Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 3387/2013. Curtea de Apel BACĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3387/2013 pronunțată de Curtea de Apel BACĂU la data de 03-10-2013 în dosarul nr. 3982/110/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
- SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL -
Decizia nr. 3387/2013
Ședința publică de la 03 Octombrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE: L. M. - vicepreședinte instanță
Judecător: M. V. C. - președinte instanță
Judecător: V. S. - președinte secție
Grefier: L.-D. D.
&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&
Astăzi a venit spre judecare recursul declarat de recurentul-reclamant M. L., împotriva sentinței civile nr. 2004 din 06 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr._, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns avocat O. C. pentru recurentul-reclamant M. L., care depune la dosar împuternicire avocațială, lipsă fiind reprezentantul intimatei-pârâte Direcția G. a Finanțelor Publice Bacău.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Instanța constată că recursul promovat de recurentul-reclamant M. L. este declarat și motivat în termen, legal timbrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Avocat O. C. pentru recurentul-reclamant M. L., având cuvântul, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat.
Arată că prin motivele de recurs s-a invocat atât nelegalitatea, cât și netemeinicia hotărârii instanței de fond.
În ceea ce privește nelegalitatea aceasta vizează faptul că sentința recurată nu este motivată, simplele afirmații ale instanței de fond în sensul că apreciază că se datorează T.V.A. nu poate fi considerată motivare. Pe de altă parte, în considerente instanța apreciază ca neîntemeiate obiecțiunile reclamantului, acesta datorând T.V.A. pentru tranzacțiile efectuate în 2009. Dar, în cauză este vorba de T.V.A. calculat pentru perioada 2006-2009, deci există o neconcordanță între motivare și dispozitiv, motiv pentru care consideră că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, impunându-se casarea cu trimitere spre rejudecare.
Pe de altă parte, arată că s-a invocat și netemeinicia hotărârii instanței de fond. Arată că, nici acum nu există o practică unitară, nu există legislație concretă pe care să ne putem baza. Solicită a se avea în vedere că, așa cum a arătat și în cererea inițială, au fost primite niște clarificări de la Direcția G. a Finanțelor Publice de către o altă persoană și în răspunsul primit se arată că, începând cu 1.01.2008 persoanele fizice care înstrăinează construcții, cu valoarea peste 35.000 Euro, sunt obligate să solicite înregistrarea în scopuri de T.V.A. la organul fiscal competent.
Astfel, consideră că este nelegal ca recurentul-reclamant să fie taxat cu T.V.A. începând cu anul 2006. Arată că, ceea ce a făcut recurentul-reclamant nu este o activitate economică, ci a investit banii câștigați la muncă în străinătate în construcția unui complex cu mai multe apartamente, în unul din aceste apartamente urmând a locui și recurentul-reclamant. După construirea acestui imobil, o . apartament le-a vândut, dar în decursul mai multor ani, neexistând la acel moment o legislație concretă cu privire la acest mecanism al deducerii T.V.A. – ului.
Consideră că după 5 ani de zile nu este legal ca organele de control să-i solicite plata T.V.A. – ului și invocă Ordinul nr. 1786/2010, art. 4 din care rezultă termenul de la care se produce această înregistrare din oficiu. Astfel, arată că, înregistrarea din oficiu se consideră valabilă începând cu prima zi a lunii următoare celei în care s-a comunicat persoanei impozabile decizia privind înregistrarea din oficiu. Așadar, dacă organele statului au stat în pasivitate 5 ani de zile, apreciază că este nelegală această decizie emisă retroactiv cu privire la T.V.A. – ul din 2006 și consideră că acest T.V.A. trebuia solicitat începând cu anul 2010. De asemenea, arată că, dacă într-adevăr se stabilește acest T.V.A., întâi trebuia stabilită o bază de impunere, valoarea impozabilă, ce trebuia constatată printr-o expertiză. De asemenea, la acest calcul ar trebui coroborate și cheltuielile cu furnizorii, materialele, persoanele care au muncit la respectiva construcție, etc.
Așadar, consideră că această legislație neclară nu poate fi folosită doar în detrimentul contribuabilului. Mai arată că acest lucru a dus și la destrămarea familiei, întrucât soția recurentului-reclamant nu a înțeles această situație.
Astfel, solicită a se constata că la data respectivă și anume în 2006, 2007, 2008 nu exista o bază legală din care să rezulte obligativitatea plății T.V.A. – ului, iar valabilitatea acestei înregistrări din oficiu trebuia să producă efecte după pronunțarea acestei decizii emise de organele de control.
În concluzie, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, fără cheltuieli de judecată.
S-au declarat dezbaterile închise.
CURTEA:
- deliberând –
Asupra recursului de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2004/6.12.2012, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul Bacău a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul M. L., în contradictoriu cu pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice Bacău, prin care s-a solicitat anularea actelor prin care s-a stabilit în sarcina sa obligația de plată a taxei pe valoare adăugată și a accesoriilor.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:
Urmare a adresei nr. 137/18.02.2010 a Curții de Conturi, Serviciul de inspecție fiscală a efectuat un control inopinat la persoana fizică M. L., control ce a avut ca obiectiv verificarea tranzacțiilor imobiliare efectuate de către persoana fizică și stabilirea stării de fapt fiscale.
Din verificarea documentelor puse la dispoziție, organele de inspecție fiscală au constatat că reclamantul M. L. a efectuat un număr de 24 tranzacții imobiliare în perioada 2006-2009, respectiv a desfășurat activitate economică în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.
Având în vedere dispozițiile art. 126, art. 152, art. 153 Cod Fiscal, și față de faptul că a fost depășit în anul 2006 plafonul de scutire de TVA valabil pentru acel an - 200.000 lei, reclamantul avea obligația să solicite înregistrarea ca plătitor de TVA în termen de 10 zile, începând cu luna următoare celei în care s-a depășit plafonul.
Urmare a acestui fapt, organele fiscale au notificat persoana fizică, cu adresa nr._/13.12.2010, în vederea prezentării la organele fiscale pentru a depune declarația de mențiuni pentru înregistrarea în scopuri de T.V.A., sau pentru a prezenta documente din care să rezulte că nu avea obligația înregistrării.
Întrucât reclamantul nu a dat curs invitației organului fiscal de a depune documente care să justifice că nu avea obligația de înregistrare în scopuri de T.V.A., și față de depășirea plafonului de scutire T.V.A., organul fiscal a procedat la înregistrarea din oficiu în scopuri de T.V.A., fiind emisă în acest sens Decizia nr. 9310/23.12.2010 a cărei contestare face obiectul prezentului litigiu.
Instanța a reținut că în mod corect organele fiscale au procedat la înregistrarea din oficiu în scopuri de T.V.A. a persoanei fizice, în condițiile în care activitatea desfășurată de reclamant se încadrează în sfera de aplicabilitate a taxei pe valoarea adăugată, astfel încât numitul M. L. este persoană impozabilă cu drepturile și obligațiile ce decurg din legislația privitoare la T.V.A.
Astfel, raportat la situația de fapt, că reclamantul a realizat în cursul fiecărui an calendaristic (2006-2009) mai mult de o operațiune imobiliară, altele decât cele utilizate în scopuri personale (care nu intră în sfera de aplicare a T.V.A. - ului), acestea reprezentând fapte de comerț cu caracter continuu și constant, devenind persoană impozabilă pentru aceste operațiuni. În aceste situații sunt aplicabile prevederile art. 126, 127 și 128 din Codul fiscal, în forma avută la perioada de referință.
În speță, reclamantul a efectuat în anul 2006-2009 un număr de 24 tranzacții imobiliare.
În contextul legal menționat, apreciază ca neîntemeiate obiecțiunile reclamantului, acesta datorând TVA, pentru tranzacțiile efectuate în anul 2009, în limitele impuse de art. 152 Cod fiscal; astfel, că urmare a depășirii plafonului de scutire de 200.000 lei, în anul 2006, reclamantul avea obligația să solicite înregistrarea ca plătitor de T.V.A., în termen de 10 zile, începând cu luna următoare celei în care s-a depășit plafonul.
În consecință, a reținut că reclamantul datorează T.V.A. și penalități de întârziere, calculate potrivit art. 134 alin. 3 Cod fiscal.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul.
În motivarea recursului se arată că hotărârea nu este motivată, lipsind considerentele pentru care judecătorul a apreciat ca neîntemeiate obiecțiunile reclamantului, instanța precizând că reclamantul datorează T.V.A. pentru tranzacțiile efectuate în anul 2009. Din modul de exprimare al instanței rezultă că reclamantul datorează T.V.A. doar pentru anul 2009, nu pentru întreaga perioadă pentru care a fost emisă decizia contestată – 2006 – 2009. Apreciază recurentul că este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.
Recurentul susține că hotărârea este netemeinică și pentru faptul că vânzarea locuințelor personale sau a altor bunuri (inclusiv terenuri) nu este considerată activitate economică și, prin urmare, nu există obligația de a plăti T.V.A. pentru aceste vânzări, cu excepția cazului în care astfel de lucrări ar fi desfășurate cu titlu profesional.
Solicită ca instanța de recurs să sesizeze că legislația în materie este neclară. Invocă faptul că Agenția Națională de Administrare Fiscală a răspuns unor solicitări de clarificări în sensul că începând cu 1.01.2008 persoanele fizice, care acționând de o manieră independentă, înstrăinează construcții noi, părți ale acestora, terenuri, în scopul obținerii de venituri, sunt obligate să solicite înregistrarea în scopuri de T.V.A.
Recurentul invocă faptul că prin emiterea deciziei contestate după 5 ani de la vânzarea imobilelor i-a fost încălcat dreptul de deducere a T.V.A.
În ceea ce privește modul de stabilire a bazei de impozitare, recurentul susține că în mod greșit organul fiscal a avut în vedere prețul înscris în factură; consideră că determinarea bazei impozabile trebuia stabilită ca diferență favorabilă între valoarea de înstrăinare și valoarea de bază a imobilului stabilită prin expertiză, în acord cu dispozițiile art. 771 alin. 2 și 4 din Codul fiscal. Se mai susține că la stabilirea bazei de impozitare nu au fost avute în vedere cheltuielile efectuate.
Recurentul invocă și dispozițiile art. 4 din Ordinul nr. 1786/2010, potrivit căruia înregistrarea, din oficiu, în scopuri de T.V.A. a unei persoane impozabile se consideră valabilă începând cu prima zi a lunii următoare celei în care s-a comunicat persoanei impozabile decizia privind înregistrarea, din oficiu, în scopul de T.V.A. Susține că persoana impozabilă care nu are cunoștință că a depășit plafonul nu poate fi trasă la răspundere pentru neîndeplinirea unei obligații exprese a Agenției Naționale de Administrare Fiscală de a înregistra din oficiu.
Reiterează aspectele invocate anterior, referitoare la faptul că actele încheiate sunt acte pur civile, nu a intenționat obținerea de venituri, ci conservarea rezultatului muncii, iar vânzările apartamentelor au fost determinate de epuizarea resurselor și de o decizie considerată ulterior greșită.
Curtea, analizând recursul declarat, în raport de actele și lucrările din dosar, constată că este nefondat din următoarele considerente:
Situația de fapt:
În anul 2006 recurentul a efectuat 5 tranzacții imobiliare în valoare de 1.168.247 lei, având ca obiect 5 apartamente situate în Bacău, ., în anul 2007 a efectuat 6 tranzacții imobiliare în valoare de 1.028.841 lei, având ca obiect 6 apartamente situate în Bacău, ., în anul 2008 a efectuat 9 tranzacții imobiliare, în valoare de 1.584.229 lei, având ca obiect 4 case și un teren situate în . și 4 apartamente, situate în Bacău, ., iar în anul 2009 a efectuat 4 tranzacții imobiliare, în valoare de 658.558 lei, având ca obiect 3 case situate în . și un teren situat în Bacău, .. 1.
În luna noiembrie 2010 a fost verificată starea de fapt fiscală privind veniturile obținute de recurent din transferurile imobiliare. Echipa de inspecție fiscală a constatat că tranzacțiile efectuate începând cu anul 2006 sunt operațiuni ce intră în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată, potrivit art. 127 alin. 1 și 2 coroborat cu art. 152 alin. 1 din Codul fiscal, plafonul de scutire fiind depășit încă de la prima tranzacție efectuată la data de 7.08.2006.
În urma inspecției fiscale efectuate a fost întocmit raportul de inspecție fiscală nr._/15.03.2011, în care s-a reținut că în perioada 2006-2009 recurentul a efectuat 24 de tranzacții imobiliare în valoare totală de 4.439.875 lei. Obligațiile de plată a T.V.A. au fost stabilite pentru 21 de tranzacții. S-a mai reținut că tranzacțiile efectuate începând cu anul 2006 sunt cuprinse în sfera de aplicare a T.V.A. potrivit art. 127 alin. 1 și 2 coroborat cu art. 152 alin. 1 din Codul fiscal, baza de impozitare reprezentând-o valoarea tranzacțiilor și că recurentul avea obligația prevăzută de art. 152 alin. 3 din Codul fiscal de a se înregistra ca plătitor de T.V.A. în termen de 10 zile începând cu luna următoare celei în care s-a depășit plafonul de scutire prevăzut de art. 152 alin. 1 din Codul fiscal.
Organul de inspecție fiscală a stabilit T.V.A. de plată în sumă de 602.392 lei și accesorii în sumă de 709.486 lei.
În baza raportului de inspecție fiscală, Direcția G. a Finanțelor Publice Bacău – Activitatea de Inspecție Fiscală a emis decizia de impunere nr._/15.03.2011.
Prin decizia nr. 9310/23.12.2010 recurentul a fost înregistrat, din oficiu, în scopuri de T.V.A.
Chestiunea dedusă judecății este aceea dacă tranzacțiile imobiliare efectuate de recurent începând cu anul 2006 intră în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată.
În drept
Dispozițiile legale incidente în cauză sunt art. 126 alin. 1, art. 127 alin. 1 și 2, art. 128 alin. 1 și 2 din Codul fiscal în forma în vigoare în perioada 2006 - 2009.
Argumentele instanței de recurs
Operațiunile realizate de recurent începând cu anul 2006, constând în vânzare de imobile, constituie o livrare de bunuri în sensul art. 128 alin. 1 din Codul fiscal, prin vânzarea terenurilor operând transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor de la vânzător la cumpărător, iar potrivit art. 128 alin. 2 prin bunuri se înțelege și bunuri imobile prin natura lor.
Prin urmare, prima condiție prevăzută de art. 126 alin. 1 lit. a este îndeplinită.
Este, de asemenea, îndeplinită și cea de-a doua condiție, prevăzută la lit. b al aceluiași articol, locul livrării bunurilor fiind în România.
În ceea ce privește cea de-a treia condiție prevăzută de art. 126 alin. 1 lit. a, respectiv ca livrarea bunurilor să fie realizată de o persoană impozabilă, Curtea reține că art. 127 alin. 1 definește persoana impozabilă ca fiind acea persoană care desfășoară de o manieră independentă, activități economice de natura celor prevăzute la alin. 2, oricare ar fi scopul sau natura acestei activități. A.. 2 prevede că activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților, sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora.
De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.
Normele metodologice de aplicare a art. 127 din Codul fiscal prevăd că nu are caracter de continuitate obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale.
Recurentul este o persoană impozabilă în raport de dispozițiile din partea finală a art. 127 alin. 2 din Codul fiscal.
Recurentul a susținut că vânzarea bunurilor imobile reprezintă acte pur civile și nu a intenționat să obțină venituri, ci să conserve rezultatul muncii sale. Instanța nu poate reține aceste apărări, întrucât analizând frecvența tranzacțiilor și obiectul acestora, se constată că recurentul a construit case și apartamente, cu scopul de a le vinde, caracterul speculativ al acestor operațiuni fiind evident.
Curtea reține că vânzarea bunurilor imobile, în mod repetat, constituie o activitate economică în sensul art. 127 alin. 2 și constată că toate cele 4 condiții prevăzute de art. 126 sunt îndeplinite și în consecință, tranzacțiile imobiliare efectuate începând cu anul 2006 intră în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată.
Susținerile recurentului conform cărora legislația în materie este neclară nu pot fi primite. Dispozițiile legale incidente sunt cele menționate anterior și nimeni nu se poate prevala de cunoașterea legii.
În ceea ce privește încălcarea dreptului de a obține deducerea T.V.A. prin emiterea deciziei contestate după 5 ani de la vânzarea imobilelor, Curtea reține că emiterea deciziei contestate s-a făcut în interiorul termenului stabilit de lege, iar prin emiterea deciziei de stabilire a obligațiilor fiscale recurentului nu i s-a încălcat dreptul de deducere a T.V.A., drept distinct, care poate fi exercitat de persoana impozabilă în condițiile prevăzute de art. 145 din Codul fiscal.
Curtea reține că stabilirea obligațiilor fiscale s-a făcut cu respectarea art. 152 alin. 3 din Codul fiscal, care prevede că în situația în care se constată că persoana în cauză a solicitat cu întârziere atribuirea calității de plătitor de taxă pe valoarea adăugată în regim normal, autoritatea fiscală este îndreptățită să solicite plata taxei pe valoarea adăugată pe perioada scursă între data la care persoana în cauză avea obligația să solicite înregistrarea ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată în regim normal și data de la care înregistrarea a devenit efectivă, conform procedurii prevăzute prin norme.
Art. 56 (4) din H.G. nr. 44/2004 prevede că în cazul persoanelor impozabile care au depășit plafonul de scutire, dar nu au solicitat înregistrarea ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată în regim normal, conform prevederilor art. 152 alin. (3) din Codul fiscal, organele fiscale vor proceda astfel:
a) în situația în care abaterea de la prevederile legale se constată înainte de înregistrarea persoanelor impozabile ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată, organul fiscal va solicita plata taxei pe valoarea adăugată pe care persoana impozabilă ar fi trebuit să o colecteze pe perioada scursă între data la care avea obligația să solicite înregistrarea ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată în regim normal și data constatării abaterii. Pe perioada cuprinsă între data constatării de către organele fiscale a nerespectării obligației de a solicita înregistrarea ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată și data înregistrării efective, persoana impozabilă aplică regimul special de scutire prevăzut de art. 152 din Codul fiscal, însă are obligația de a plăti la buget taxa pe care ar fi trebuit să o colecteze pentru livrările de bunuri și prestările de servicii efectuate în această perioadă.
Având în vedere dispozițiile legale mai sus menționate, nu poate fi reținută nici apărarea recurentului potrivit căreia nu pot fi stabilite obligații de plată a T.V.A. în sarcina sa decât din momentul emiterii deciziei de înregistrare, din oficiu, în scopuri de T.V.A., din dispozițiile legale menționate rezultând că stabilirea obligațiilor fiscale pentru perioada anterioară înregistrării ca plătitor de T.V.A. are natura unei sancțiuni aplicate pentru nerespectarea dispozițiilor de a se înregistra ca plătitor de T.V.A. în momentul depășirii plafonului de scutire.
În ceea ce privește stabilirea bazei de impozitare, Curtea reține că aceasta a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. 1 lit. a din Codul fiscal, baza de impozitare fiind constituită din contrapartida obținută de la cumpărător, respectiv prețul încasat.
Pentru toate considerentele mai sus enunțate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va dispune respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant M. L., cu domiciliul procesual ales în Bacău, ., ., județul Bacău, împotriva sentinței civile nr. 2004 din 06 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Direcția G. a Finanțelor Publice Bacău, cu sediul în Bacău, .. 1-3, județul Bacău.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 03 octombrie 2013.
Președinte, L. M. | Judecător, M. V. C. | Judecător, V. S. |
Grefier, L.-D. D. |
Red. s. G. A.
Red. d.r. L. M.
Tehnored. L.D.D. - ex. 2
L.D.D. – 02 Decembrie 2013
| ← Pretentii. Decizia nr. 3921/2013. Curtea de Apel BACĂU | Pretentii. Decizia nr. 1022/2013. Curtea de Apel BACĂU → |
|---|
