Pretentii. Decizia nr. 1033/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1033/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 25-03-2014 în dosarul nr. 4359/62/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA Nr. 1033/R
Ședința publică de la 25 Martie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE R. Grațiela M.
Judecător M. I. M.
Judecător S. P. G.
Grefier M. D.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B. pentru pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice B. – Serviciul Fiscal municipal F. împotriva sentinței civile nr. 5040/CA din 16.10.2013, pronunțată de Tribunalul B. – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:
Instanța constată că în prezenta cauză a fost efectuată procedura prealabilă prevăzută de art. 194 – 201 din NCPCIV.
De asemenea, constată că recursul promovat de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B. pentru pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice B. – Serviciul Fiscal municipal F. este declarat și motivat în termenul prevăzut de lege, potrivit dispozițiilor art. 485-487 din NCPCIV și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru potrivit dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997.
Intimatul reclamant T. G. nu a depus la dosar întâmpinare.
Față de actele și lucrările dosarului, având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art. 411 alin. 1 pct. 2 teza a –II-a din NCPCIV, instanța rămâne în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința nr. 5040/CA din 16.10.2013 pronunțată de Tribunalul B. - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul T. G., în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice F. (în prezent Serviciul Fiscal Municipal F.) și în consecință: pârâta Administrația Finanțelor Publice F. (în prezent Serviciul Fiscal Municipal F.) a fost obligată să plătească reclamantului suma de 7.061 lei reprezentând diferență neachitată din taxa specială pentru prima înmatriculare încasată conform chitanței . nr._/06.06.2007, precum și dobânda legală aferentă calculată de la data achitării taxei, 06.06.2007, și până la data plății efective; pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 39,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE B.-SERVICIUL FISCAL MUNICIPAL F. prin D. B. solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii.
1. Prima critică a vizat greșita respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurenta invocând aplicabilitatea în cauză a termenului de 3 ani prevăzut de art. 2532 din noul cod civil dar și raporta la termenul de 5 ani prevăzut de codul de procedură fiscală.
2. S-a mai arătat că acțiunea era inadmisibilă câtă vreme cererea de restituire s-a făcut la 28.03.2013 când erau în vigoare dispozițiile OUG 9/2013 și raportat la care reclamanta avea posibilitatea restituirii doar a diferenței dintre suma achitată și taxa calculată potrivit noii legi.
3. Recurenta a mai arătat că această taxa de primă înmatriculare a fost considerată ca fiind conformă cu legislația europeană fiind însușită de Comisia Europeană, mai puțin modul de calcul al acesteia.
Mai mult, s-a arătat că, în cazul în care unele soluții legislative nu au avut în vedere dispozițiile comunitare neasigurând compatibilitatea acestora există posibilitatea unor inițiative legislative iar din tratatul privind aderarea României la Uniunea Europeană și art. 148 al 2 din Constituția României rezultă faptul că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, însă autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii fiecărei stat membru în parte.
Recurenta a mai arătat că această taxa de primă înmatriculare nu instituie un regim fiscal discriminatoriu, deoarece se aplică tuturor persoanelor care înmatriculează autovehicule, indiferent de țara de proveniență, art. 90 TCE nefiind incident în cauză.
Mai mult nu există temei legal pentru restituirea taxei de înmatriculare deja achitate în afara dispozițiilor art. 117 alin.1 din C. pr. Fiscală.
4. Recurenta a criticat sentința de fond și sub aspectul acordării dobânzii legale, apreciind că aceasta nu trebuie acordată deoarece potrivit normelor metodologice la Legea nr.9/2012 taxa nu are un termen legal de plată, fiind achitată benevol și astfel nefiind purtătoare de dobândă, respectând principiul echității. Cel mult o astfel obligație putea curge de la data cererii de chemare în judecată.
5. S-a mai arătat că recurenta pârâtă nu trebuia să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată nefiind în culpă procesuală.
Cererea de recurs este scutită de obligația de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 17 din Legea nr. 146/1997, modificată.
Intimatul –reclamant nu a formulat întâmpinare.
Părțile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor art. 488 NCPCIV și recursul declarat, Curtea constată că acesta este neîntemeiat.
Reclamantul a solicitat Administrației Finanțelor Publice competente, restituirea unei sume reprezentând contravaloarea taxei speciale de primă înmatriculare achitată la data de 06.06.2007, pentru înmatricularea unui autoturism second-hand înmatriculat pentru prima dată într-un stat membru UE, cererea nefiind soluționată favorabil, astfel că prin prezenta cerere de chemare în judecată, formulată în condițiile art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, tribunalul, ca instanță de contencios administrativ, a fost învestit cu analiza caracterului justificat sau nu al refuzului de restituire a sumei solicitate.
Primul motiv de recurs referitor la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocat de recurentă, nu este fondat.
Conform art. 3 alin. 1 din Ordinul nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, „cererea de restituire trebuie să fie depusă în cadrul termenului legal de prescripție a dreptului de a cere restituirea, respectiv în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la restituire, să cuprindă codul de înregistrare fiscală a contribuabilului, suma și natura creanței solicitate a fi restituită, precum și documentele necesare din care să rezulte că aceasta nu este datorată la buget”.
Din interpretarea acestei norme rezultă că termenul de prescripție în materie fiscală este de 5 ani și începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la restituire, iar nu termenul general de 3 ani invocat de pârâtă prin întâmpinare și respectiv recurs.
Norma invocată de pârâtă – art. 2.517 Cod civil – nu este aplicabilă, conform art. 3 din Legea nr. 71/2011, deoarece raportul juridic dedus judecății (născut la data plății taxei – 06.06.2007) este anterior intrării în vigoare a noului cod civil - 01.10.2011.
Cât privește termenul de prescripție de 5 ani reținut de instanța de fond prin încheierea de amânare a pronunțării prin care s-a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune, Curtea reține că în mod corect s-a reținut de instanța de fond că fost întrerupt în sensul art. 135 C. procedură fiscală prin plata parțială făcută în 05.08.2008, plată în raport de care la 01.01.2009 a început să curgă un nou termen de prescripție de 5 ani care încă nu s-a împlinit.
Cât privește excepția inadmisibilității cererii de restituire întrucât reclamantul ar fi fost îndrituit doar la diferența prevăzută prin OUG 9/2013, Curtea reține că în mod corect instanța de fond a calificat această excepție drept apărare de fond, pe care a înlăturat-o în raport de obiectul cererii, respectiv refuz justificat sau nejustificat de restituire a taxei, reținând în mod just că raportul juridic dedus judecății este guvernat de legea în vigoare la data achitării taxei și nu de data formulării cererii de restituire.
Recurenta a invocat ca motive de recurs, pe de o parte, inaplicabilitatea dreptului comunitar, iar, subsecvent acestei apărări, compatibilitatea acestei taxe cu normele comunitare, dar aceste susțineri nu sunt fondate.
Curtea reține că potrivit dispozițiilor art. 148 alin. 2 din Constituția României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, transpunându-se astfel în legislația internă principiul aplicării directe și al supremației dreptului comunitar, iar potrivit art. 110 TFUE (fostul art. 90 TCE), invocat de intimatul reclamant, nici un stat membru nu trebuie să aplice, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare, fiind interzise, astfel, taxele discriminatorii și protecționiste.
Interdicția prevăzută de norma comunitară vizează așadar înlăturarea discriminării între produsele puse deja în circulație pe teritoriul Uniunii Europene, în conformitate cu reglementările naționale ale fiecărui stat membru și produsele similare aflate în circulație pe teritoriul unui stat membru.
Deși recurenta pârâtă a invocat neaplicarea dispozițiilor Tratatului, Curtea nu poate reține acest motiv de recurs, deoarece dispozițiile din dreptul comunitar se aplică cu prioritate față de dreptul național, principiile preeminenței și supremației dreptului comunitar fiind consacrate și de practica CEJ prin hotărârile date în Cauzele C./Enel și Simmenthal.
Cu privire la reglementarea națională a taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule Curtea reține că aceasta a fost introdusă în Codul fiscal prin Legea nr. 343/2006 sub forma unui nou impozit, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, inițial pentru toate autovehiculele, iar după modificarea Legii nr. 343/2006 prin O.U.G. nr. 110/2006, a fost restrânsă la toate autoturismele și autovehiculele, inclusiv cele comerciale, prevăzându-se categorii de persoane exceptate, iar potrivit reglementării în vigoare, taxa specială pentru autoturisme se datorează cu ocazia primei înmatriculări în România a unui autoturism sau autovehicul comercial, enumerat la art. 214 ind. 1 din Codul fiscal.
Din interpretarea acestei norme Curtea reține că taxa de primă înmatriculare prevăzută de legislația națională se aplică cu ocazia primei înmatriculări a vehiculului pe teritoriul României, indiferent de proveniența autovehiculului – produs în România, achiziționat din spațiul comunitar sau din afara spațiului comunitar, dar această taxă nu este percepută pentru autoturisme deja înmatriculate în România, stat comunitar începând de la 1 ianuarie 2007, fiind percepută numai pentru autoturismele înmatriculate în celelalte state comunitare și reînmatriculate în România, după aducerea acestora în țară.
În aceste condiții, prin instituirea dispozițiilor prevăzute de art. 214 ind. 1 din Codul Fiscal, Curtea va reține că se introduce un regim juridic fiscal discriminatoriu pentru autovehiculele aduse în România din Comunitatea Europeană în scopul reînmatriculării lor în România, în situația în care acestea au fost deja înmatriculate în țara de proveniență, în timp ce pentru reînmatricularea autovehiculelor înmatriculate deja în România, taxa nu este percepută, regim fiscal care aduce atingere prevederilor art. 110 TFUE (fostul art. 90 TCE), prevederi care au efect direct.
Pentru toate aceste considerente, criticile recurentei privind neaplicarea în cauză a dispozițiilor art. 110 TFUE și cele privind conformitatea taxei de primă înmatriculare instituită prin Legea nr. 343/2006, cu acestea, vor fi respinse.
Criticile referitoare la greșita acordare a dobânzii legale vor fi înlăturate, întrucât, fiind vorba despre o taxă nedatorată, reclamantul are dreptul la repararea prejudiciului suferit, în condițiile art. 1082 raportat la art. 1084 cod civil (anterior, aplicabil conform art. 3 din legea nr. 71/2011, raportul juridic fiind determinat de momentul plății taxei a cărei restituire se solicită). Cu privire la condiția culpei, aceasta rezultă din încasarea unei taxe care, așa cum s-a arătat mai sus, încalcă normele de drept comunitare. Chiar dacă instituția recurentă a procedat la încasarea acestei taxe în temeiul unui act normativ intern, răspunderea sa intervine în calitate de reprezentantă a Statului Român, calitate în care a și emis decizia de calcul a taxei de poluare și a încasat taxa.
În ceea ce privește data acordării dobânzii, față de hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-565/11 (M. I.) din data de 18.04.2013, prin care s-a stabilit că „dreptul uniunii trebuie interpretat în sensul că, în cazul perceperii de către un stat membru a unei taxe incompatibile cu dreptul Uniunii, în speță articolul 110 TFUE, acest stat este obligat să restituie cuantumul acestei taxe și să plătească dobânzile aferente cuantumului acesteia începând de la data plății sale de către contribuabil”, Curtea reține că dobânda este datorată de pârâtă chiar de la data încasării taxei. În speța, instanța de fond a făcut o corecta aplicare a principiului disponibilității acordând dobânda legala de la data achitării taxei.
Cu privire la cheltuielile de judecată, Curtea constată că acestea au fost legal stabilite în sarcina părții care are culpă procesuală – pârâta, conform art. 274 Cod procedură civilă, aceasta refuzând nejustificat restituirea taxei pe cale administrativă, astfel cum reclamantul i-a solicitat anterior promovării cererii de chemare în judecată, în condițiile în care caracterul contrar dreptului comunitar al acestor taxe de emisii poluante a fost stabilit prin nenumărate hotărâri judecătorești irevocabile.
Concluzionând criticile formulate de recurentă se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct.8 NCPCIV însă nu sunt întemeiate.
Raportat la aceste considerente rezultă că soluția primei instanțe de admitere a acțiunii și obligare a pârâtei la restituirea taxei de primă înmatriculare este întemeiată, astfel încât în baza art. 496 NCPCIV, Curtea va respinge recursul formulat de pârâta, menținându-se ca temeinice și legale dispozițiile instanței de fond în sensul celor ce urmează.
Se va lua act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE B.-SERVICIUL FISCAL MUNICIPAL F. prin D. B. împotriva sentinței civile nr. 5040/CA/16.10.2013 pronunțată de Tribunalul B. - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în prezentul dosar.
Ia act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în recurs.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 25.03.2014.
Președinte, R. Grațiela M. | Judecător, M. I. M. | Judecător, S. P. G. |
Grefier, M. D. |
Red: RGM/26.03.2014
Dact: MD/27.03.2014 - 5 ex.
Jud.fond: M.Z.
M.D. 26 Martie 2014
| ← Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 35/2014.... | Pretentii. Decizia nr. 226/2014. Curtea de Apel BRAŞOV → |
|---|
