Anulare act administrativ. Decizia nr. 1796/2015. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1796/2015 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 15-05-2015 în dosarul nr. 2542/97/2013*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA DE C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 1796/2015
Ședința publică de la 15 Mai 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. M.
Judecător A. E. Hancaș
Judecător Ș. D.
Grefier N. B.
Pe rol se afla judecarea recursului declarat de recurent-reclamant C. I. SPRL D. în calitate de lichidator judiciar al . împotriva sentinței administrative 4582/CA/17.09.2013 pronunțată de Tribunalul H. secția a II a civilă de contencios administrativ și fiscal în dosar nr._, având ca obiect anulare act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constata lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recurenta pârâta C. I. SPRL D. în calitate de lichidator judiciar al . a solicitat repunerea pe rol a cauzei, iar la data de 15.05.2015 a depus la dosar, prin Serviciul Registratura al instanței, cerere de judecare a cauzei si in eventuala lipsa de la dezbateri.
Instanța admite cererea de repunere pe rol a cauzei, în temeiul art.415 pct.1 NCPC.
Față de lipsa părților, actele existente la dosar și solicitarea de judecare a cauzei în lipsa, in temeiul art. 411 alin.1 pct.2 NCPC, retine cauza în pronunțare.
Curtea de Apel
Asupra recursului de față
Prin . pronunțată de Tribunalul H. secția de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea în contencios formulată de reclamantul C. I. SPRL în calitate de lichidator al . D. în contradictoriu cu A. H., având ca obiect anularea Dispoziției 31/15.02.2013 și obligarea pârâtei la stabilirea cuantumului și la plata creanțelor ce se suportă din fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale.
Tribunalul a apreciat, în esență, că actul contestat este legal, de la data deschiderii procedurii insolvenței și până la data formulării cererii către pârât trecând mai mult de 3 ani.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta solicitând casarea acesteia în totalitate și, reținând cauza spre rejudecare, să se dispună în sensul admiterii acțiunii formulate.
În motivarea recursului se arată că soluția pronunțată este netemeinică și nelegală, hotărârea cuprinzând numai motive care sunt străine de natura cauzei atunci când se afirmă că „nu au fost depuse dovezi privind obiectul acestora (al acțiunilor introduse de foștii angajați ai .) pentru a verifica dacă s-au solicitat aceleași drepturi bănești, despre care se face referire prin cererea formulată de către lichidatorul judiciar.”
Suplimentar, recurenta motivează recursul și pe dispozițiile art. 488 al. 1 pct. 8 cod de procedură civilă considerând că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept materiale. Arată că instanța trebuia să se pronunțe cu privire la intervenția sau neintervenția prevederilor legale referitoare la prescripția dreptului salariaților de a obține sumele de bani.
Susține că în conformitate cu prevederile art. 40 Legea 85/2006 orice termen de prescripție a acțiunilor prevăzute de art. 36 este suspendat de la data deschiderii procedurii insolvenței, că cererile de chemare în judecată formulate de salariați au întrerupt termenul de prescriere, în baza art. 2537 pct. 2 cod civil și că, în conformitate cu prevederile art. 21 Legea 200/2006, obligația pârâtei era de a verifica dacă la cererea formulată au fost anexate dovezile stării de insolvență a angajatorului și faptul că i-a fost ridicat dreptul de administrare.
În drept, s-au invocat prevederile art. 20 Legea 554/2004, art. 457 al. 3 și art. 488 al.1 pct. 6 și 8 Noul cod de procedură civilă.
Intimata A. H. a formulat întâmpinare la recurs solicitând respingerea acestuia.
Intimata apreciază că dovezile privind acțiunilor angajaților aveau o legătură directă și nemijlocită cu solicitarea reclamantei și că dreptul la acțiune în ceea ce privește drepturile salariale se prescrie în 3 ani, conform art. 171 codul muncii iar de la data la care salariile erau datorate au trecut mai mult de 3 ani.
Apreciază că art. 36 și 40 legea 85/2006 nu sunt incidente în speță, acestea referindu-se exclusiv la acțiuni judiciare, extrajudiciare sau de executare silită îndreptate împotriva debitorului ori agenția nu are calitatea de debitor în raport cu salariații cu doar stabilește și acordă din Fondul de Garantare creanțele salariale restante dacă sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute de Legea 200/2006 și Normele metodologice.
Analizând recursul formulat se rețin următoarele:
Potrivit art. 488 pct. 6 cod de procedură civilă, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Coroborând aceste dispoziții cu art. 497 și 498 cod de procedură civilă rezultă că, excepție făcând ÎCCJ care casează întotdeauna cu trimitere, celelalte instanțe pot casa cu trimitere spre rejudecare pentru acest motiv, numai în măsura în care lipsa cu desăvârșire a considerentelor sau prezența doar a unora care nu au nicio legătură cu natura cauzei sunt echivalente cu neprejudecarea fondului.
Analizând hotărârea primei instanțe, se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină soluția pronunțată, nu cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, ceea ce nu poate echivala cu neprejudecarea fondului.
Motivele invocate de recurent nu pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 cod de procedură civilă.
Analizând motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 cod de procedură civilă, respectiv „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicare greșită a normelor de drept material, Curtea constată fondat recursul reclamantei și îl va admite pentru următoarele considerente:
Obiectul acțiunii în contencios îl constituie Dispoziția 31/15.02.2013 prin care pârâta A. H. a respins cererea reclamantei pentru stabilirea cuantumului și plata creanțelor ce se suportă din Fondul de Garantare pentru plata creanțelor salariale, în temeiul art. 21 Legea 200/2006, motivat de fastul că cererea s-a depus după împlinirea termenului legal de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 171 codul muncii, în cazul mai multor beneficiari.
Prima instanță a apreciat legală această soluție raportat la art. 2 Legea 200/2006.
Curtea constată că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 cod de procedură civilă.
Legea 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale reglementează condițiile privind constituirea, gestionarea, utilizarea și controlul Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, denumit Fondul de garantare.
Potrivit art. 2 „Din Fondul de garantare se asigură plata creanțelor salariale ce rezultă din contractele individuale de muncă și din contractele colective de muncă încheiate de salariați cu angajatorii împotriva cărora au fost pronunțate hotărâri judecătorești definitive de deschidere a procedurii insolvenței și față de care a fost dispusă măsura ridicării totale sau parțiale a dreptului de administrare, denumiți în continuare angajatori în stare de insolvență.”
În baza principiilor enunțate de art. 3, Fondul de garantare se constituie pe baza contribuțiilor obligatorii datorate de angajatori, se redistribuie pentru plata drepturilor salariale datorate de angajatorii în stare de insolvență, indiferent de îndeplinirea sau neîndeplinirea obligației de contribuție a angajatorilor și independent de resursele gestionate de instituția de administrare.
Potrivit art. 19 „ Stabilirea cuantumului creanțelor salariale cuvenite salariaților și efectuarea plății acestora se realizează de agențiile teritoriale, la cererea scrisă a administratorului sau lichidatorului angajatorului în stare de insolvență.
(2) Agenția teritorială poate proceda la stabilirea cuantumului creanțelor salariale cuvenite salariaților și la efectuarea plății acestora și în baza cererii formulate de către salariații angajatorului în stare de insolvență sau de organizațiile legal constituite ce reprezintă interesele acestora.
(3) Cererile prevăzute la alin. (1) și (2) vor fi însoțite de documente care să ateste că împotriva angajatorului a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă de deschidere a procedurii insolvenței și a fost dispusă măsura ridicării totale sau parțiale a dreptului de administrare.
(4) Înainte de a se adresa agenției teritoriale, salariații sau organizațiile legal constituite ce reprezintă interesele acestora trebuie să notifice în scris administratorul sau lichidatorul angajatorului în stare de insolvență, în vederea efectuării demersurilor necesare pentru plata creanțelor salariale potrivit alin. (1). O copie a notificării se va atașa la cererea adresată agenției teritoriale, potrivit alin. (2).”
În baza prevederilor art. 21 al. 3 numai în cazul în care se constată că angajatorul nu îndeplinește condițiile prevăzute la art. 2, cererea prevăzută la art. 19 alin. (1) se respinge, prin dispoziția motivată a agenției teritoriale, care se comunică persoanelor prevăzute la art. 19.
Aceste prevederi legale întregesc tabloul corect al obligațiilor părților în prezentul litigiu și întăresc poziția procesuală a reclamantei exprimată în cererea de chemare în judecată și recurs.
În baza acestei legi se creează un raport juridic între angajatorul în stare de insolvență, așa cum este definit în art. 2 și pârâta care gestionează Fondul de garantare. Acest raport este distinct de cel creat între angajator și salariat care este supus codului muncii.
Raportul juridic creat de Legea 200/2006 este unul de drept fiscal și nu de dreptul muncii, contribuția la Fondul de garantare fiind o contribuție fiscală, obligatorie pentru toți angajatorii.
La emiterea dispoziției 31/2013, pârâta aplică norme de drept dintr-un raport juridic inaplicabil în speță. Termenul de prescripție de 3 ani pentru plata drepturilor salariale vizează raportul de muncă între angajat și salariat și acesta este întrerupt prin formularea unei cereri de chemare în judecată sau prin înscrierea la masa credală.
Drepturile salariale restante nu mai pot fi obținute decât în cadrul procedurii insolvenței pentru că orice acțiune a salariatului îndreptată împotriva angajatorului în stare de insolvență ar fi suspendată de drept în baza prevederilor art. 36 Legea 85/2006. În speță, nu se contestă faptul că salariații în cauză au formulat cerere către administratorul lichidatorului angajatorului în stare de insolvență, în vederea efectuării demersurilor pentru plata creanțelor salariale.
Este corectă susținerea intimatului pârât că art. 36 Legea 85/2006 nu se aplică în litigiu de față, pentru că litigiul poartă asupra raportului juridic născut în baza Legii 200/2006 dar această dispoziție argumentează susținerea că, după deschiderea procedurii insolvenței, drepturile salariale restante nu mai pot fi obținute decât în cadrul și pe durata acestei proceduri, fie prin cerere adresată administratorului judiciar fie direct la A..
Pe de altă parte, singurele condiții impuse de lege pentru soluționarea cererii pentru stabilirea cuantumului și plata creanțelor ce se suportă din Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale sunt cele prevăzute de art. 2 Legea 200/2006, la care face trimitere art. 21 al. 3 și acestea sunt îndeplinite, respectiv, există hotărâre de deschidere a procedurii de insolvență a angajatorului aflat în insolvență și acestuia i s-a ridicat dreptul de administrare.
În consecință, pentru aceste considerente, Curtea constată că Dispoziția 31/2013 emisă de pârâtă este nelegală fiind contrară prevederilor art. 2, 19 al. 3 și 21 Legea 200/2006.
Se constată că, respingând cererea reclamantei pe considerentul că este împlinit termenul de prescripție, nu există o soluție asupra fondului cererii, prin urmare, în temeiul art. 498 Noul cod de procedură civilă, recursul va fi admis, hotărârea atacată va fi casată iar în rejudecare, în temeiul art. 8, 18 Legea 554/2004, va fi admisă acțiunea reclamantei cu consecința anulării Dispoziției 31/2013 și cu obligația pârâtei de a se pronunța cu privire la cererea reclamantei vizând stabilirea cuantumului și plata creanțelor ce se suportă din fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale.
Nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Admite recursul declarat de recurent-reclamant C. I. SPRL D. în calitate de lichidator judiciar al . împotriva sentinței administrative 4582/CA/17.09.2013 pronunțată de Tribunalul H. secția a II a civilă de contencios administrativ și fiscal.
Casează în tot hotărârea atacată și rejudecând cauza în fond:
Admite acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamant C. I. SPRL D. în calitate de lichidator judiciar al . în contradictoriu cu A. H. și, în consecință:
Anulează Dispoziția 31/15.02.2013 și obligă pârâta să se pronunțe cu privire la cererea reclamantei vizând stabilirea cuantumului și plata creanțelor ce se suportă din fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 15.05.2015.
Președinte, G. M. | Judecător, A. E. Hancaș | Judecător, Ș. D. |
Grefier, N. B. |
Red./tehnored. DȘ 09.06.2015
Jud. fond G. M.
NB.4ex/.>
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 1805/2015. Curtea de Apel ALBA... | Anulare act de control taxe şi impozite. Decizia nr. 2007/2015.... → |
|---|
