Sentința civilă nr. 1912/2013. Contencios. Obligația de a face
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL SĂLAJ SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._ Operator date 2516
SENTINȚA CIVILĂ NR.1912
Ședința publică din 11 Aprilie 2013 Instanța este constituită din: Președinte: C. N. C., judecător
Grefier: Ț. V.
S-a luat în examinare acțiunea formulată de reclamanta N. F., cu domiciliul în V. de Sus, com.V. de Jos, str.V. de Sus, nr.21 Jud.Sălaj, în contradictoriu cu pârâtele DIRECȚIA GENERALĂ A F. P. SĂLAJ, cu sediul în Z., str.P-ța Iuliu Maniu, nr.15, jud. Sălaj, A. F. P. N., cu sediul în N., str.Arany Janos nr.1, jud. Sălaj, și chemata în garanție A. F. PENTRU M. - M. M. , B., sector 6, S. I.
, nr.294 Corp A, având ca obiect obligația de a face - restituire taxă auto.
La apelul nominal făcut în cauză, nu se prezintă nimeni. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Acțiunea este timbrată.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că dosarul se află la al II-lea termen de judecată, procedura de citare este legal îndeplinită, acțiunea este legal timbrată, iar părțile litigante au solicitat judecarea în lipsă, în conformitate cu prevederile art.242 alin.2 Cod procedură civilă.
Instanța, apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare a cauzei, în baza dispozițiilor art.150 Cod procedură civilă declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
T R I B U N A L U L :
Prin acțiunea sa, reclamantul (a) N. F., a chemat în judecată pe pârâtele DIRECȚIA GENERALĂ A F. P. SĂLAJ și A. F. P. N. solicitând, în principal, restituirea sumei de 5072 lei, achitată cu chitanța Seria TS9 nr.0443675 din data de_ reprezentând taxă pe poluare pentru autovehicule, plus dobânda legală aferentă de la data plății acestei sume, până la data restituirii integrale și efective.
Acțiunea reclamantului se referă la faptul că a achiziționat, dintr-un stat membru al Uniunii Europene un autovehicul second-hand, pentru care a fost obligat să plătească, după data de 01 iulie 2008, cu ocazia primei înmatriculări a acestuia în România, o taxă pe poluare, conform legislației interne, respectiv O.U.G. nr.50/2008, cu modificările și completările ulterioare, obligație care, astfel cum este reglementată, contravine, în opinia sa, dreptului european, mai precis Tratatului Constitutiv al Comunității Europene (TCCE), devenit ulterior Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene (T.F.U.E), acesta din urmă având prioritate față de dreptul intern.
La rândul său, pârâta a chemat în garanție M. M. - A. F. PENTRU M. -
B., pe motiv că taxa pe poluare se face venit la fondul de mediu și se gestionează de această autoritate administrativă, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr.50/2008, cu modificările și completările ulterioare.
Asupra cauzei de față, tribunalul reține următoarele:
Starea de fapt dedusă judecății, așa cum rezultă din înscrisurilor depuse la dosar, nu comportă nici un fel de discuții, nefiind de altfel contestată, întrucât acțiunea promovată vizează exclusiv o problemă de drept, de interes general, asupra căreia instanțele judecătorești din România au fost chemate în mod repetat să se pronunțe, și care se referă la libera circulație a
mărfurilor în cadrul Uniunii Europene,
prin prisma compatibilității dintre prev. O.U.G. nr.50/2008,
cu modificările și completările ulterioare și art. 90 par. 1 din TCCE
(în prezent, art.110 din T.F.U.E
) în contextul în care România este stat membru al Uniunii Europene, începând cu data de 1 ianuarie 2007, fiind astfel activate dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția României (revizuită în anul 2003), conform cărora legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne, iar conform alin. 4 al aceluiași articol, Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alin.2.
Raportat la legislația internă, cererile de restituire a taxei pe poluare formulate de plătitori, așa cum este și cazul în speță, au fost respinse în mod constant de organele administrativ-fiscale care au emis "decizii de restituire"; a sumei de 0 (zero) lei (?!!) sau "adrese de refuz"; în care au invocat că suma solicitată nu se încadrează la sume de restituit contribuabililor, potrivit art.117 din OUG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, că acest document nu reprezintă act administrativ fiscal și nu poate fi contestat, ci doar decizia de calcul al taxei pe poluare pentru autovehicule, în conformitate cu prev.art.207 și în termenul prev. de art.209, din același act normativ.
Pe de altă parte, instanțele de contencios administrativ-fiscal, s-au investit cu soluționarea acestor cereri, ținând cont de principiile și regulile desprinse din hotărârea Curții Europene de Justiție în cauza Simmenthal II din anul 1977, unde s-a decis că "eficiența deplină a dreptului comunitar ar fi afectată, dacă o regulă de drept intern ar putea împiedica o instanță, care are pe rol o problemă de drept comunitar, să nu o poată tranșa";; în acest sens s-a statuat că "orice judecător național sesizat în cadrul competentei sale, are obligația de a aplica integral dreptul comunitar si de a proteja drepturile pe care acesta le conferă particularilor, lăsând neaplicată orice dispoziție contrară a legii naționale".
La fel de constant, organele administrativ-fiscale din România, au invocat în fața instanțelor de judecată, excepția inadmisibilității acțiunii, întemeiată pe normele procedurale interne respectiv disp. art.7 din OUG nr.50/2008 raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală. În contrapondere, plătitorii de taxe, și-au diversificat acțiunile introductive de instanță, cu noi capete de cerere, (cum ar fi constatarea incompatibilității dreptului intern cu normele de drept european sau anularea diferitelor înscrisuri sau adrese de răspuns, emise de organele administrativ fiscale), deși în mod evident, scopul urmărit de aceștia era doar acela al recuperării taxei pe poluare, eventual cu daune interese sau al scutirii de taxă, cu ocazia înmatriculării.
Numai că, în astfel de cauze, când devine incident principiul aplicării directe a dreptului comunitar (hotărârea Curții din 5 februarie 1963, în cauza Van Gend en Loos c. Administratie der Belastingen) este cu totul irelevant dacă s-a respectat sau nu procedura internă de contestare a actului administrativ fiscal, prin care s-a stabilit taxa în discuție, prev. de OUG nr.50/2008, sau dacă, există un astfel de act, care să poată fi calificat ca atare, astfel cum rezultă și din Decizia nr.24/2011, pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție (publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1 din_ ) și care este obligatorie pentru instanțe, potrivit legii.
În cuprinsul acestei decizii, se reține, printre altele, că "necontestat, în virtutea autonomiei procedurale, statele membre ale Uniunii Europene au dreptul de a elabora regulile procedurale care guvernează acțiunile în justiție pentru apărarea drepturilor contribuabililor ce derivă din dreptul Uniunii Europene. Această a doua problemă ridicată prin recursurile în interesul legii a fost generată tocmai de lipsa unei proceduri speciale aplicabile acestui tip de acțiuni, dar și de omisiunea legiuitorului de a se conforma statuărilor Curții de Justitie a Uniunii Europene. Pentru rațiunile expuse, Înalta Curte apreciază că, de lege lata, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este conferită de dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală"; adică o acțiune directă în restituire, pentru plată nedatorată.
Acest aspect a fost analizat de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia în interesul legii mai sus arătată, atunci când arată, cu referire directă și explicită la hotărârile preliminare pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în CauzaC-402/09 I. Tatu c. Statului român, la data de 7 aprilie 2011 respectiv în Cauza C-263/10, I. n Nisipeanu împotriva Direcției Generale a F. P. Gorj, A. F. P. Târgu Cărbunești și A. F. pentru
M., la data de 7 iulie 2011, că " a pretinde unei persoane care solicită înmatricularea unui autovehicul achiziționat dintr-un stat membru al Uniunii Europene ca, între alte documente, să prezinte și dovada achitării taxei de poluare, în condițiile în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat deja de mai multe ori că această taxă este contrară art. 110 al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, înseamnă a nu ține seama de principiul priorității dreptului european; în plus, această soluție ar institui o sarcină exorbitantă particularilor, prin aceea că i-ar obliga inutil să parcurgă procedura prevăzută de art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, deși finalitatea acesteia este previzibilă";.
Prin urmare, se poate conchide că, orice alte capete de cerere, care exced acestui obiectiv urmărit de contribuabilul reclamant, vor trebui respinse de instanță, după caz, fie ca inadmisibile, dacă vizează o simplă operațiune tehnico-administrativă [cum ar fi "anularea adresei"; de refuz sau a "deciziei de restituire"; a sumei de 0 (zero) lei] fie ca lipsit de interes, dacă vizează anularea unui act administrativ fiscal [cum este "decizia de calcul";, care însă nu face obiectul litigiului, atâta vreme cât nu se contestă temeinicia și legalitatea cuntumului taxei, ci însăși actul normativ care o instituie].
Dacă totuși, se constată de instanță că taxa pe poluare este nedatorată, singurul capăt de cerere "suplimentar"; care poate și trebuie să fie admis, este, în opinia tribunalului, anularea "deciziei de soluționare"; emisă de D.G.F.P, (în mod evident, prin respingere) a contestației formulată de plătitor împotriva "refuzului de restituire";, decizie care este un act administrativ jurisdicțional, emis în condițiile Codului de procedură fiscală și deci, supus controlului judecătoresc.
Esențial de stabilit în cauză, este așadar, raportat la cadrul procesual dedus judecății, dacă pe fond s-a încălcat sau nu dreptul comunitar, prin norma de drept intern incriminată, mai precis art. 4 din O.U.G. nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare, conform căruia "obligația de plată a taxei pe poluare intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România , respectiv la repunerea în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face referire în art. 3 și 9 (forma în vigoare la data achitării taxei) și este o condiție prealabilă înmatriculării autovehiculului, în timp ce art. 90 par. 1 din TCCE (în prezent, art.110 din T.F.U.E) prevede că "nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare";.
Este apoi unanim recunoscut atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară internă și cea a C.E.J, că art. 90 (110) din Tratat produce efecte directe și ca atare creează drepturi individuale pe care jurisdicțiile statelor membre ale Uniunii le pot proteja; judecătorul național, ca prim judecător comunitar, are competența atunci când dă efect direct dispozițiilor art. 90 (110) din Tratat, să aplice procedurile naționale de așa manieră ca drepturile prevăzute de Tratat să fie deplin și efectiv protejate.
Dealtfel, Curtea Europeană de Justiție de la Luxembourg a dezvoltat constant conceptul de
"efectivitate a dreptului comunitar"; ca principiu de drept și a accentuat principiul protecției judiciare efective, ca drept fundamental, având ca temei juridic art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România este parte, încă din anul 1994. Curtea a introdus și principiul răspunderii statului (hotărârea Curții din 5 martie 1966, în cauzele conexate C-46/93 și C-48/93, Brasserie du pêcheur c. Bundesrepublik Deutschland et The Queen c. Secretary of State for Transport, ex parte Factortame e.a., ) respectiv obligația acestuia de a plăti despăgubiri pentru încălcarea prin propria sa legislație a dreptului comunitar, iar "instanțele naționale trebuie să asigure eficiența practică a acestor principii";.
În acest context, Instanța Supremă ține să precizeze că "mai ales după pronunțarea hotărârilor preliminare prezentate anterior, trebuie să se recunoască prevederilor art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene efect direct imediat în dreptul intern, cu toate consecințele care decurg din perspectiva particularilor, a autorităților publice implicate și a instanțelor naționale";.
Or, așa cum s-a reținut de tribunal în repetate rânduri și cu alte ocazii, scopul general al art.
90 T.C.E.
(în prezent, art.110 din T.F.U.E
) este acela de a asigura libera circulație a
mărfurilor. Acest articol se referă la impozitele si taxele interne care impun o sarcină fiscală mai consistenta produselor provenite din alte state membre, in comparație cu produsele interne. Prin aceste prevederi se limitează libertatea statelor membre ale U.E, în materie fiscală, de a restricționa libera circulație a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii, respectiv discriminarea intre produsele importate și cele autohtone de natură similară. Locul și rolul pe care dispozițiile acestui articol îl ocupă în sistemul prevăzut de Tratat este, în opinia unanimă a literaturii de specialitate, acela de a împiedica periclitarea obiectivelor art. 23-25 și 28 TCE, respectiv realizarea unei uniuni vamale și a unei piețe unice. Mai exact, așa cum a arătat Curtea Europeană de Justiție "art. 90 nu reglementează dispozițiile referitoare la stabilirea taxelor vamale și a măsurilor cu efect echivalent. Scopul acestuia este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricăror forme de protecție care pot rezulta din aplicarea unor impozite interne care discriminează produsele provenite din alte state membre";( cauza C- 393/04 și C-41/05 Dir Liquide Industries Belgium).
Norma comunitară indicată se referă deasemenea la interzicerea măsurilor protecționiste instituite de un stat membru cu privire la anumite produse, prin care s-ar putea crea o situație de discriminare negativă sau un statut de vădit dezavantaj economic pentru produsele similare concurente provenite din alte state membre comunitare.
Este bine de reamintit în acest context că, în anul 2007, Comisia Europeană a declanșat împotriva României o procedură precontencioasă de atenționare (,,infringement";) determinată la acel moment de prevederile Codului fiscal, referitoare la taxa specială specială pentru autovehicule (de primă înmatriculare). Astfel, Comisia Europeană a adresat în luna martie 2007, o scrisoare de punere în întârziere Statului Român în cuprinsul căreia se aprecia că taxa de primă înmatriculare contravine Tratatului de aderare și jurisprudenței Curții Europene de Justiție iar instanțele naționale au constatat la rândul lor nelegalitatea acestei taxe, raportat la normele de drept comunitar.
Drept urmare, prin O.U.G. nr. 50/21 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial din 25 aprilie 2008, s-au abrogat prevederile art. 2141)- 2143)din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, fiind instituită însă, prin același act normativ taxa pe poluare, pentru autovehiculele, care se constituie venit la bugetul F. pentru M. și se gestionează de A. F. pentru
M., în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului. Deși scopul declarat al adoptării OUG nr. 50/2008, reprezentat de asigurarea protecției mediului, este în principiu corect, prin modalitatea de reglementare a taxei pe poluare, conf. art. 4 mai sus enunțat, adică tot pe criteriul primei înmatriculări în România, a scăzut în mod evident interesul cumpărătorilor români pentru autoturismele second-hand aflate pe piața țărilor comunitare, măsura luată influențând opțiunea acestora. Cu alte cuvinte această taxă a fost de natură să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, cumpărătorii români fiind astfel determinați, din punct de vedere fiscal, fie să renunțe, fie să achiziționeze autoturisme noi sau second-hand, ce pot părea mai ieftine, deja înmatriculate în România, adică o protecție a pieței interne de autovehicule second-hand.
Prin modificările succesive aduse OUG nr.50/2008 prin OUG. nr.208/2008; 218/2008 și nr.7/2009 s-au introdus, începând cu data de_, noi elemente de discriminare, în sensul că anumite categorii de autovehicule au fost exceptate temporar de la plata taxei pe poluare, fără nici o justificare obiectivă și s-au mărit taxele pe poluare, pe criteriul datei înmatriculării. Caracterul discriminatoriu al modului în care a fost percepută taxa pe poluare și caracterul vădit protecționist al producției interne de autovehicule, de această dată, rezultă mai ales din prevederile OUG nr.218/2008, care a exceptat pe timp de un an de la plata taxei pe poluare, anumite categorii de autovehicule, care se produc și în România, adică o protecție a industriei interne de autovehicule, pe acest palier.
În aceste condiții, Comisia Europeană a declanșat o nouă procedură de "infrigement"; și a emis un nou comunicat, înregistrat sub nr. IP/09/1012, la data de 25 iunie 2009, prin care a solicitat României să își modifice legislația în ceea ce privește aplicarea taxei pe poluare pentru autoturisme, atrăgându-se atenția că criteriul "primei înmatriculări"; nu este o cerință pe
deplin obiectivă
, deoarece nu ține seama de calitatea intrinsecă a mașinilor și în anumite cazuri, acesta ar putea duce la discriminarea mașinilor de ocazie provenite din alte state membre. Au urmat alte modificări legislative, fără a se renunța la acest criteriu, iar autoritățile române au invocat in fața instanțelor de judecată că, în noile condiții, normele juridice interne au devenit compatibile cu cele europene.
Drept urmare, Curtea Europeană de Justiție de la Luxenbourg a fost sesizată de instanțele române cu mai multe cereri preliminare privind interpretarea normelor de drept intern prevăzute de OUG nr.50/2008 (în forma inițială) în raport de dispozițiile art. 90 paragraful 1 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene (în prezent, art.110 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene) Curtea pronunțându-se, la data de_, într-o primă cauză cu nr. C 402/2009 -cauza I. Tatu, după cum urmează:
Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
La data de 7 iulie 2011, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat din nou, în Cauza C-263/10, I. n Nisipeanu, asupra interpretării aceluiași art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, pornind de la mai multe întrebări adresate Curții de Tribunalul Gorj, instanță învestită cu o cerere de restituire a taxei de poluare.
Prin această hotărâre, Curtea a reluat considerentele expuse în Hotărârea Tatu, reținând în paragraful 27, că toate modificările succesive aduse Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 208/2008, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 218/2008, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 7/2009 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2009 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre
și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. S-a conchis în sensul că reglementarea națională are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și prin aceasta contravine art. 110 al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene.
Hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în procedura reglementată de art. 267, din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene consacră, între altele, interpretări ale normelor de drept european, lămurind înțelesul și întinderea acestora. Cât privește efectul în timp al hotărârilor preliminare, acesta este retroactiv, în sensul că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene, în cadrul unei trimiteri preliminare, lămurește și precizează semnificația și câmpul de aplicare ale acesteia, de la intrarea sa în vigoare. Limitarea în timp a acestor efecte, nu a fost cerută în Cauza Tatu, iar în Cauza Nisipeanu solicitarea Guvernului României a fost respinsă, Curtea considerând că o astfel de măsură nu este necesară (paragraful 48 din hotărâre), ceea ce înseamnă că aceste hotărâri urmează a-și produce efectele asupra tuturor cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată, fiind de reținut că hotărârea preliminară este obligatorie pentru instanța națională, întrucât "scopul hotărârii preliminare este de a decide asupra dreptului";, după cum a stabilit chiar CEJ, în cauza Benedetti c. Munari (C 52/76).
Însăși legiuitorul intern a intervenit în cele din urmă, în sensul că prin Legea nr.9/2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 17 din 10 ianuarie 2012, a fost abrogată OUG nr. 50/2008 privind taxa pe poluare, fiind înlocuită cu o altă taxă, denumită taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, prin care s-a încercat compatibilizarea acesteia cu normele europene însă, prin OUG nr.1/2012, au fost suspendate, pe timp de 1 an, până la data de 01 ianuarie 2013, tocmai normele legale care realizau o astfel de compatibilizare(art.2 lit.i; art.4 alin.2;art.5 alin.1), revenindu-se practic la situația anterioară, urgența acestei măsuri fiind justificată-printre altele- "pentru clarificarea litigiilor juridice născute ca urmare a aplicării
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule";(?!).
Prin urmare, instanța fiind investită cu dezlegarea acestei probleme de drept, generată de o posibilă coliziune între normele juridice interne și cele ale Uniunii Europene, este "chemată să o tranșeze cât mai urgent"; și ca atare, va trebui să găsească o rezolvare unitară, directă și echitabilă, pentru toți subiecții de drept ce se găsesc în situații similare, prin raportare exclusivă la normele dreptului material intern și european, aflate în vigoare la data ivirii situației juridice supuse judecății.
Această abordare se impune în primul rând în virtutea principiului nondiscriminării, principiu consacrat și garantat atât de Convenția (europeană) pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertățile Fundamentale (art.14, privind interzicerea discriminării în aplicarea Convenției și Protocolul nr. 12, privind interzicerea generală a discriminării, inclusiv prin lege), principiu ce a fost afirmat, în repetate rânduri și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strassbourg., prin prisma aplicării de către instanțele naționale a prev. art. 6 din Convenție -dreptul la un proces echitabil- inclusiv în cauze îndreptate împotriva României (a se vedea în acest sens cauzele: Beian; Driha; Tudor Tudor; Stan; Ș. ănică ș.a.), cât și de Constituția României(art.16-egalitatea în fața legii și a autorităților publice).
Pe de altă parte, nu trebuie scăpat din vedere, nici dezideratul unificării practicii judiciare, care este o permanentă provocare pentru sistemul judiciar românesc, în condițiile unei pronunțate instabilității legislative și a existenței mai multor instanțe de control judiciar, la diferite nivele, pe aceeași problematică. Acest deziderat, al practicii judiciare unitare, nu înseamnă nicidecum antepronunțare ci, dimpotrivă, odată realizat se caracterizează prin previzibilitatea soluției ce va fi pronunțată de către o instanță, într-o situație juridică, de fapt și de drept obiectivă, similară și neschimbată, cu luarea în considerare nu doar a dreptului pozitiv ci și a precedentului judiciar (de notat că, în sistemul de drept anglo-saxon, de "common law";, care, adevărat, se bucură de o mare stabilitate legislativă, precedentul judiciar este chiar izvor de drept).
Dealtfel, în acest sens, Ministerul Afacerilor Externe a atenționat instanțele române, prin reprezentantul României la CEDO respectiv prin C., cu adresa nr.01/3184/_, că "pe rolul Curții se află actualmente aproximativ 1000 de cauze, în care reclamanții invocă excepția unei practici neunitare la nivelul instanțelor interne, pe diferite problematici, până în prezent fiind pronunțate mai multe hotărâri care pun probleme sub aspectul respectării art.6 din Convenție (dreptul la un proces echitabil), deși, "Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a statuat că autoritățile naționale trebuie să asigure aplicarea normelor interne cu claritate și o coerență rezonabilă, pentru a evita posibila insecuritate juridică și incertitudinea pentru subiectele de drept vizate";.
Interesant este faptul că, referitor la România, însăși C.E.D.O a fost pusă în situația de a se pronunța în mod repetat, pe aceeași problematică (cum ar fi aplicarea Legii nr.10/2001, privind retrocedarea unor imobile preluate abuziv de Statul român, în perioada regimului comunist), într-un mare număr de cauze, ca urmare a neintervenției legiuitorului român prin prisma celor deja statuate anterior de Curte, astfel că, pentru prezervarea acestui obiectiv, degrevarea instanței europene și eliminarea motivărilor redundante, Curtea a găsit soluția practică a pronunțării unor "hotărâri pilot"; care să fie obligatorii pentru Statul român, în toate situațiile similare.
Chiar dacă această inovație procedurală nu poate fi transpusă în jurisprudența internă, cu privire la taxa pe poluare, deși situația este oarecum similară, totuși, din considerente de ordin practic, tribunalul, în baza considerentelor deja expuse și ținând cont de întregul context legislativ și jurisprudențial, la care s-a făcut referire pe parcurs, va concluziona unitar, asupra soluției de fond care se impune, pentru tranșarea tuturor litigiilor de acest fel, supuse judecății la momentul actual, în sensul că dispozițiile legale, prevăzute de OUG nr.50/2008, cu modificările și completările ulterioare, care au stat la baza perceperii taxei pe poluare, contravin în mod evident normelor de drept (comunitar) european și practicii Curții Europene de Justiție, adoptate în materie de taxe interne, cu efect direct (sau indirect) asupra liberei circulații a mărfurilor în cadrul Uniunii Europene, așa încât partea reclamantă
este în drept la restituirea acestei taxe nedatorate, din partea Statului Român, prin instituțiile sale administrativ-fiscale, cu responsabilități în domeniu.
În rest, raportat la specificul fiecărei cauze, tribunalul, în baza art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală, va admite în tot sau în parte (după caz) acțiunea promovată, în sensul că va anula decizia DGFP (dacă există) și va obliga pârâta, să restituie părții reclamante, suma nedatorată și achitată cu titlu de taxă pe poluare, conform chitanței depusă la dosar, la care se va adaugă (dacă a fost cerută) dobânda, conf.art.124 Cod procedură fiscală, începând cu a 45-a zi, de la data înregistrării cererii de restituire, adresată organului fiscal și până la data restituirii efective, respingând (după caz), ca inadmisibile restul capetelor de cerere.
Referitor la dobândă, trebuie remarcat că, fiind vorba de un capăt accesoriu de cerere, privind acordarea de daune interese compensatorii sub formă de dobândă, odată cerute, acestea trebuie acordate, suma achitată de plătitorul de taxă este purtătoare de dobândă legală, conform
O.G nr.9/2001, de la data încasării taxei de poluare de către pârâtă.
În privința cererii de chemare în garanție se reține că, raportat la prevederile H.G. 686/2008 privind normele metodologice de aplicare a O.G. 50/2008, taxa de poluare se achită la unitățile Trezoreriei Statului, însă ulterior este transferată și administrată de către A. F. de M., astfel că în baza art. 60 Cod procedură civilă, din considerentele menționate pentru admiterea acțiunii principale, instanța va admite și cererea de chemare în garanție, astfel cum a fost formulată.
Pentru aceste motive,
În numele L E G I I: H O T Ă R Ă Ș T E :
Admite acțiunea reclamantei N. F. cu domiciliul în V. de Sus, com.V. de Jos, str.V. de Sus, nr.21 Jud.Sălaj și obligă pârâta, A. F. P. N. să-i restituie suma de 5072 lei, reprezentând taxă specială pentru autovehicule, achitată cu chitanța Seria TS9 nr. 0443675 din data de _ , sumă ce va fi actualizată cu dobânda legală, de la data încasării taxei și până la data restituirii integrale și efective.
Admite cererea de chemare în garanție și obligă pe garantul A. F. Pentru M., să vireze în contul pârâtei administrația financiară, suma necesară efectuării plății.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din data de 11 aprilie 2013.
Președinte, Grefier,
C. N. C. Ț. V.
Red: CNC/_ .
Dact: ȚV/_ /5 ex.
