Decizia civilă nr. 5864/2013. Contencios. Anulare act administrativ
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 5864/2013
Ședința publică din data de 20 mai 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S. L. R. JUDECĂTORI: A. A. M.
V. G. GREFIER: M. V. -G.
S-a luat în examinare recursul declarat de recurenta- reclamantă SC E.
S. împotriva sentinței civile nr. 356 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., în contradictoriu cu intimații-pârâți M. C. N., D. de T. și I. L. C. -N., din cadrul P. C. N. și P. M. C. -
N., având ca obiect anulare act administrativ-decizie de impunere.
La apelul nominal, făcut în cauză se prezintă reprezentantul recurentei- reclamante SC E. S., avocat Dobre A. din Baroul București, cu delegație la dosar, lipsă fiind intimații-pârâți M. C. N., D. de T. și I. L. C.
-N., din cadrul P. C. N. și P. M. C. -N. .
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele:
Cauza se află la primul termen de judecată în recurs. Procedura de citare este îndeplinită.
Intimații-pârâți M. C. N., D. de T. și P. M. C. -N. au depus întâmpinare și au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentantul recurentei- reclamante SC E. S., avocat Dobre A. a depus în instanță dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei și timbru judiciar de 0,3 lei.
Curtea, din oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 1591al. 4 C. pr.civ., raportat la art. 21 din Constituție, art. 10 al. 2 din Legea nr. 554/2004 și art. 3 pct. 3 C. pr.civ., constată că este competentă general, material și teritorial să judece recursul care este formulat în termen, motivat, comunicat și timbrat.
Nefiind cereri de formulat și excepții de ridicat, Curtea în temeiul dispozițiilor art.150 Cod pr.civ., declară închise dezbaterile și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul recurentei- reclamante SC E. S., avocat Dobre A. susține recursul așa cum a fost formulat în scris și în esență solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare
instanței de fond.
Apreciază că hotărârea recurată este nelegală și dată cu aplicarea greșită a
legii.
Instanța de fond a aplicat dispozițiile art. 218 alin. 2 Cod procedură fiscală
prin analogie și în cazul dispoziției primarului care nu are caracterul unui act administrativ, în soluționarea plângerii prealabile formulată împotriva Deciziei de impunere emisă de D. de T. și I. a M. C. -N. .
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 356 din 11 ianuarie 2013 pronunțată în dosarul nr._ a Tribunalului C. s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii.
S-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC E. S. în
contradictoriu cu pârâții M. C. N. prin P., D. DE T. SI I. L.
D. C. P. C. N., R. PRIN P. și P. M. C. ca
inadmisibilă, acțiunea vizând deciziei de impunere nr.102684/_ emisă de M.
-N. .
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin acțiunea înregistrată sub nr._ pe rolul Curții de Apel C., reclamanta SC E. S. în contradictoriu cu pârâții M. C. N. prin P., D. DE T. SI I. L.
C. P. C. N., R. PRIN P. și P. M. C., a solicitat anularea Deciziei de impunere nr.102681/_, emisă de M. C. -N., prin care s-au stabilit în sarcina sa obligații fiscale de plată referitoare la impozitul pe clădiri aferent anului fiscal 2012, în cuantum de 522.789 lei, respectiv a Deciziei de impunere nr.102684/_, emisă de M. C. -N., prin care s-au stabilit în sarcina sa obligații fiscale de plată referitoare la rectificarea impozitului pe clădiri aferent anului fiscal 2010-2011, în cuantum de 6.619 lei, precum și a Deciziei de impunere nr.2012-102694/_, emisă de M.
C. -N., prin care s-au stabilit în sarcina sa obligații fiscale de plată referitoare la impozitul pe teren aferent anului fiscal 2012, în cuantum de 15.485 lei și anularea Dispoziției P. ui nr.1460/_, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă împotriva deciziilor de impunere.
În ședința publică din data de_, Curtea de Apel C. a invocat excepția necompetenței sale materiale cu privire la capetele de cerere având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr.102684/_, emisă de M. C. -N., prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale de plată referitoare la rectificarea impozitului pe clădiri aferent anului fiscal 2010 - 2011, în cuantum de 6.619 lei, precum și a Deciziei de impunere nr.2012-102694/_, emisă de M. C. -N., prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale de plată referitoare la impozitul pe teren aferent anului fiscal 2012, în cuantum de 15.485 lei.
Ca urmare a disjungerii acestor două capete de cerere, prezentul dosar are ca obiect anularea deciziei de impunere nr.102684/_, emisă de M. C. -
N., prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale de plată referitoare la rectificarea impozitului pe clădiri aferent anului fiscal 2010-2011, în cuantum de 6.619 lei, desigur împreună cu anularea Dispoziției P. ui nr.1460/2012 prin care a fost respinsă plângerea prealabilă pentru toate cele trei decizii de impunere menționate.
Prin sentința civilă nr.822/_ pronunțată de Curtea de Apel C., s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului C. .
Cauza a fost înregistrată pe rolul aceste instanțe sub nr._ .
Pârâții M. C. -N. și P. M. C. -N., prin întâmpinarea formulată, au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și au invocat excepția inadmisibilității acțiunii.
În conformitate cu prevederile art.205 și 218 din OG nr.92/2003 și art.7 din Legea nr. 554/2004 s-a invocat excepția inadmisibilității acțiunii cu privire la anularea deciziei de impunere nr.102684/_, deoarece față de reclamantă au fost emise deciziile de impunere nr.102681/_, nr.102684/_, nr.102694/_, fiind comunicate acesteia la data de_ .
Cu privire la deciziile de impunere nr.102681/_ și nr. 102694/_ reclamanta a înțeles să formuleze contestație, însă nu și cu privire la decizia de impunere nr.102684/_, aspect ce reiese din cadrul contestației formulate de aceasta, astfel că cererea reclamantei privind anularea acestei decizii de impunere este inadmisibilă.
Pe fondul cauzei, pârâții au arătat că reclamanta nu a respectat prevederile art.8 din Ordinul nr.269/2007 privind aprobarea schemei de ajutor de stat regional acordat pentru investițiile realizate în parcurile industriale, astfel că nu poate beneficia de scutirea de la plata impozitului pe clădiri și terenuri și că in speță sunt incidente dispozițiile art.249 alin.1, art.256 alin.1 din Legea nr. 571/2003, în sensul că orice persoană deține în proprietate o clădire/teren situat în România, datorează pentru aceasta impozit.
Analizând, cu prioritate, în temeiul art.137 alin.1 C.proc.civ., excepția inadmisibilității acțiunii,, tribunalul a reținut că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente:
Astfel, s-a constatat că reclamanta SC E. S. în contradictoriu cu pârâții
M. C. N. prin P., D. DE T. SI I. L. D. C. P. C. N.
, R. PRIN P. și P. M. C., a solicitat în prezenta cauză anularea deciziilor de impunere nr.102684/_ emise de M. C. -N. .
Totodată, s-a reținut că reclamanta a formulat contestație împotriva deciziilor de impunere nr.102681/_ și nr. 102694/_, însă nu și cu privire la decizia de impunere nr.102684/_, aspect ce reiese din cadrul contestației formulate de aceasta.
În conformitate cu prevederile art.205 C.pr.fisc., împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii. Contestația este de o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii.
De asemenea, potrivit art.7 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
Procedura contestării actelor administrativ-fiscale reglementată de Codul de procedură fiscală este o cale administrativă de atac, o procedură prealabilă obligatorie ce trebuie urmată conform art.7 din Legea nr. 554/2004. Sunt supuse cenzurii instanței de contencios administrativ, în condițiile Legii nr.554/2004, conform art.218 alin.2 din OG nr.92/2003, deciziile sau dispozițiile emise organele fiscale în soluționarea contestațiilor administrative și nu în mod direct actele administrativ-fiscale ce constituie obiectul contestației administrative.
Așa fiind, rezultă că actul administrativ-fiscal ce poate fi atacat în procedura prevăzută de art.218 C.pr.fisc. este dispoziția/decizia de soluționare a contestației formulate împotriva actelor administrativ-fiscale. Legalitatea acestor acte prin care au fost stabilite obligații de plată este verificată cu caracter subsecvent, ca urmare a investirii instanței de judecată cu plângere împotriva deciziei de soluționare a contestației și nu pe cale principală, cu acțiune directă în anularea acestor acte.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta-recurentă SC
E. S.
, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, iar in temeiul art. 312 alin. 3 C.proc.civ dispunerea casării in totalitate a Sentinței recurate si retrimiterea cauzei Tribunalului C. pentru soluționarea fondului cauzei, având in vedere modul greșit in care instanța a soluționat cauza prin admiterea excepției inadmisibilității cererii invocata de parați.
Își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 si pct. 9 C.proc civ, dar si pe dispozițiile art. 3041C.proc civ..
Instanța de fond a schimbat natura juridica a actului dedus judecații, respectiv a Deciziei de Impunere, omițând sa observe ca ceea ce este supus judecații, in principal, este titlul de creanța, fata de care s-a efectuat procedura plângerii prealabile.
Instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegala, data cu interpretarea si aplicarea greșita a dispozițiilor din materia contestației fiscale si a plângerii prealabile împotriva actelor administrative emise de o autoritate publica locala.
De asemenea, instanța de fond a adăugat la textul de lege, dând o interpretare eronata dispozițiilor art. 218 alin 2 C. proc. fiscala., punând semnul egalității intre "decizia" organelor fiscale prin care se soluționează contestația fiscala si "dispoziția" emisa de administrația publica locala fata de plângerea prealabila împotriva Deciziilor de Impunere.
Conform art. 218 alin 2 C proc fiscala, numai deciziile organelor fiscale emise in soluționarea contestațiilor fiscale pot fi atacate direct la instanța judecătoreasca de contencios administrativ si fiscal, nu insa si dispozițiile primarului emise in procedura prealabila efectuata de Societate împotriva Deciziilor de Impunere.
Prin Normele Metodologice de Punere in Aplicare a OG 92/2003 privind Codul de Procedura Fiscala, precum si prin Instrucțiunile pentru aplicarea titlului IX din OG 92/2003 referitoare la dispozițiile Art. 210 C. proc. fiscala, legiuitorul a efectuat o distincție clara intre "decizie" si "dispoziție", fiind diferențiate in mod evident cele doua tipuri de acte, si cine anume le poate emite. Ulterior, când se pune problema sesizării instanței, numai in privința "deciziilor" emise in soluționarea contestațiilor fiscale de către organele de soluționare competente ale Agenției Naționale de Administrare Fiscala, se poate solicita anularea in instanța a acestor decizii, nu si in cazul "dispozițiilor" P. ui.
Ca atare, in cazul Deciziei de Impunere ce face obiectul prezentei cauze, aceasta fiind emisa de autoritatea publica locala, prin D. de T. si I. din cadrul P. M. C., aceasta rămâne titlu de creanța ce poate fi supus direct analizei instanței de contencios administrativ si fiscal, fara a fi atacata direct dispoziția P. ui, emisa in soluționarea plângerii prealabile.
Tribunalul Cluj a făcut o greșita interpretare si aplicare a dispozițiilor art. 210 si art. 218 alin 2 C.Proc.Fiscala, punând semnul egalității intre dispoziție si decizie, adăugând in mod nelegal la textul art. 218 alin 2 C.proc.fiscala.
Astfel, in mod nelegal instanța de fond a afirmat in considerentele sale:
"rezulta ca actul administrativ - fiscal ce poate fi atacat in procedura prevăzuta de art. 218 C.Proc.Fiscala este dispoziția/decizia de soluționare a contestației formulate împotriva actelor administrativ fiscale ".
Se arată că, legiuitorul a stabilit clar, conform art. 218 alin 2 C.Proc.Fiscala, faptul ca numai deciziile emise in soluționarea contestației pot fi atacate de către contestator la instanța judecătoreasca de contencios administrativ competenta, in condițiile legii.
Fiind vorba de un text de lege special, el este de stricta interpretare si aplicare, neputand fi extins prin analogie si la dispozițiile P. ui emise in soluționarea contestației fiscale, la care face trimitere prevederea art. 210 C.Proc. Fiscala.
Se arată că, interpretarea nelegala data de Tribunalul Cluj prevederilor art. 218 alin. 2 C.proc.fiscala. lezează in mod direct drepturile si interesele E., schimbând natura juridica a actului dedus judecații, încălcând astfel dreptul la apărare al E., precum si dreptul sau la un proces efectiv.
Recurenta susține că, instanța de fond a preferat sa nu mai analizeze diferențierea impusa de Codul de Procedura fiscala, aplicând prin analogie prevederea art.218 alin.2 C.proc.fiscala si in cazul Dispoziției P. ui, iar aceasta conduita comoda a instanței de fond, de respingere a acțiunii ca inadmisibila, prin invocarea unui text de lege care este inaplicabil situației de fata nu face decât sa conducă la o soluție nelegala, si care lezează in mod evident dreptul E. privind accesul sau liber la justiție.
Se mai menționează faptul ca dispozițiile art. 218 C. proc. fiscala sunt de stricta interpretare si aplicare, neputând fi extinse prin analogie, si la actele
emise de autoritatea publica* locala, in speța la dispoziția P. ui in soluționarea plângerii prealabile formulata împotriva Deciziei de impunere emisa de D. de
T. si I. a M. C. -N. .
Instanța de fond a greșit si atunci când a afirmat in considerentele sale faptul ca nu exista procedura prealabila efectuata împotriva Deciziei de impunere ce face obiectul prezentului litigiu.
Interpretarea eronata a prevederilor legale incidente cu privire la excepția inadmisibilitatii cererii de anulare a Deciziei de impunere
Se mai arată că, instanța de fond a greșit din nou atunci când a admis excepția inadmisibilitatii acțiunii formulate de E. fata de titlul de creanța (respectiv Decizia de Impunere), pronunțând o soluție nelegala, data cu încălcarea dreptului la apărare al Societății, dar si al dreptului sau privind accesul liber la justiție. In mod nelegal a apreciat instanța de fond ca actul ce urma a fi supus analizei de legalitate ar fi numai Dispoziția P. ui.
Dispoziția P. ui nu poate fi considerata un act administrativ in sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, aceasta nefiind nici titlu de creanța si nici titlu executoriu, dispoziția P. ui NU stabilește in sarcina E. nici o obligație de plata a vreunei sume de bani. Prin dispoziție se respinge numai plângerea prealabila formulata de E. fata de cele decizia de impunere.
Se mai susține că, în cuprinsul hotărârii sale, instanța de fond a motivat in mod eronat ca nu ar fi admisibila acțiunea Societății formulata împotriva Deciziei de Impunere, si ca aceasta ar fi trebuit îndreptată strict împotriva Dispoziției P. ui.
Plecând de la aceasta ipoteza, pe care o considera profund nelegala, se arată că, în situația in care E. ar fi atacat doar Dispoziția P. ui, iar instanța de fond ar fi admis acțiunea Societății, anulând ca nelegala si netemeinica aceasta Dispoziție, în aceasta situație, Deciziile de Impunere, ca acte administrative fiscale principale ce stabilesc drepturi si obligații in sarcina E., ar rămâne perfect valabile si executorii, anularea Dispoziției P. ui, ca act subsecvent Deciziilor de Impunere, neafectând in nici un mod valabilitatea Deciziilor de Impunere. S-ar ajunge astfel la situația inadmisibila ca E. sa conteste din nou Deciziile de Impunere, in cadrul procedurii prealabile, circuit ce s-ar putea repeta Ia nesfârșit.
Or aceasta situație încalcă orice raționament logico-juridic, aspect ce urmează a fi cenzurat de către instanța de recurs.
Teza instanței de fond este profund nelegala, încălcând in mod evident dreptul Societății la apărare, dreptul sau la un proces efectiv si echitabil, precum si dreptul privind accesul liber la justiție, reglementate nu numai de lega fundamentala, ci si de dispozițiile art. 6 si art. 13 CEDO.
Se mai susține că în opinia limitata a instanței de fond, Deciziile de impunere emise de D. de T. si I. din cadrul P. C. N. nu mai pot fi contestate in baza prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci, in acest" caz, ar putea fi atacata numai Dispoziția P. ui emisa in soluționarea plângerii prealabile fata de cele doua decizii de Impunere.
In primul rând, se mai precizează ca Decizia de impunere emisa de D. de T. si I. C. N. este singurul act administrativ fiscale care stabilește drepturi si obligații fiscale pecuniare in sarcina Societății, Decizie pe care E. a contestat-o, pe calea procedurii prealabile obligatorii impusa de Codul de procedura fiscala, dar si de Legea contenciosului administrativ.
Se menționează ca Dispoziția P. ui C. N., in situația anularii Deciziei de impunere, ar rămâne fara efect si fara temei juridic, indiferent daca este analizata sau nu de instanța investita cu analiza legalității Decizieide impunere.
Se arată că soluția instanței de fond privind inadmisbilitatea acțiunii E. apare ca nelegala prin prisma dispozițiilor art. 205, alin. 1 teza finala
C.Proc.Fiscala. care acorda posibilitatea de contestare a unui act administrativ fiscal, conform dispozițiilor legale.
"1) împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii."
In a doua teza a acestui articol, se menționează foarte clar ca, prin epuizarea caii administrative de atac împotriva unui act administrativ fiscal, nu se înlătura dreptul pârtii interesate de a solicita anularea acelui act, in justiție. Așadar, aceasta teza reglementează in mod expres dreptul E. de a solicita instanței anularea Deciziei de impunere, indiferent de modul de soluționare a procedurii plângerii prealabile administrative.
Recurenta solicită a se avea in vedere ca, in mod eronat, instanța de fond, face trimitere la prevederile art.218 C.proc.fiscala, întrucât acestea reglementează posibilitatea contestării deciziilor de soluționare a contestațiilor fiscale de către organele fiscale aflate in subordinea ANAF, iar așa cum a arătat mai sus, prevederile acestui articol nu afectează, in nici o măsura, prevederile art. 205, care reglementează dreptul pârtii interesate de a solicita instanței anularea oricărui act administrativ fiscal.
Se arată că prevederile art. 8 din Legea contenciosului administrativ, confirma dreptul pârtii vătămate printr-un act administrativ fiscal de a solicita, injustiție, anularea acestui act, astfel:
"1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) Ut. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitima
Recurenta susține că, se mai poate observa, ca prevederile de mai sus reglementează dreptul persoanei vătămate printr-un act administrativ si care a parcurs procedura administrativa prealabila, sa solicite instanței de judecata anularea respectivului act emis in condiții de nelegalitate.
Daca prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004 reglementează dreptul pârtii interesate de a solicita, in justiție, anularea unui act administrativ, prevederile art.7 din același act normativ reglementează obligația pârtii vătămate de a parcurge procedura administrativa prealabila înainte de a se adresa instanței de judecata, astfel:
"1) înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se
consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr- un act administrativ) individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare,
dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. "
Așadar, se poate lesne observa ca afirmația instanței de fond conform căreia, prevederile Legii contenciosului administrativ nu ar fi aplicabile in privința Deciziilor de impunere emise de D. de T. si I. din cadrul P. este lipsita de orice temei legal.
În aceste condiții se susține că, teza instanței de fond este nu numai nelegala, dar încalcă orice raționament logico-juridic, prin aplicarea unui raționament contradictoriu, apreciind neîntemeiat ca Decizia de Impunere emisa de D. de T. si I., deși acte administrative in înțelesul art. 2 lit. c) din Legea 554/2004, nu ar putea fi supuse controlului de legalitate al instanței de contencios.
Acest raționament al Tribunalului C. este profund greșit si vatămă in mod direct drepturile si interesele Societății, deși E. a urmat toate etapele prealabile pentru a putea supune controlului de legalitate in fata instanței de contencios Decizia de Impunere emisa de D. de T. si I. a M. C., cu toate acestea instanța de judecata refuza sa analizeze pe fond legalitatea si temeinicia acestui act administrativ, invocând o procedura care nu se aplica in prezenta cauza, respectiv atacarea Dispoziției P. ui.
Pârâtul-intimat P. M. C. -N. -E. BOC
prin întâmpinarea depusă la fila 21 dosar recurs, solicită respingerea recursului declarat în cauză, cu consecința menținerii hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, în condițiile în care reclamanta nu a formulat contestație pe cale administrativă în conformitate cu prevederile art.205 și următoarele din OG nr.92/2003, privind Codul de pr.fiscală.
Pârâtul intimat M. C. -N., reprezentat prin primar E. Boc a formulat întâmpinare
prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, răspunzând punctual la motivele din recursul reclamantei.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Curtea reține următoarele:
În mod corect instanța de fond a reținut starea de fapt, respectiv că, reclamanta SC E. S. în contradictoriu cu pârâții M. C. N. prin P. ,
D. DE T. SI I. L. D. C. P. C. N., R. PRIN P. și P.
M. C., a solicitat în prezenta cauză anularea deciziilor de impunere nr.102684/_ emise de M. C. -N. .
Totodată, s-a reținut că reclamanta a formulat contestație împotriva deciziilor de impunere nr.102681/_ și nr. 102694/_, însă nu și cu privire la decizia de impunere nr.102684/_, aspect ce reiese din cadrul contestației formulate de aceasta.
Instanța de fond a reținut corect că, în conformitate cu prevederile art.205 C.pr.fiscală, împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii, iar contestația este de o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii.
De asemenea, potrivit art.7 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
Instanța de fond a mai reținut corect că, procedura contestării actelor administrativ-fiscale reglementată de Codul de procedură fiscală este o cale administrativă de atac, o procedură prealabilă obligatorie ce trebuie urmată conform art.7 din Legea nr. 554/2004, fiind supuse cenzurii instanței de contencios administrativ, în condițiile Legii nr.554/2004, conform art.218 alin.2 din OG nr.92/2003, deciziile sau dispozițiile emise organele fiscale în soluționarea contestațiilor administrative și nu în mod direct actele administrativ-fiscale ce constituie obiectul contestației administrative.
În aceste condiții, rezultă că actul administrativ-fiscal ce poate fi atacat în procedura prevăzută de art.218 C.pr.fisc. este dispoziția/decizia de soluționare
contestației formulate împotriva actelor administrativ-fiscale, legalitatea acestor acte prin care au fost stabilite obligații de plată este verificată cu caracter subsecvent, ca urmare a investirii instanței de judecată cu plângere împotriva deciziei de soluționare a contestației și nu pe cale principală, cu acțiune directă în anularea acestor acte.
Referitor la recursul declarat de reclamanta SC E. S. împotriva sentinței civile nr.356 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., recurs bazat pe prevederile art.304 pct.8 și 9 Cod pr.civilă și prin care se arată că, instanța de fond a schimbat natura juridica a actului dedus judecații, respectiv a Deciziei de Impunere, omițând sa observe ca ceea ce este supus judecații, in principal, este titlul de creanța, fata de care s-a efectuat procedura plângerii prealabile.
Se mai impută faptul că, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegala, data cu interpretarea si aplicarea greșita a dispozițiilor din materia contestației fiscale si a plângerii prealabile împotriva actelor administrative emise de o autoritate publica locala, de asemenea, instanța de fond a adăugat la textul de lege, dând o interpretare eronata dispozițiilor art. 218 alin 2 C. proc. fiscala., punând semnul egalității intre "decizia" organelor fiscale prin care se soluționează contestația fiscala si "dispoziția" emisa de administrația publica locala fata de plângerea prealabila împotriva Deciziilor de Impunere.
Totodată recurenta mai susține că prin soluționarea cauzei pe calea excepția inadmisibilității acțiunii i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil
Curtea, analizând toate aspectele invocate în recurs de către reclamantă, constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În conformitate cu prevederile art.205 și 218 din OG nr.92/2003 și art.7 din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii cu privire la anularea deciziei de impunere nr.102684/_, reținând corect că, față de reclamantă au fost emise deciziile de impunere nr.102681/_
, nr.102684/_, nr.102694/_, fiind comunicate acesteia la data de _
.
Cu privire la deciziile de impunere nr.102681/_ și nr. 102694/_, Curtea reține că, reclamanta a înțeles să formuleze contestație, însă nu și cu privire la decizia de impunere nr.102684/_, aspect ce reiese din cadrul contestației formulate de aceasta, astfel că cererea reclamantei privind anularea acestei decizii de impunere este inadmisibilă.
Prin recursul formulat, recurenta solicită casarea sentinței civile nr. 356/_ pronunțată de Tribunalul Cluj și retrimiterea cauzei Tribunalului C. pentru soluționarea fondului cauzei, având în vedere modul greșit în care instanța a soluționat cauza prin admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată.
Așa cum s-a arătat mai sus, Curtea apreciază că, în mod corect instanța de fond a admis în lumina prevederilor art. 205 și 218 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și a art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, excepția inadmisibilității acțiunii cu privire la anularea deciziei de impunere nr. 102684/_ .
Curtea constată că, față de recurentă au fost emise în temeiul prevederilor art. 249 alin. 1, respectiv a art. 256 alin. 1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, decizia de impunere nr.102681/_ pentru stabilirea impozitului pe clădire aferent anului fiscal 2012 în cuantum de 522.789 lei (care face obiectul dosarului nr._ aflat pe rolul Curții de Apel C. - soluționat la data de_ prin respingerea acțiunii reclamantei), decizia de impunere nr. 102684/_ pentru rectificarea impozitului pe clădiri aferent anului fiscal 2010-2011, în cuantum de 6619 lei și decizia de impunere nr. 102694/_ pentru stabilirea impozitului pe teren aferent anului fiscal 2012 în cuantum de 15.485 lei, ce au
fost comunicate conform prevederilor art. 44 din OG nr. 92/2003, prin înmânare sub semnătură la data de_ .
Cu privire la deciziile de impunere nr.102681/_ și nr. 102694/_ recurenta a înțeles să formuleze contestație administrativă conform art. 205 și urm. Cod de procedură fiscală, însă nu si cu privire la decizia de impunere nr. 102684/_, aspect ce rezultă fără putință de tăgadă din simpla lecturare a contestației administrative înregistrată de recurentă la organul fiscal sub nr. 134295/_ .
Curtea reține că, dispozițiile art.205 din Codul de procedură fiscală prevăd în mod expres faptul că împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii, ia contestația este o cale administrativă de atac si nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii, iar art. 7 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
Se mai reține că, procedura contestării actelor administrativ fiscale reglementată de Codul de procedură fiscală este o cale administrativă de atac, o procedură prealabilă obligatorie ce trebuie urmată conform art.7 din Legea nr. 554/2004, text de lege care prevede că sunt supuse cenzurii instanței de contencios administrativ, în condițiile Legii nr. 554/2004, conform art. 218 alin.
2 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, deciziile sau dispozițiile emise de organele fiscale în soluționarea contestațiilor administrative și nu în mod direct actele administrative-fiscale ce constituie obiectul contestației administrative.
Curtea mai constată că, în condițiile art.218 alin. 2 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală - Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele Introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.
Rezultă deci că actul administrativ fiscal ce poate fi atacat în procedura prevăzută de art.218 Cod de procedură fiscală este dispoziția-decizia de soluționare a contestației formulate împotriva actelor administrativ fiscale. Legalitatea actelor administrativ fiscale prin care au fost stabilite obligații de plată este verificată cu caracter subsecvent, ca urmare a învestirii instanței de judecată cu plângere împotriva deciziei de soluționare a contestației și nu pe cale principală, cu acțiune directă în anularea acestor acte.
În aceste condiții, Curtea consideră că este inadmisibilă cererea reclamantei privind anularea deciziei de impunere nr.102684/_, deoarece împotriva acesteia nu a formulat contestație pe cale administrativă în baza prevederilor art. 205 și urm. din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, iar exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, a căror încălcare determină imposibilitatea valorificării respectivului drept.
Curtea consideră că, instanța de fond a administrat întregul probatoriu pertinent soluționării cauzei, cu respectarea drepturilor procesuale ale părților, astfel încânt nu se poate reține vreo încălcare a dreptului la apărare și la un proces echitabil invocat de recurent, în recursul promovat.
Pentru considerentele arătate mai sus, Curtea, reține că instanța de fond nu a schimbat natura juridica a actului dedus judecații, respectiv a Deciziei de Impunere și nu a omis sa observe ca ceea ce este supus judecații, respectiv titlul de creanța, fata de care recurenta susține că s-a efectuat procedura plângerii prealabile.
Totodată, mai reține că, instanța de fond nu a pronunțat o hotărâre nelegala, data cu interpretarea si aplicarea greșita a dispozițiilor din materia contestației fiscale si a plângerii prealabile împotriva actelor administrative emise de o autoritate publica locala și nu a adăugat la textul de lege, dând o interpretare eronata dispozițiilor art. 218 alin 2 C. proc. fiscala., punând semnul egalității intre "decizia" organelor fiscale prin care se soluționează contestația fiscala si "dispoziția" emisa de administrația publica locala fata de plângerea prealabila împotriva Deciziilor de Impunere, așa cum invocă recurentul în recursul declarat.
Față de considerentele arătate, Curtea constată legalitatea și temeinicia sentinței recurate, astfel că în conformitate cu prevederile art.312 Cod pr.civilă, va respinge recursul declarat de reclamanta SC E. S. împotriva sentinței civile nr.356 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C. pe care o menține în întregime.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge recursul declarat de reclamanta SC E. | S. | împotriva sentinței |
civile nr.356 din_, pronunțată în dosarul nr._ | al Tribunalului C. |
pe care o menține în întregime.
Fără cheltuieli de judecată în recurs. Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE | JUDECĂTOR | JUDECĂTOR | |||
S. L. R. | A. | A. | M. | V. G. |
fiind în CO cei doi magistrați, semnează pentru aceștia Președintele Curții de Apel
Judecător V. M.
GREFIER
M. V. G.
fiind în CO, semnează Grefier șef
M. LENA T.
Red.V.G./M.N.
2 ex.
Jud.fond.-C. P.
