Decizia civilă nr. 2679/2013. Contencios. Anulare act administrativ
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2679/2013
Ședința publică de la 28 Februarie 2013
Completul compus din: PREȘEDINTE R. -R. D.
Judecător L. U.
Judecător M. D.
G. M. T.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamantul L. D., împotriva sentinței civile nr. 595/_, pronunțată în dosarul nr._ al T. ui M., în contradictoriu cu pârâții C. DE A. DE S. M. și C. B. SA S. B. M., având ca obiect anulare act administrativ decizie FNUASS.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591alin. 4 C. Pr. Civ., constată că, raportat la art. art. 3, alin. 3, art. 299 C. Pr. Civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că recursul nu este timbrat, iar părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, după deliberare, constatând faptul că, deși a fost citat cu mențiunea achitării taxelor judiciare de timbru aferente recursului, în sumă de 2 lei și 0,15 lei timbru judiciar, reclamantul recurent nu s-a conformat acestei dispoziții, motiv pentru care, din oficiu, în temeiul art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997, coroborat cu art. 9 alin. 2 din OUG nr. 32/1995 invocă excepția netimbrării recursului și rămâne în pronunțare pe excepția invocată.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 595/_, pronunțată în dosarul nr._ al T. ui M. s-a respins ca nefondată acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul L. D. în contradictoriu cu pârâta C. de A. de
S. M. .
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamantul nu contestă obligațiile stabilite prin decizia de impunere 4209/111 din_ referitoare la debit ci doar la majorările de întârziere și penalități, arătând că culpa aparține casei de asigurări care trebuia să stabilească obligațiile principale ale reclamantului.
Reclamantul este o persoană care are calitatea de persoană fizică autorizată realizând venituri din exercitarea unei activități libere. Aceste venituri intră potrivit art.41 C.fiscal, în categoria veniturilor supuse impozitului și ca atare, are obligația plății unei contribuții lunare către Fondul Național Unic de A. Sociale de S., conform art.257 alin.2 lit.b din Legea 95/2006. Astfel, există obligația de depunere a declarațiilor iar nedepunerea acestor declarații nu este în măsură să ducă la înlăturarea obligațiilor fiscale principale și nici a obligațiilor fiscale accesorii. Nedepunerea declarațiilor a obligat C. de A. de S. să solicite organelor fiscale informații cu privire la persoanele care desfășoară activități care sunt supuse impozitului pe venit ca urmare a unor profesii libere, iar momentul în care C. de A. a aflat aceste informații și a emis decizia de
impunere, nu poate avea nicio relevanță decât sub aspectul termenului de prescripție de 5 ani prevăzut de Codul de procedură fiscală.
Obligația de plată fiind prevăzută de lege, scadența acestei obligații nu este dată de la data emiterii deciziei de impunere, ci de la momentul până la care aceste obligații principale erau datorate.
În acest sens sunt și prevederile art.23 C.proc.fiscală, iar art.119 și 120 C.proc.fiscală prevăd pentru neachitarea la termenul de scadență dobânzi și penalități de întârziere care au fost în mod just calculate prin decizia de impunere de către C. de A. de S. M. .
Așa fiind, T. a respins acțiunea formulată de reclamant.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul L. D.
solicitând să se anuleze În parte Decizia de impunere nr. 4209/115 din_, În sensul exonerării reclamantului de la plata majorărilor și penalităților de Întârziere.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a arătat, în esență, că actul administrativ fiscal produce efecte (dobânzi, penalități) din moment ce îi este comunicat contribuabilului sau la o dată ulterioară menționată în actul administrativ conform O.G. nr. 92/2003, astfel încât, anterior comunicării deciziei de impunere nu puteau fi calculate accesoriile.
Mai arată recurentul că nu a fost înștiințat de obligațiile și drepturile sale conform Legii nr. 95/2006, fiind încălcate dispozițiile art. 222 din acest act normativ, precum și ale art. 7 și art. 28 alin. 5 din Codul de procedură fiscală.
Mai arată reclamantul este pensionar la limită de vârstă din 2000 având și venituri ocazionale și a plătit cu bună credință toate obligațiile fiscale aduse la cunoștință, dar faptul că nu i-au fost comunicate cel puțin o dată pe an de către C.A.S., obligație conform Legii 95/2006, s-a ajuns în această situație doar din vina pârâtei.
C.A.S. nu are numai obligația de a colecta banii ci și obligația de a comunica contribuabililor, cel puțin o dată pe an, sumele datorate cu respectarea Legii nr. 95/2006, Legea Reformei în S., cu respectarea Codului de procedură
fiscală, art. 7 (pe care le anexează la prezenta întâmpinare), din moment ce dețineau toate datele de la A.N.A.F., privind veniturile obținute, fiind legați în aceeași rețea de informare încă din anul 2002.
În plus au pus poprire și au încasat mult peste limita stabilită prin poprire. Pârâta intimată C. DE A. DE S. M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și
nefondat și să se mențină în totalitate sentința civilă atacată - filele 11-13.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Ca o chestiune prealabilă, Curtea constată recursul formulat de reclamant vizează doar penalitățile și majorările de întârziere stabilite în sarcina sa de către CAS M., cu privire la obligația de plată a contribuției nefiind aduse critici.
În acest context, Curtea constată, contrar celor susținute de recurent, că, în materie fiscală, accesoriile sunt datorate de drept, ca urmare a neplății la termen a creanțelor principale, indiferent de existența sau nu a unei culpe din partea contribuabilului.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 85 Cod procedură fiscală, impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc fie prin declarație fiscală, în condițiile art. 82 alin. 2 și 86 alin. 4, fie prin decizie emisă de organele fiscale, creanțele fiscale fiind scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează (art. 111).
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 119 alin. 1 Cod procedură fiscală, pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează, după acest termen majorări de întârziere.
Rezultă, astfel, din dispozițiile legale anunțate anterior că, se datorează majorări de întârziere pentru neplata la termen a creanțelor fiscale stabilite potrivit legii, fără ca legea să prevadă, în acest sens, ca o condiție prealabilă, obligația autorității fiscale de a încunoștința contribuabilul despre obligația de plată a creanței. De altfel, dispozițiile art. 120 din același cod prevăd că majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând chiar cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.
Astfel, susținerile recurentului în sensul că, în lipsa unei notificări într-o perioadă rezonabilă de timp de la scadența primei obligații de plată, pentru a preveni acumularea de penalități pe o perioadă lungă de timp, organul fiscal nu ar avea dreptul de a calcula accesorii datorate pentru neplata la termen a creanțelor fiscale nu are temei legal. Mai mult decât atât, Curtea apreciază că, în condițiile în care obligația de plată rezultă cu claritate din dispozițiile legale, ar fi excesiv să se impună obligația organelor fiscale de a încunoștința contribuabilii despre obligația de plată a acestora.
În acest context, Curtea observă că obligația de plată a contribuției la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate era stabilită, clar și neechivoc, prin dispozițiile OUG nr. 150/2002 și ale Legii nr. 95/2006, în sarcina persoanelor care realizau venituri din activități independente, acte normative care prevedeau și procedura de urmat pentru stabilirea acestora.
Prin urmare, reclamantul, ca persoană care realiza astfel de venituri, era obligat, în temeiul actelor normative indicate anterior, să achite contribuția la fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, fără ca, în acest sens, organul fiscal să fie obligat să emită decizie de impunere sau vreo altă notificare.
Este real că, în speță, reclamantul a fost încunoștințat, pentru prima oară, despre această obligație de plată, în anul 2010, accesoriile fiind calculate pentru neplata la termen a creanței pentru perioada 2005-2010, dar nici acest aspect nu este de natură să atragă nelegalitatea deciziilor de impunere, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 91 Cod procedură fiscală, dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani.
De altfel, toată argumentația recurentului pornește de la faptul că acesta ar fi fost de bună credință, dar că, în lipsa unei încunoștințări din partea autorității fiscale, nu a știut că trebuie să achite aceste contribuții. Or, nimeni nu poate invoca, în apărare, necunoașterea legii, mai ales în condițiile în care dispozițiile legale erau clare, previzibile, legea fiind publicată în Monitorul Oficial al României, fiind astfel adusă la cunoștința publicului.
În ceea ce privește momentul de la care se puteau calcula majorări și penalități de întârziere Curtea constată că, potrivit art.8 din Normele metodologice aprobate prin ordinul Președintelui CNAS 617/2007 plata contribuției curente se efectuează trimestrial, termenele de scadență fiind data de
15 a ultimei luni din trimestru, iar în ceea ce privește plata contribuției din regularizarea anuală. Pentru aceasta se calculează și se achită accesorii numai din cea de 61 zi de la comunicare de către organele fiscale din subordinea ANAF a deciziei de impunere anuală. Din desfășurătorul calculului majorărilor de întârziere și penalităților, rezultă că acestea au fost calculate pentru contribuții curente neachitate.
Reclamantul nu a respectat cele două obligații stabilite de prevederile art.215 și respectiv 257 alin.2 lit.b din Legea 95/2006 de a declara contribuția la FNUASS și de a achita contribuția, astfel că majorările de întârziere se
calculează potrivit art.120 alin.1 C.proc.civ., iar termenul de scadență nu este de 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere ci de la data la care acesta avea obligația de achitare a contribuției legale conform celor mai sus arătate.
Prin urmare, pentru toate considerentele expuse anterior, Curtea constată că sentința recurată este legală și temeinică, recursul formulat fiind nefondat, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă, îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Respinge recursul declarat de L. D., împotriva sentinței civile nr. 595/_, pronunțată în dosarul nr._ al T. ui M., pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE, R. -R. D. | JUDECĂTOR, L. U. | JUDECĂTOR, M. D. |
G. , M. T. |
Red.M.D./dact.L.C.C.
2 ex./_ Jud.fond: A. S.
