Decizia civilă nr. 4243/2013. Contencios. Obligația de a face
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA a II-a CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL DOSAR NR. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 4243/2013
Ședința publică din data de 15 aprilie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: A. M. C. JUDECĂTOR: M. S. GREFIER :V. D.
S-au luat în examinare recursurile declarate de N. | I. V. | A. | |
N. | PENTRU R. P. și A. N. | PENTRU R. | P. |
, împotriva sentinței civile nr. 861 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., cauza privind și pe intimata M. E., având ca obiect obligația de a face despăgubiri Legea 290/2003.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților litigante de la dezbateri.
P. edura de citare este îndeplinită.
Recursurile promovate sunt scutite de plata taxelor de timbru.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că în data de_, s-a înregistrat la dosarul cauzei întâmpinare din partea intimatei M. E.
, prin care s-a solicitat respingerea recursurilor.
Curtea în exercitarea prerogativelor instituite prin dispozițiile art. 1591alin. 4 C.pr.civ., constată că fundamentat pe dispozițiile art. 8 și 10 din Legea nr. 554/2004 și art. 3 pct. 3 C.pr.civ., este competentă general, material și teritorial în a soluționa prezenta cauză și în baza înscrisurilor existente la dosar și reținând poziția procesuală a părților care solicită judecarea cauzei în lipsă în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. 2 din
C. pr. civ., apreciază că la dosarul cauzei există suficiente probe pentru justa soluționare a cauzei, cauza fiind în stare de judecată, declară închisă faza probatorie și o reține în pronunțare.
C U R T E A
Deliberând reține că,
Prin sentința civilă nr.861 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C. s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta M. E., în contradictoriu cu pârâții I. N. și A. N. pentru R. P. și a fost obligat pârâtul I. N., în calitate de vicepreședinte al A. N. pentru R. P. care coordonează Direcția pentru aplicarea Legii nr.290/2003, la emiterea unei decizii prin care să dispună plata în favoarea reclamantei a despăgubirilor în sumă de 506.045,40 lei acordate prin Hotărârea nr. 66/_ emisă de Comisia Județeană C. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
A fost obligată pârâta A. N. pentru R. P. la virarea în contul reclamantei a sumei menționate, cu titlu de despăgubiri.
Au fost obligați pârâții în solidar la plata sumei de 8,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin Hotărârea nr. 66 emisă de Comisia Județeană C. pentru aplicarea Legii nr.290/2003 la data de_ s-a aprobat cererea reclamantei M. E. nr.1401/_ privind acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele deținute de părinții săi în Basarabia de Nord, localitatea Cuizovca, jud. Orhei și s-a dispus acordarea în favoarea acesteia a unor despăgubiri în valoare totală de 509.045,40 lei (filele 9-12).
Potrivit art.1 din Legea nr. 290/2003, "(1) cetățenii români, deposedați ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, precum și ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum și pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forțate a bunurilor, în condițiile prezentei legi. (2) De prevederile prezentei legi beneficiază foștii proprietari, moștenitorii legali ai acestora, până la gradul al IV-lea inclusiv, sau moștenitorii testamentari ai acestora, dacă au la data formulării cererii cetățenia română";. De asemenea, art. 11 din același act normativ statuează că "(1) Plata despăgubirilor se dispune de către A. N. pentru R.
P. - Serviciul pentru aplicarea Legii nr.290/2003";.
Pe de altă parte, art. 10 alin. 2 statuează că "Despăgubirile sau compensațiile bănești vor fi acordate beneficiarilor în termen de un an de la comunicarea hotărârii comisiei județene ori a municipiului B., după caz, sau a hotărârii prevăzute la art. 8 alin. (4) sau (6), respectiv la art. 9; plata lor se poate face și in rate, în maximum 2 ani, în funcție de disponibilitățile bănești ale direcțiilor prevăzute la art. 11 alin. (1)";, iar conform art. 18 alin.
5 din H.G. nr. 1120/2006, "compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului B. pentru aplicarea legii nr.290/2003 a Serviciului pentru aplicarea legii nr. 290/2003, se achită beneficiarilor, in limita sumelor aprobate anual cu aceasta destinatie in bugetul de stat, astfel:
a - integral, dacă cuantumul nu depășeste 50.000 lei;
b - esalonat în două transe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60
% in primul an si 40 % în anul următor, daca cuantumul despăgubirilor se încadrează intre 50.001 si 100.000 lei;
c - esalonat în două transe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40 % in primul an si 60 % in anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depaseste 100.001 lei.
";
Raportat la valoarea despăgubirii stabilite, a rezultat că pârâta avea obligația de a achita 40% din despăgubirea mai sus indicată până în anul 2009 și 60% până în anul 2010; până la această dată nu s-a achitat reclamantei nicio tranșă, aspect necontestat în speță.
N. pentru R. P. a susținut că refuzul său de a da curs solicitării reclamantei nu este unul nejustificat, iar plata efectivă a compensațiilor bănești acordate în temeiul Legii nr. 290/2003 se face cu respectarea prevederilor art. 18 alin.5 din HG nr. 1120/2006, fiind condiționată de existența la bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație.
Prin intermediul acestor argumente, pârâta își invocă, de fapt, propria culpă, iar potrivit interpretării prezentate, nu ar exista, în mod real și efectiv, niciun mijloc de urgentare a procedurii și de verificare a respectării
dispozițiilor legale de către solicitanți, A. N. pentru R. P.
- Serviciul pentru Aplicarea Legii nr.290/2003 fiind îndreptățită să prelungească pe termen nedeterminat finalizarea procedurii, și aceasta în ciuda caracterului abuziv al acestei atitudini.
Astfel, Statul Roman și-a asumat obligația de a acorda despăgubiri persoanelor care intră sub incidența Legii nr. 290/2003, prevăzând o anumită procedură de urmat în vederea acordării și apoi încasării lor efective. Aprecierea că plata s-ar putea face în funcție de câți bani alocă același stat de la buget în acest sens ar duce la concluzia că obligația de plată este o obligație de plata sub condiție pur potestativa din partea debitorului, altfel spus că aceasta are dreptul de a face plata când vrea el, ceea ce contravine esenței și scopului Legii 290/2003. Deci nu este posibilă recunoașterea unui drept de creanță și apoi aprecierea ca legitimă a atitudinii debitorului că va plăti când va aloca resurse în acest sens.
Mai apoi, invocarea lipsei disponibilităților/lichidităților, în condițiile în care nu s-a făcut dovada vreunui demers pentru o eventuala creditare/ordonare adresată M. ui Economiei și Finanțelor nu este justificată și încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce prevăd că ,,orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale";.
Or, dreptul de creanță născut în favoarea reclamantei prin emiterea deciziei de despăgubire reprezintă o valoare patrimonială și are deci caracteristicile unui bun în sensul art.1, iar în acest context, prin nesoluționarea în termen rezonabil a cererii privitoare la efectuarea plății, autoritatea administrativă încalcă acestuia dreptul la respectarea bunurilor sale.
Dreptul la soluționare în termen rezonabil, garanție a unui proces echitabil, trebuie sa fie prezent nu doar in cazul procedurii de contencios ci și în procedura administrativă, întrucât durata procedurii trebuie sa includă și întârzierile imputabile autorităților administrative când, fără intervenția acestora, nu se poate asigura realizarea dreptului recunoscut de lege.
Reclamanta, utilizând posibilitățile oferite de normele interne, a întreprins demersurile legale pentru realizarea dreptului său, însă acest drept s-a transformat într-un drept iluzoriu, în condițiile în care demersul sau nu poate fi realizat cu respectarea principiului celerității procedurii ca și garanție înscrisa in normele arătate.
Aceasta întârziere imputabilă autorității care se prevalează de justificarea mai sus menționată, fără a găsi în același timp mijloace necesare realizării cu celeritate a demersurilor inițiate de reclamantă, conduce la depășirea termenului rezonabil, depășire contrară dispozițiilor Convenției.
Din această ultimă perspectivă, trebuie notat că jurisprudența Curții Europene a statuat, de pildă, în, privința caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, principiul potrivit căruia el se apreciază în funcție de
împrejurările cauzei și criteriile - consacrate în jurisprudența Curții privitoare la complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorității competente și miza procesului pentru cei interesați (cauza Manole împotriva României).
În speță, nu se poate vorbi de un termen rezonabil, dacă se ia în considerare timpul scurs din momentul stabilirii despăgubirilor printr-o hotărâre a autorităților - anul 2008.
Reclamanta a fost lipsită în mod arbitrar de dreptul ei, de prerogativele dreptului de proprietate, fiind necesară instituirea unei proceduri, măsuri rapide și eficiente care să permită reparația echitabilă. Această procedură a
fost îngreunată, în considerarea lipsei disponibilităților bănești, însă, așa cum s-a mai arătat, aceasta nu poate justifica neaplicarea într-un termen rezonabil a dispozițiilor de plată; iar în acest sens Curtea Europeană s-a pronunțat, statuând că "lipsa de fonduri nu justifică neaplicarea unei hotărâri definitive";, concept care cuprinde și existența unei decizii a unei autorități administrative întrucât obligația de a pune în executare o astfel de hotărâre revine statului (cauza Ramadhi împotriva Albaniei).
Curtea a mai precizat că dreptul la o instanța ar fi iluzoriu dacă dispozițiile juridice interne ale unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți sau să se bucure de efect parțial (cauza Safii împotriva Italiei).
Tot astfel, Curtea a statuat că dreptul de acces la o instanță nu poate obliga un stat să execute fiecare sentință de natură civilă indiferent care ar fi ea și indiferent care ar fi împrejurările, însă dacă administrația refuză sau omite să se conformeze sau întârzie să o facă, garanțiile de care a beneficiat justițiabilul în timpul fazei judiciare, a procedurii pierd orice rațiune de a fi.
Parcurgerea procedurii ce vizează plata despăgubirilor poate fi echivalentă cu modalitatea de punere în executare a drepturilor printr-o hotărâre, iar legat de acest aspect, Curtea a mai precizat că omisiunea autorităților de a se conforma în termen rezonabil unei decizii definitive, poate antrena o încălcare a art. 6 par.1.
Tribunalul a mai reținut că, prin cauza Faimblat c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat faptul că Statul Român trebuie să vegheze la înlăturarea obstacolelor juridice care împiedică executarea cu celeritate a deciziilor definitive pronunțate de autoritățile administrative sau de instanțele judecătorești cu privire la imobilele naționalizate, pentru ca foștii proprietari să obțină fie restituirea bunurilor lor, fie o despăgubire rapidă și adecvată pentru prejudiciul suferit, în special prin adoptarea unor măsuri legislative, administrative și bugetare capabile să garanteze o astfel de soluționare.
Pe de altă parte, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 17 alin. 2 din
H.G. nr.1120/2003, conform cărora "Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 este coordonat de un vicepreședinte al A. N. pentru R.
P., cu rang de subsecretar de stat, numit prin decizie a primului- ministru, care organizează, conduce și răspunde de activitatea acestui serviciu, denumit în continuare vicepreședinte
";, respectiv prevederea art. 6 alin. 7 din O.U.G. nr. 25/2007: "Prin decizie, vicepreședintele A. N. pentru R. P., care coordoneaza aplicarea Legii nr. 9/1998 si a Legii nr. 290/2003, dispune plata despagubirilor acordate in conformitate cu aceste legi, stabilite prin hotarari ale comisiilor judetene, respectiv ale comisiei municipiului B. (…)
";.
Pentru toate aceste considerente, apreciind că refuzul pârâților de punere în executare a Hotărârii nr. 66/2008 este unul nejustificat, în temeiul art. 18 alin. 1 din Legea nr.554/2004, instanța a admis cererea și a dispus în consecință.
În temeiul art. 274 și art. 277 din Codul de procedură civilă, pârâții căzuți în pretenții au fost obligați în solidar la plata în favoarea reclamantei a sumei de 8,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru și a timbrelor judiciare.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Vicepreședintele A.
N. pentru R. P. precum și pârâta A.N.R.P. solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamanta M. E., ca fiind neîntemeiată.
În motivele de recurs se arată că în data de_ Instituția Prefectului Județului C. - Comisia pentru aplicarea Legii 290/2003 a emis pe numele reclamantei M. E., Hotărârea nr.66, stabilindu-se prin aceasta cu titlu de despăgubire suma de 509.045,40 lei compensații bănești pentru bunurile ce au aparținut autorilor Oancea Soare și Oancea Anastasia, în localitatea Cuizovca, jud.Orhei, abandonate și sechestrate ca urmare a refugiului.
Solicită a se constata că cererea introductivă formulată de reclamantă este prematur introdusă, iar în subsidiar, neîntemeiată.
Arată că potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 10/2013, începând cu data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, plata despăgubirilor stabilite potrivit Legii nr. 9/1998 și Legii nr.290/2003 "se face în tranșe anuale egale, eșalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată. Cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de
20.000 lei".
Totodată, învederează instanței că, potrivit alin. (2), "prevederile alin.
(1) se aplică în mod corespunzător și titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Plata transelor se face începând cu 1 ianuarie 2014".
Din analiza celor două texte de lege menționate, reiese fără echivoc intenția statului român de a eșalona plata despăgubirilor stabilite potrivit Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003 și neachitate (chiar și parțial), pe o perioadă de 10 ani. Cu privire la exigibilitatea acestor tranșe, două ipoteze avute în vedere, respectiv ipoteza in care titlul de plată urmează a fi emis, in această situație prima tranșă fiind exigibilă în anul următor emiterii titlului și, respectiv, ipoteza în care titlul de plată a fost emis anterior intrării in vigoare a ordonanței, în această situație prima tranșă fiind exigibilă începând cu 1 ianuarie 2014.
Prin urmare, creanța stabilită prin Hotărârea nr. 66/_ emisă de către Comisia Județeană C. de aplicare a Legii nr. 290/2003 nu este exigibilă in momentul de față, astfel că acțiunea formulată de reclamantă este prematură.
Așa cum rezultă și din nota de fundamentare a O.U.G. nr. 10/2013, reglementarea modalității de plată eșalonată a cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor îndreptățite potrivit Legii nr. 9/1998, Legii nr. 190/2003 și Legii nr. 393/2006 este rezultatul efectului sistemic, structural pe care acestea îl au asupra bugetului de stat, având în vedere, pe de o parte necesitatea respectării țintei de deficit bugetar asumate, iar, pe de altă parte, necesitatea respectării drepturilor persoanelor îndreptățite la despăgubiri potrivit Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006, prin aplicarea unor modalități de plată care să permită despăgubirea tuturor persoanelor îndreptățite.
Măsurile propuse nu aduc o restrângere a drepturilor persoanelor îndreptățite, întrucât statul român nu numai că nu refuză plata acestor despăgubiri, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute in deciziile de plată și hotărârile prin care se stabilește cuantumul despăgubirilor.
Plata eșalonată a creanțelor asupra statului nu este interzisă în niciun mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, iar executarea uno icto constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să Însemne că este singura și unica modalitate posibilă de executare pe care un stat o poate aplica.
In aceste condiții, este necesară crearea unui echilibru între interesele generale ale societății și interesele particulare ale persoanelor care intră sub
incidența proiectului de ordonanță. În acest sens, precum arată și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, o astfel de măsură trebuie să păstreze un just echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților (Hotărârea din
26 aprilie 2006, pronunțată în Cauza Zubko și alții împotriva Ucrainei, paragraful 67 sau Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunțată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, paragraful 107).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Decizia din 4 septembrie 2012 pronunțată în Cauza Dumitru și alții împotriva României, a reținut că nu se poate aprecia că însăși substanța dreptului reclamanților a fost afectată, iar eșalonarea plății creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă (paragraful 51). De asemenea, a apreciat că echilibrul dintre interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neexistând vreo dovadă potrivit căreia Guvernul nu ar avea intenția să respecte calendarul de plăți (paragrafele 49 - 50).
Concluzia care se impune este aceea că statul nu contestă existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor stabilite prin deciziile de plată și hotărârile emise în temeiul Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003, precum și Legii nr. 393/2006, și nu refuză plata acestora.
Măsura reglementată este mai degrabă una prin care se garantează realizarea dreptului de proprietate asupra bunului dobândit, în sensul Convenției, fiind deci o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituție, în condițiile respectării țintei de deficit bugetar asumate. Rezultă că prin eșalonarea stabilită statul nu afectează esența dreptului de proprietate, nu aduce atingere substanței acestui drept și cu atât mai puțin nu neagă existența acestuia.
În subsidiar, cu privire la plata despăgubirilor beneficiarilor Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003, învederează că în realizarea funcțiilor sale, A.
N. pentru R. P. gestionează, coordonează și controlează procesul de restituire a proprietăților și de acordare a despăgubirilor pentru proprietățile preluate în mod abuziv de către regimul comunist.
In reprezentarea intereselor Statului Român și pentru gestionarea eficientă, corectă și responsabilă a banului public, A. N. pentru R.
P. trebuie să prevină eventualele prejudicii, care ar putea fi aduse bugetului său și implicit al Statului Român.
Având în vedere practica constantă din ultimii ani de executare silită pe calea popririi și existența numărului foarte mare de popriri dispuse, consecința inevitabilă fiind blocarea conturilor A. N. pentru R.
P., această instituție a fost pusă în imposibilitatea de a plăti voluntar despăgubirile de care beneficiază persoanele îndreptățite în temeiul Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003.
Din acest motiv, în ultima perioadă, A. N. pentru R. P. s-a aflat în imposibilitatea de a pune în executare într-un termen rezonabil obligațiile de plată stabilite în sarcina sa.
Având în vedere impactul acestor sume asupra bugetului de stat, s-a impus identificarea unei modalități de plată care să permită despăgubirea tuturor persoanelor îndreptățite.
Pentru atingerea acestui deziderat, având în vedere necesitatea respectării țintei de deficit bugetar asumate, iar, pe de altă parte, necesitatea respectării drepturilor persoanelor îndreptățite la despăgubiri potrivit Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006, s-a impus eșalonarea plății sumelor acordate potrivit actelor normative amintite.
Reclamanta M. E., prin întâmpinarea depusă la dosar solicită respingerea recursului formulat de recurenții-părâți și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Hotărârea nr. 66 emisă de Comisia Județeană C. pentru aplicarea Legii nr.290/2003 la data de_ s-a aprobat cererea reclamantei M. E. nr. 1401/_ privind acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele deținute de părinții săi în Basarabia de Nord, localitatea Cuizovca, jud. Orhei și s-a dispus acordarea în favoarea acesteia a unor despăgubiri în valoare totală de 509.045,40 lei (filele 9-12).
În cauză, este necontestat că intimata-reclamantă este beneficiara Dispoziției emisă de către Primăria Municipiului C., transmisă, împreună cu dosarul, autorității publice recurente în condițiile prevederilor Titlului VII din Legea nr.247/2005.
Totodată, din actele și lucrările cauzei, Curtea constată că judecătorul fondului a reținut în mod corect că autoritatea pârâtă a încălcat dreptul reclamantei la soluționarea cererii într-un termen rezonabil, astfel cum acesta este prevăzut de dispozițiile art.6 din CEDO, în condițiile în care pârâta nu a depus la dosarul cauzei nici o dovadă care să justifice existența unor motive obiective pentru care cererea nu a fost analizată într-un termen rezonabil.
În jurisprudența sa constantă, Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de C. și Justiție a reținut că nesoluționarea într-o asemenea durată de timp a cererii de emitere a deciziei titlu de despăgubire reprezintă o încălcare a principiului respectării unui termen rezonabil în acțiunile administrației.
Etapele și operațiunile premergătoare la care se referă recurenta nu au o existență de sine stătătoare ci ele sunt subsumate scopului final: emiterea deciziei.
În ceea ce privește criticile referitoare la intervalul de timp, în sensul că acesta este prea scurt pentru executare, se constată că acestea sunt fondate, având în vedere circumstanțele concrete ale pricinii, astfel că se exclude, în mod obiectiv, incidența termenului de drept comun, de 30 de zile, în raport cu prevederile OUG nr.4/2012 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.117/2012, potrivit cărora: "(1) La data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv"; din Legea nr.247/2005 privind
reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.653 din 22 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare. (2) În perioada prevăzută la alin.1, personalul din cadrul A. N. pentru R. P. întocmește și ține la zi evidența dosarelor de despăgubire, înregistrate în mod legal la aceasta, înregistrează noi dosare de despăgubiri, analizează documentația existentă în aceste dosare în vederea soluționării legale a cererilor de despăgubire și ia măsurile necesare în scopul inventarierii și arhivării dosarelor de despăgubire depuse de către persoanele îndreptățite";.
În privința acestor dispoziții, instanța de recurs reține că au caracterul unor norme procedurale în raport cu procedura administrativă reglementă la Titlul VII din Legea nr.247/2005, astfel încât, potrivit dispozițiilor art.725 din C.proc.civ., ele devin pe deplin aplicabile și proceselor în curs de judecată, din momentul intrării lor în vigoare.
În ceea ce privește conformitatea acestor dispoziții legale cu normele constituționale și convenționale, Curtea Constituțională a reținut, prin mai multe decizii (nr.723/2012, nr.760/2012 și nr.802/2012) între altele, următoarele argumente pe care instanța de recurs și le însușește:
Guvernul, prin adoptarea ordonanței de urgență criticate, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor constatate, iar măsura luată este mai degrabă una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenției, fiind, deci, o aplicare a art.44 alin.(2) din Constituție, în contextul economic actual, caracterizat de restrângeri de natură bugetară și de dificultăți în menținerea echilibrului bugetar.
De altfel, faptul că, până la data de 15 mai 2013, se suspendă emiterea titlurilor de despăgubire/conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, iar personalul din cadrul A.N.R.P. întocmește și ține la zi evidența dosarelor de despăgubire, înregistrează noi dosare de despăgubiri, analizează documentația existentă în aceste dosare în vederea soluționării legale a cererilor de despăgubire și ia măsurile necesare în scopul inventarierii și arhivării dosarelor de despăgubire depuse de către persoanele îndreptățite, relevă atenția pe care legiuitorul delegat o acordă executării întru totul a hotărârilor judecătorești ce cad sub incidența OUG nr.4/2012;
Soluția legislativă adoptată de legiuitor reprezintă o normă temporară (aplicabilă până la data de 15 mai 2013) care nu aduce atingere înseși substanței dreptului la valorificarea titlurilor de despăgubire, obligația statului urmând a se executa după acest termen, prin aceasta titularul dreptului la despăgubire nefiind nevoit să suporte o sarcină excesivă și disproporționată;
Măsurile stabilite prin actul normativ criticat sunt în acord cu dispozițiile constituționale referitoare la ocrotirea proprietății, de vreme ce urmăresc un scop legitim - echilibrul bugetar al unui stat aflat în criză economică - și sunt proporționale, având în vedere marja mare de apreciere a statului în domeniul politicilor economice și sociale, precum și echilibrul realizat de către stat prin măsurile respective;
Faptul că, potrivit ordonanței de urgență criticată, se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, având în vedere atât caracterul sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii având ca obiect despăgubiri rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietăților, cât și valoarea titlurilor executorii în această materie, care este foarte mare;
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, soluționând cererea nr.60858/00 și pronunțând decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 în cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytski împotriva Ucrainei, a apreciat că un termen de 2 ani și 7 luni de executare a unei hotărâri judecătorești nu este excesiv în condițiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa vădită de fonduri a unității militare debitoare;
OUG nr.4/2012 a fost adoptată în contextul implementării hotărârii- pilot pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza
M. Atanasiu și alții împotriva României, fiind o măsură temporară care va reglementa pe lângă măsurile privind reformarea legislației în domeniu, și modul în care va continua procesul de acordare a despăgubirilor de natură a oferi un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație.
Într-adevăr, instanța europeană a reținut în motivarea hotărârii-pilot pronunțate în cauza M. Atanasiu și alții împotriva României că statului trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare.
Așa fiind, recursul va fi admis și sentința recurată va fi modificată, în sensul că acțiunea formulată va fi respinsă ca prematură.
PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâții Vicepreședintele A. N. pentru R. P. pentru pârâta A.N.R.P. și ANRP împotriva sentinței civile nr.861 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., pe care o modifică în sensul că respinge acțiunea ca prematur introdusă.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 15 aprilie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
C. P. A. M. C. M. S.
GREFIER
V. D.
red.M.S./A.C.
2 ex. - _
jud.fond.C. A.
