de TVA", în baza unei trimiteri eronate la o variantă abrogată a articolului 155, alineatul (l). Articolul citat a fost înlocuit în totalitate odată cu intrarea în vigoare a prevederilor L. nr. 343/2006 pentru modificarea și completarea L. nr.
5. privind C. F., începând cu data de 1 ianuarie 2007. b) Lipsa de relevanță a prevederilor articolului 150, alineatul (3) din
C. F., coroborate cu prevederile punctului 58, alineatul (1) din Normele
Metodologice de aplicare a C. F., date în aplicarea acestui articol;
Consideră că prevederile legale menționate sunt citate trunchiat în D., fiind eliminată din text sintagma care relevă lipsa de incidența a prevederii invocate în speța analizată.
După cum rezultă din textul netrunchiat al punctului 58, alineatul (1) din Normele de A. "În sensul art. 150, alin. (3) din C. F., orice persoană care înscrie în mod eronat taxa Într-o factură sau într-un alt document asimilat unei facturi va plăti această taxă la bugetul statului, iar beneficiarul nu va avea dreptul să deducă această taxă dacă operațiunea este scutită fără drept de deducere, fiind aplicabile prevederile pct. 40. ", respingerea dreptului de deducere la nivelul beneficiarului se aplică, în mod strict limitativ, în cazul operațiunilor fără drept de deducere.
Prin urmare, prevederile de mai sus ar fi fost aplicabile cazului în speță doar dacă, deși livrării de bunuri efectuate de F. i s-ar fi aplicat o scutire de
TVA, F. ar fi colectat de la beneficiar, înscriind în mod eronat taxa în factura. c) Invocare eronată a nerespectării dispozițiilor articolului 155, alineatul (5) din C. F. O. de control au refuzat dreptul de deducerea TVA aferente acestei achiziții pentru faptul că factura emisă de F. nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de articolul citat, referitoare la indicarea codului de înregistrare în scopuri de TVA a F.
Faptul că F. nu a obținut un număr de înregistrare în scopuri de TVA în
R., anterior emiterii facturii către BT L., nu poate constitui motiv de drept sau de fapt pentru a considera încălcate prevederile art. 155, alin. (5), cu consecința pierderii dreptului de deducere. Mai mult, crede că dreptul de deducere ar trebui stabilit strict în relație cu sfera de aplicare/limitările speciale ale dreptului de deducere și condițiile de exercitare a acestuia prevăzute la art. 145 și art. 146 din C. F., care nu cuprind însă un motiv de natura celui invocat de organele de control.
În acest sens, învederăm instanței cazul C-438/09 Boguslaw Juliusz Oankowski în care Curtea Europeană de J. a stipulat că o persoană impozabilă este îndreptățită să își exercite dreptul de deducere a TVA achitate pentru bunurile livrate de către o altă persoană impozabilă, chiar dacă nu este înregistrată în scopuri de TVA, atât timp cât facturile aferente conțin toate informațiile impuse de lege, în special necesare pentru identificarea persoanei care a întocmit facturile respective și a naturii bunurilor livrate.
Prin urmare, beneficiarul, BT L., nu poate fi penalizat prin refuzarea dreptului de deducere pentru faptul că F. nu s-a înregistrat în scopuri de TVA, atâta timp cât factura este întocmită în conformitate cu cerințele legii.
În concluzie, dată fiind lipsa unui temei de drept al concluziilor organelor de control, BT L. are dreptul de a deduce suma de 207.244 lei aferentă achiziției respective. De asemenea, având în vedere cele de mai sus, consideră nefondată stabilirea de obligații suplimentare de plată la nivelul S. în sumă de
207.244 lei.
Totodată, pe cale de consecință, consideră că nu sunt datorate nici accesoriile aferente în suma de 172.178 lei.
Argumente suplimentare În susținerea punctului nostru de vedere
1. Susținerea faptului că factura primită de la F. este întocmită cu respectarea prevederilor art. 155, alin. (5) din C. F., în lumina jurisprudenței comunitare relevante.
Potrivit aceleiași deciziei emise de către CEJ în cazul C-438/09, la care am făcut referire în secțiunea anterioară, întrucât elementele ce trebui incluse într-o factură au rolul de a identifica furnizorului de bunuri/prestatorului de servicii (denumire, adresă, cod de înregistrare etc.), în lipsa evidențierii în factură a unui număr valid de înregistrare în scopuri de TVA al furnizorului de bunuri/prestatorului de servicii, codul de identificare fiscală al acestuia asigură identificarea sa. Cu alte cuvinte, așa cum s-a menționat și în această decizie a CEJ, atât timp cât codul de identificare fiscală este menționat pe facturi, bineînțeles împreună cu celelalte elemente prevăzute de lege, chiar și în absența codului valid de TVA factura este întocmită corect, cu respectarea cerințelor legislației comunitare aplicabile acestui impozit armonizat, cu care prevederile art.155, alin. 5 din C. F. trebuie să fie în strictă conformitate.
De altfel, urmare deciziei mai sus menționate și pentru a elimina alte posibile interpretări, prevederile art. 155, alin. 5 din C. F. au fost amendate în sensul că legislația în materie de TVA prevede, în prezent, posibilitatea ca persoanele impozabile să menționeze în facturi fie codul de identificare fiscală, fie numărul de înregistrare în scopuri de TVA al furnizorului de bunuri/prestatorului de servicii, în funcție de situația aplicabilă. Mai mult, obligația instituită conform art. 155, alin 5 din C. F. este aceea de a menționa numărul de înregistrare în scopuri de TVA al F. în factura emisă de către acesta doar în cazul în care F. i s-a alocat un număr de înregistrare în scopuri de T. Prin urmare, în cazul în care F. nu i s-a atribuit un număr de înregistrare în scopuri de TVA, atâta timp ca factura deținută de către S. În scopul exercitării dreptului de deducere a TVA aferente conține, atâta codul de identificare fiscală cât elementele de identificare impuse de C. F., în concordanță cu legislația și jurisprudența comunitară, BT leasing are dreptul de a deduce TVA în suma de 207.244 lei.
Având în vedere cele de mai sus, factura emisă de către F. respectă prevederile art. 155, alin. 5 din C. F., interpretate în lumina jurisprudenței comunitare direct aplicabile, fiind neîntemeiată respingerea dreptului de deducere a TVA aferente achizițiilor efectuate de către S. pe motivul că factura nu îndeplinește condițiile legale pe baza cărora să se poată exercita dreptul legal de deducere.
În plus, considerăm interpretarea adoptată de către organele de control pentru respingerea dreptului de deducere a TVA ca fiind contrar legii și pentru că, în consecința acesteia, unul dintre principiile de bază ale sistemului fiscal din R. (i.e. principiul neutralității măsurilor fiscale) nu ar fi respectat. Neutralitatea taxei este unul dintre principiile care stau inclusiv la baza sistemului comun de TVA, dând contribuabililor dreptul la deducerea TVA facturate de către alte persoane impozabile și achitate de către aceștia pentru serviciile/bunurile achiziționate, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul unor operațiuni taxabile. De asemenea, în speță trebuia avut în vedere și art. 1512, alin. 1 din C. F., potrivit căruia beneficiarul este ținut răspunzător individual și în solidar pentru plata taxei, în situația în care persoana obligată la plata taxei este furnizorul sau prestatorul, conform art. 150 alin. (1) lit. a), dacă factura prevăzută la art. 155 alin.
(5): a) nu este emisă; b) cuprinde date incorecte/incomplete în ceea ce privește una dintre următoarele informații: denumirea/., adresa, codul de înregistrare în scopuri de TV A al părților contractante, denumirea sau cantitatea bunurilor livrate ori serviciilor prestate, elementele necesare calculării bazei de impozitare; c) nu menționează valoarea taxei sau o menționează incorect.
Totuși, potrivit art. 1512, alin. 2 din C. F., prin derogare de la prevederile alin. (1) din articolul mai sus menționat, dacă beneficiarul dovedește achitarea taxei către persoana obligată la plata taxei, nu mai este ținut răspunzător individual și în solidar pentru plata taxei. Ori, având în vedere faptul că în cazul de față S. a făcut dovada achitării TVA către F., în situația de fapt necontestată de către organele de control, S. nu ar putea fi ținută răspunzătoare individual și în solidar pentru plata taxei aferente livrării respective colectate de către F., obligație ce îi revine numai acestuia din urmă.
2. Referitor la obligațiile fiscale suplimentare rezultate din colectarea TVA la valoarea capitalului rămas nefacturat aferent bunurilor nerecuperate obiect al contractelor de leasing financiar. a) Lipsa de relevanta în cauza a prevederilor O. BNR nr. 13/2008
O. BNR nr. 13/2008 invocat de către organele de control, în vigoare în perioada supusă inspecției fiscale, nu conține nicio prevedere care să poată fi interpretată ca obligând societățile de leasing să înregistreze în contabilitate/să preia în patrimoniu bunurile care au făcut obiectul leasingului financiar, dacă asupra respectivelor bunuri societățile de leasing nu au dobândit posesia, acestea aflându-se încă în posesia unor utilizatori care refuză să-și îndeplinească obligația contractuală și legală de a le restitui sau de a-si achita ratele.
De altfel, organele de control nu fac referire, nici în D., nici în raportul de inspecție fiscală întocmit, la vreo prevedere a O. BNR 13/2008 în sprijinul constatări lor și concluziilor referitoare la acesta, constatări și concluzii care rămân astfel fără temei legal, în condițiile în care, subliniem încă o dată, aceste constatări și concluzii inițiale, întemeiate pe prevederile O. BNR nr.13/2008, reprezintă teza esențială privind tratamentul contabil aplicabil bunurilor ce nu au reintrat în posesia societăților de leasing, după rezilierea contractelor, fiind acea teză pe care se bazează ulterior toate trimiterile făcute de către organele de control la prevederi fiscale referitoare la lipsuri din gestiune.
În acest sens, face și precizarea că aceste constatări și concluzii referitoare la tratamentul contabil aplicabil bunurilor în speță, la nivelul societăților de leasing, se află în contradicție cu prevederile, reprezentând precizări și completări aduse O. BNR nr. 13/2008, prin O. BNR nr. 2., care a intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 2011. Deși nu pot fi invocate ca temei legal în perioada acoperită de inspecția fiscală, menționează completări le aduse deoarece relevă punctul de vedere al legiuitorului în reglementarea acestei problematici. Astfel, nici O. 2., referitor la aceste bunuri, nu conține vreo prevedere care să oblige societățile de leasing să își înregistreze în patrimoniu/sa preia în contabilitate (deci în gestiune), bunuri nerecuperate ca urmare a rezilierii contractelor de leasing. D., este precizată obligația societăților de a prelua în evidență doar bunuri recuperate, în a căror posesie au intrat. Astfel, în conformitate cu prevederile punctului 71 din Anexa din (...) la O. B. N. a R. nr. 2. , "B. mobile […] care urmare a [. . .] rezilierii contractelor de leasing au intrat în posesia instituției sunt evidențiate în contul 368 "Alte bunuri diverse" în contrapartidă cu contul 767 "Venituri din recuperări de creanțe".
De asemenea, conform punctului 20 din Anexa din (...) la O. B. N. a R. nr. 2., de completare a punctului 83 lit. (c) din O. BNR nr. 13/2008, bunurile obținute ca urmare a rezilierii contractelor de leasing financiar trebuie înregistrate la valoarea justă. Astfel, se confirmă intenția legiuitorului de a reglementa obligația ca preluarea în gestiunea proprie de către societatea să se facă la valoarea justă, ce nu poate fi determinată decât ulterior momentului în care aceste bunuri au fost recuperate, în sensul că au intrat în posesia proprietarului lor de drept, societatea de leasing. A., anterior acestui moment, pe perioada în care fac obiectul procedurilor legale de executare silită în scopul intrării în posesia societății de leasing, societatea de leasing nu are obligația de a înregistra bunurile în evidențele sale contabile. Conform reglementărilor contabile aplicabile, în vigoare, bunurile respective se află în posesia, deci în patrimoniul și în gestiunea, utilizatorilor. b) Invocarea eronată a încălcării prevederilor privind inventarierea elementelor de activ și pasiv prin neincluderea în lista de inventariere a bunurilor nerecuperate ca urmare a rezilierii contractelor de leasing de către BT L.
Conform organelor de control, neincluderea în lista de inventariere a bunurilor nerecuperate ca urmare a rezilierii contractelor de leasing de către BT L., la momentul inventarierii patrimoniului la sfârșitul exercițiilor financiare
2008 și 2009, reprezintă o încălcare a prevederilor punctului 34 din O.
Ministrului F. P. nr. 1753/2004 pentru aprobarea Normelor privind organizarea elementelor de activ și de pasiv.
Ce trebuie, totuși menționat, iar inspectorii nu au ținut seama, este faptul că, potrivit dispozițiilor pct. 320 (6) din O. nr. 13/2008 "La contabilizarea operațiunilor de leasing financiar, locatarii trebuie să recunoască aceste operațiuni ca active și datorii la valoare egală ... " în timp ce la pct. 320 (10) se precizează că locatarul are dreptul de a calcula amortizarea bunului cere face obiectul contractului de leasing financiar, ceea ce demonstrează, ca locatarul are posesia, în timp ce locatorul (BT L.), conform pct. 323 din același ordin, are obligația înregistrării de creanțe din operațiuni de leasing financiar, iar în cazul celor nerambursate la scadență să înregistreze "Creanțe restante" și Dobânzi restante".
Pentru creanțele și dobânzi le restante, BT L. are obligația de a calcula și înregistra în contabilitatea proprie provizioane conform Regulamentului B. N. a R. nr. 3/2009 privind clasificarea creditelor și plasamente lor, precum și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit. (Anexa. nr. 4).
Așa cum a arătat deja, din simplul fapt că BT L. nu se află în posesia efectivă a bunurilor nu rezultă că aceste bunuri ar fi trebuit considerate ca fiind lipsă din gestiunea societății. BT L. este proprietarul legal al bunurilor atât pe parcursul derulării contractului de leasing financiar, cât și după rezilierea acestora, ori lipsa de posesie și folosință nu poate fi considerata ca fiind de natura lipsei din gestiune, nici anterior, nici ulterior rezilierii. Un bun deținut cu titlu legal, dar aflat în posesia unui terț, nu poate fi declarat "lipsă din gestiune" la nivelul proprietarului atâta timp cât nu există o dovadă clară că respectivul bun a fost pierdut, furat sau distrus.
În acest sens, BT L. desfășoară, în continuare, toate demersurile legale necesare pentru recuperarea bunurilor respective. D. în momentul în care BT
L. a epuizat toate mijloacele legale de repunere în posesia bunului, se poate face constatarea că bunul deținut cu titlu legal de societate este pierdut, furat sau distrus.
Așa cum a arătat deja, din punct de vedere contabil, pentru a constata aceste bunuri drept lipsă din gestiune, BT L. ar trebui mai întâi să intre în posesia bunurilor și doar apoi, dacă se constată lipsa lor să se aplice prevederile pct. 34 din O. M.ui F. P. sus-menționat. c) Inaplicabilitatea în cazul situației constatate la BT L. a prevederilor art. 128, alin. (4), lit. d) din C. F. potrivit cărora"sunt asimilate livrărilor de bunuri efectuate cu plată bunurile constatate lipsă din gestiune" Întrucât, în baza legislației comunitare în materie, consideră fără temei legal încadrarea bunurilor constatate lipsă din gestiune ca o livrare către sine Din faptul că BT L. nu a intrat în posesia bunului ce reprezintă obiectul unui contract de leasing la data la care contractul de leasing a fost reziliat nu poate fi concluzionat că bunul este lipsă în gestiunea societății de leasing, atâta timp cat bunul respectiv se află în posesia beneficiarului, iar BT L. nu posedă acte doveditoare că bunul în cauză a fost furat, pierdut sau distrus.
Totuși, chiar și dacă aceste bunuri ar fi fost constatate, cu acte doveditoare, lipsă din gestiune la nivelul BT L., obligația instituită de colectare a TVA, în acest caz, considerăm că este contrară Directivei Consiliului European nr. 112/2006 (numită în continuare "Directiva"). Într-adevăr Directiva prevede situații în care statele membre pot considera anumite operațiuni drept livrări către sine și pot să oblige contribuabilii să colecteze
TVA aferent acestor "livrări către sine". Directiva nu prevede, însă, că bunurile constatate lipsă din gestiune se califică drept livrare către sine. Astfel, considerăm că prevederile legislației nationale în materie de TVA, și anume articolul 128, alineatul (4) litera d) din C. F., încalcă și exced prevederile Directivei.
În concluzie, impunerea obligației colectării de TVA aferente bunurilor ce fac obiectul contractelor de leasing reziliate și care nu au intrat în posesia BT L. la momentul rezilierii contractelor, precum și stabilirea de penalități aferente, pe baza faptului că acestea s-ar califica drept bunuri lipsă din gestiunea BT L., iar lipsa din gestiune s-ar califica drept o livrare către sine, este fără temei în legislația națională și încalcă legislația comunitară. Prin urmare, considerăm că S. nu are obligația de a colecta suma de 1.817.046 lei în acest sens și de a plăti obligațiile accesorii calculate în sumă de 768.773 lei.
2. Aplicabilitatea principiul juridic comunitar al certitudinii juridice în cazul colectării TVA la valoarea capitalului rămas nefacturat aferent bunurilor nerecuperate obiect al contractelor de leasing financiar Principiul certitudinii juridice este un principiu fundamental al sistemului comunitar care prevede că aplicarea legii la o situație specifică trebuie să fie clară, precisă și previzibilă, fiind obligația autorităților publice de a asigura ca legea să fie ușor de stabilit de către aceia cărora li se aplică și ca aceștia să poată, nu fără temei, să prevadă existența ei, ca Și modul în care ea va fi aplicată și interpretată. Mai mult, principiul așteptării legitime se bazează pe premisa că organele statului sunt obligate să acționeze în conformitate cu dispozițiile legale și să respecte așteptările legitime întemeiate pe prevederile lega le în vigoare, agenții economici putând conta pe previzibilitatea normelor legal adoptate și fiind, astfel, în măsură să își planifice activitatea viitoare în contextul drepturilor și obligațiilor conferite de aceste dispoziții. În acest sens, menționează decizia CEJ în cazurile unite C-I77 /99 și C-181/99 Ampafrance and Sanofi, paragraful 67 (Anexa nr. 6)
Prin urmare, principiul certitudinii juridice presupune că prevederile legale trebuie să fie dare și precise pentru a asigura o implementare corectă a acestora, fără a lăsa loc de interpretări diferite. În acest sens, autoritățile fiscale competente sunt cele care ar trebui să asigure că prevederile legale sunt precise, dare și previzibile pentru toți agenții economicii. Astfel, în lipsa unor astfel de prevederi, penalizarea contribuabililor prin obligația colectării TVA ca urmare a unei interpretări a legii pe care normele de aplicare nu au clarificat-o decât ulterior, chiar de către autoritățile care ar fi trebuit să asigure înțelegerea și implementarea corectă a legii, contravine principiului certitudini juridice.
Astfel, organele de control stabilesc că bunurile nerecuperate aferente contractelor de leasing reziliate constituie livrare de bunuri către sine, mai exact, că S. a avut obligația să aplice prevederile art. 137, alin. (1), lit. c) din C. F., coroborat cu prevederile pct. 18, alin. (4) din HG 4., privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a C. fiscal, prevederi despre care organele de control afirmă că, potrivit acestora, "baza de impozitare pentru bunurile mobile nerecuperate la data rezilierii contractelor de leasing financiar este valoarea capitalului rămas de facturat".
Totuși, în perioada supusă controlului (perioada (...) - (...)), prevederile pct. 18, alin. (4) din H.a G. nr. 4., privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a C. fiscal, nu cuprindeau nici un fel de precizări ori referiri la baza de impozitare pentru bunurile mobile nerecuperate la data rezilierii contractelor de leasing financiar. D. începând cu 1 martie 2011 au fost introduse prevederi, prin H. a G. nr. 1., care adaugă (prin Art. I, litera E., punctul 9) următorul paragraf la pct. 18 alin (4) din H. a G. nr. 4.: "Pentru bunurile care fac obiectul contractelor de leasing financiar și care constituie pentru locator/finanțator o livrare de bunuri conform art. 128 alin. (4) lit. d) din C. fiscal, baza de impozitare este valoarea capitalului rămas de facturat."
Consideră că organele de control nu își pot întemeia, așadar, decizia de impunere pe trimiteri la prevederi din normele de aplicare a C. F. care nu erau în vigoare în perioada verificată, fiind introduse ulterior. Mai mult, considerăm că este contrară principiului așteptării legitime și decizia autorităților fiscale din R. de a introduce în normele de aplicare a C. F., în cursul anului 2011, o prevedere care poate fi interpretată ca obligând societățile de leasing să considere bunurile nerecuperate ce au făcut obiectul contractelor de leasing financiar reziliate drept bunuri lipsă din gestiune și să colecteze TVA la valoarea capitalului rămas de facturat. S. de leasing nu puteau previziona implementarea unei astfel de prevederi ori interpretări a legii, a cărei aplicare retroactivă afectează în mod considerabil, activitatea economică desfășurată.
Având în vedere argumentele prezentate în prezenta acțiune solicită să se constate că obligația suplimentară de plată a TVA în sumă de 2.024.290 lei și accesorii corelative în sumă de 940.951 lei calculate în sarcina societății BT L. T. IFN sunt stabilite în afara legii, sunt neîntemeiate și, în consecință, fără fundament, drept pentru care solicită:
• anularea D. aferente Raportului în ceea ce privește impunerea sumei de 2.024.290 lei drept TVA de plată stabilită suplimentar în acest sens, precum și majorărilor de întârziere aferente în sumă de 940.951 lei
În drept, ne fundamentează argumentele prezentei contestații pe dispozițiile următoarelor acte normative:
1. Legea C.ului A. nr. 5., cu modificările și completări le ulterioare;
2. Ordonanța G. nr. 92/2003 privind C. de P. F., cu modificările și completările ulterioare;
3. Legea nr. 57112003 privind C. F., cu modificările și completări le ulterioare;
4. H. a G. nr. 4. pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a L. 5. privind C. F., cu modificările și completări le ulterioare;
5. O. B. N. a R. nr. 13/2008 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, aplicabile instituțiilor de credit și instituțiilor financiar nebancare, cu modificările și completări le ulterioare;
6. Regulamentul B. N. a R. nr. 3/2009 privind clasificarea creditelor și plasamentelor, precum și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 11 noiembrie 2011, pârâta A. N. de A. F., a solicitat instanței respingerea acțiunii ca inadmisibila, pentru următoarele:
În motivare a arătat că prin actiunea inregistrata pe rolul C. de A. C.-S. C., C. A. și F. BT L. T. IFN SA solicita instantei ca, prin hotararea ce o va pronunta, sa dispuna anularea D. de impunere nr.33/(...) și a Raportului de inspectie fiscala nr.41979/(...), emise de D. G. de A. a M. C.-A. și obligarea la plata cheltuielilor de judecata.
1. Ca o chestiune prealabila, precizează urmatoarele:
Potrivit art. III din H.a G. nr.1. prin care a fost modificata H.a G. nr.495/2007 privind organizarea și functionarea Agentiei N. de A. F., "incepand cu data de 1 octombrie 2007, D. generala de administrare a marilor contribuabili se reorganizeaza ca directie generala în cadrul Agentiei N. de A. F., fara personalitate juridica, prin comasare.
Comasarea se face prin absorbtia D. generale de administrare a marilor contribuabili de catre A. N. de A. F., în conditiile Decretului nr.31/19S4 cu privire la persoanele fizice și persoanele juridice, cu modificarile ulterioare."
Avand în vedere dispozitiile lega le prezentate mai sus, incepand cu data de (...), calitatea de parat o are A. N. DE A. F., organ de specialitate al administratiei publice centrale, institutie publica cu personalitate juridica, în subordinea M.ui Economiei și F., reprezentarea urmand sa fie asigurata de catre D. G. J. din A. N. de A. F.
2. Pe cale de exceptie invocă inadmisibilitatea cererii, în raport de prevederile art.205 -218 din OG nr. 92/2003 privind C. de procedura fiscala, republicata, care stabilesc o procedura administrativa obligatorie în ceea ce priveste contestarea actelor administrative fiscale, în sensul ca acestea nu pot fi atacate direct la instanta de contencios administrativ, decat dupa solutionarea pe fond a sus tinerilor din contestatia contribuabilului.
Învederează, în acest sens, instanței faptul ca reclamanta a formulat o contestatie pe cale administrativa în conformitate cu prevederile art. 205 - 218 din OG nr. 92/2003 privind C. de procedura fiscala, caz în care actiunea în contencios administrativ putea avea ca obiect fie obligarea institutiei noastre de a solutiona contestatia reclamantei, fie anularea deciziei de solutionare.
Ori, reclamanta fără a aștepta soluționarea contestatiei pe cale administrativa, s-a adresat instantei de judecata solicitand anularea deciziei de impunere privind obligatiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspectia fiscala, motiv pentru care consideră ca exceptia invocata este intemeiata în raport de prevederile C. de procedura fiscala, asa cum vom arata în continuare.
Prin urmare, potrivit prevederilor C. de procedura fiscala, decizia de impune re poate fi contestata în conformitate cu prevederile art. 205 Cod proc.fisc., asa cum rezulta din chiar cuprinsul deciziei atacate.
Astfel, prin C. de procedura fiscala se stabileste o procedura prealabila care deroga de la prevederile L. nr. 5. privind Legea contenciosului administrativ, în sensul ca actul administrativ fiscal nu poate fi atacat direct la instanta de contencios administrativ ci numai dupa emitrea unei decizii de solutionare a contestatiei pe cale administrativa.
In acest sens, pârâta mai arată faptul ca potrivit prevederilor art. 210 alin. 1 din C. de procedura fiscala, organul competent de solutionare a contestatiei se va pronunta prin decizie sau dispozitie dupa caz, acestea fiind actele administrative care pot fi atacate la instanta de contencios administrativ.
Sustine aceasta, intrucat în conformitate cu prevederile art. 218 alin. 2 din C. de procedura fiscala potrivit carora deciziile emise în solutionarea contestatiilor pot fi atacate la instanta de contencios administrativ competenta.
In consecinta, asa cum rezulta din textul de lege mentionat mai sus, actul administrativ ce poate fi atacat la instanta de contencios administrativ este decizia de solutionare a contestatie pe cale administrativa.
Astfel, actiunea prin care se solicita direct instantei de contencios administrativ anularea deciziei de restituire, este inadmisibila, intrucat prin prevederile C. de procedura fiscala se reglementeaza o procedura administrativa prealabila care este obligatorie, iar actul administrativ care poate fi contestat la instanta de contencios administrativ este decizia prin care se solutioneaza contestati a pe cale administrativa.
Ori, în cazul de fata, desi a fost formulata o contestatie pe cale administrativa, aceasta nu a fost solutionata pana în prezent, intrucat organul de solutionare a contestatiilor în vederea solutionarii contestatiei a solicitat informatii suplimentare de la directii specializate.
Prin urmare, avand în vedere prevederile art. 70 alin. 1 din C. de procedura fiscala, termenul de solutionarea al contestatiei este de 45 de zile, iar potrivit alin. 2 al aceluiasi articol în situatiile în care, pentru solutionarea cererii, sunt necesare informatii suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungeste cu perioada cuprinsa intre data solicitarii și data primirii informatiilor solicitate.
Cat priveste obiectul cererii de chemare în judecata, respectiv anularea deciziei de impunere, consideram ca acesta nu putea fi analizat de instanta de contencios administrativ decat dupa solutionarea contestatiei pe cale administrativa privind fondul cauzei, care este o procedura obligatorie.
Mai mult, în ceea ce priveste dreptul reclamantei de a solicita instantei de contencios anularea deciziei de impunere, invederam instantei de judecata ca acesta nu este nascut și actual, avand în vedere tocmai faptul ca actul administrativ susceptibil de a fi atacat în fata instantei de judecata este decizia de solutionare a contestatie deja formulata.
Astfel, avand în vedere, ca în ceea ce priveste actiunile privind anularea actelor administrative fiscale ce privesc taxe și impozite, legiuitorul conditioneaza admisibilitatea acesteia de contestatia pe cale administrativa, și de solutionarea acesteia pe fondul cauzei de catre organele fiscale (art.205 -218 din OG nr. 92/2003), va rugam sa constatati ca cererea de chemare în judecata prin care s-a solicitat anularea deciziei de impunere este inadmisibila.
In aceste conditii, reclamanta ar fi putut solicita cel mult obligarea organelor fiscale la solutionarea contestatiei pe cale administrativa.
De asemenea, art. 18 alin 1 din Legea nr. 5. privind contenciosul administrativ stabileste solutiile pe care le poate da instanta:
„(1) Instanta, solutionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă".
Din prevederile mai sus invocate rezulta ca instanta de contencios administrativ poate:
- sa anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ;
- sa oblige autoritatea publica sa emita un act administrativ, sa elibereze un alt inscris sau sa efectueze o anumita operatiune administrativa.
Or, actul administrativ ce poate fi supus cenzurii instantei de contencios administrativ este numai decizia de solutionare a contestatiei pe cale administrativa, astfel incat instanta de judecata nu se poate pronunta asupra cererii de anulare a deciziei de impunere și a raportului de inspectie fiscala.
Totodată, menționează faptul ca una din ratiunile legiutorului de a institui o astfel de procedura speciala în ceea ce priveste actele administrative fiscale este aceea de a da posibilitatea organelor care au emis actele atacate de a reveni asupra masurilor dispuse.
In sensul celor sustinute mai sus, invederam instantei de judecata și practica Inaltei Curti de C. și J., respectiv decizia civila nr. 106/(...), decizia civila nr. 434/(...), decizia civila nr. 496/(...) precum și decizia nr.616/(...).
In acest sens, Curtea Constitutionala "a statuat ca textul constitutional care se refera la caracterul facultativ al jurisdictiilor speciale administrative nu este aplicabil dispozitiilor art.5 din Legea nr.29/1990, care instituie obligatia persoanei vătămate de a se adresa cu reclamatie organului administrativ emitent mai inainte de sesizarea instantei de judecata cu anularea actului considerat ilegal ... ".
3. Referitor la capatul de cerere privind cheltuielile de judecata, solicită instantei respingerea lui, ca neintemeiat, avand în vedere ca nu sunt intrunite conditiile prevazute de art.274 alin.1 Cod proc.civila.
Conform acestor prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligata sa suporte cheltuielile ocazionate de proces, insa, prin aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul sa se afle în culpa procesuala, sau, prin atitudinea sa în cursul derularii procesului, sa fi determinat aceste cheltuieli.
O alta conditie care trebuie indeplinita pentru a se acorda cheltuielile de judecata, este ca partea care le solicita sa fi castigat în mod irevocabil procesul, ori în situatia de fata nu se încadrează în aceasta categorie.
De asemenea, nici aspecte privind reaua credinta, comportarea neglijenta sau exercitarea abuziva a drepturilor procesuale nu pot fi retinute în sarcina acesteia pentru ca să fie obligată la plata cheltuielilor de judecata.
Or, în cazul de fata, nu este indeplinita nici una din aceste conditii, actele atacate de catre reclamanta, fiind temeinic și legal intocmite, motiv pentru care solicită respingerea și acestui capat de cerere.
În consecința, avand în vedere cele aratate mai sus, solicită admiterea excepției inadmisibilității cererii și respingerea acesteia ca atare.
In cazul în care se va respinge excepția inadmisibilității cererii, își rezervă dreptul de a depune concluzii scrise pe fondul cauzei.
Analizând actele și lucrărilor dosarului prin prisma motivelor și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Reclamanta se plânge că pârâta A. N. de A. F. - D. G. de S. a C. nu a dat curs rezolvării contestației înregistrate la A. F. P. pentru C.i Mijlocii sub nr.
6117 din iunie 2011 (f. 41-51) solicitând astfel ca instanța de judecată să sancționeze tăcerea pârâtei cu soluționarea cauzei pe fond și rezolvarea obiectului acțiunii așa cum a fost menționat în acțiunea introductivă.
Față de aceste critici, pârâta s-a limitat să invoce excepția de inadmisibilitate însă nu a furnizat și argumentele pentru care contestația nu a fost soluționată deși de la data înregistrării acesteia până la termenul de astăzi a trecut mai bine de 6 luni, încălcându-se astfel termenul de 45 de zile prevăzut la art. 70 alin. 1 C.
Cu toate aceste imperfecțiuni administrative care pot fi corijate pe calea procedurală a contenciosului administrativ, în litigiul de față instanța de contencios administrativ nu poate fi învestită cu soluționarea directă și nemijlocită a contestației administrative așa cum solicită reclamanta, căci competența de a statua asupra obiectului contestației care este identic cu obiectul acțiunii în contencios administrativ formulat de reclamantă aparține organului administrativ prevăzut la art. 209 C.
Cu toate acestea, instanța poate fi învestită în temeiul art. 1 alin. 1, art. 2 alin. 2 din Legea nr. 5. corelat cu prevederile art. 218 alin. 2 din C. de procedură fiscală cu o acțiune întemeiată pe refuzul nejustificat al autorității publice de a răspunde contestației formulate în baza art. 205 și urm. C.
În această situație instanța de contencios administrativ are a se pronunța și poate cenzura exclusiv caracterul justificat sau nejustificat al răspunsului autorității publice sau al lipsei răspunsului ori al rezolvării contestației în termenul defipt de lege.
În lipsă de alte stipulații contrare contestația trebuia rezolvată de autoritatea de resort în termenul de 45 de zile stipulat la art. 70 alin. 1 din C. de procedură fiscală, nerespectarea acestui termen deschizând astfel posibilitatea de a acționa în justiție pe calea procedurii contenciosului administrativ relevante fiind dispozițiile art. 2 alin. 2 și ale art. 8 alin. 1 din Legea nr. 5., cu toate că dispozițiile C. de procedură fiscală prevăd dreptul de acces la justiția de contencios administrativ numai în prezența și în temeiul obținerii unei decizii administrative de soluționare a contestației.
În alte situații decât cele anterior prezentate instanța de contencios administrativ nu poate fi sesizată în materie fiscală decât dacă a parcurs procedura contestației prevăzute de art. 205 și urm. C. procedură prealabilă obligatorie conform practicii pertinente a C. Constituționale și a Î..
Curtea are în vedere, desigur, că în practica pertinentă a C. Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că termenul rezonabil în materie civilă, ca noțiune autonomă C., include și durata unor proceduri administrative preliminare, atunci când posibilitatea sesizării unei jurisdicții este condiționată de normele de drept intern, în mod obligatoriu, de parcurgerea unei atari proceduri, caz în care calculul termenului rezonabil are ca punct de plecare data la care a fost sesizată autoritatea administrativă competentă (CEDO, hotărârea din 26 septembrie 2000 în cauza J.B. împotriva Franței parag. 19).
Într-o astfel de ipoteză, se impune a se statua că procedurile administrative interne trebuie să fie gestionate de așa manieră încât să nu interfereze cu drepturile garantate particularilor.
Într-o astfel de ipoteză, partea pretins vătămată are la îndemână însă alte mijloace de constrângere și nu cel la care a apelat prin prezentul demers, căci în materie fiscală așa cum s-a relevat anterior obiectul acțiunii este constituit din deciziile emise în soluționarea contestațiilor așa cum rezultă explicit din economia art. 218 alin. 2 C.
În fine, Curtea are în vedere că în practica secției de profil a Î. s-a reținut în mod constant și unitar că procedura de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale, reglementate de art. 205-218
C. este o procedura administrativa prealabilă, iar nu o jurisdicție specială în sensul art. 21 alin. 4 din Constituție și art. 6 alin. 1 din Legea nr. 5.. (A se vedea spre pildă, soluția de principiu adoptată de P. judecătorilor Secției de C. A. și fiscal a Î. la 12 februarie 2007 precum și decizia nr. 106 din 17 ianuarie
2006 a Î., precum și Decizia nr. 409/2004 a C. Constituționale).
Tot astfel, Î. Curte a decis că în măsura în care se contestă un act administrativ fiscal, devin incidente dispozițiile menționate anterior din C. de procedură fiscală, fiind astfel obligatorie de urmat procedura contestației pe cale administrativă reglementată de T. IX din OG nr. 92/2003, republicată, întrucât poate fi contestată pe calea acțiunii în contencios administrativ și fiscal numai decizia emisă de organul competent în soluționarea contestației împotriva actului administrativ fiscal (A se vedea în acest sens, decizia nr. 1363 din 6 martie 2007 și decizia nr. 1653 din 20 martie 2007).
Față de cele ce precedă, se constată că excepția de inadmisibilitate invocată de pârâtă este întemeiată și în consens cu prevederile art. 137 alin. 1 rap. la art. 109 alin. 2 C.pr.civ. corelate cu art.7 alin. 1 din Legea nr. 5. rap. la art. 218 alin. 2 C. se va respinge acțiunea ca inadmisibilă.
PENTRU A.E MOTIVE, ÎN NUMELE L.
{ F. |HOTĂRĂȘTE}
Admite excepția de inadmisibilitate privitor la cererea de contencios administrativ formulată de reclamanta BT L. T. IFN SA, cu sediul C.-N. str. G. B. nr.1, jud. C. în contradictoriu cu pârâții A. N. DE A. F. - D. G. DE A. A M. C. cu sediul în B. str. Mihai S. nr.88, sector 5 și A. N. DE A. F. - D. G. DE S. A C. cu sediul în B. str. A. nr.17, sector 5, B. și ca o consecință:
Respinge ca inadmisibilă acțiunea de contencios administrativ fiscal formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtele.
Cu drept de recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 12 I. 2012.
PREȘEDINTE GREFIER
L. U. M. T.
Red.L.U/Dact.S.M
5 ex./20 ianuarie 2012.
