Pretentii. Decizia nr. 222/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 222/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 22-01-2014 în dosarul nr. 1843/62/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 222/RDosar nr._
Ședința publică din data de 22 ianuarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE:M. I. - judecător
Judecător: I. T.
Judecător: L. P.
Grefier: R. P.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice B. împotriva sentinței civile nr.5665/CA/18.11.2013, pronunțată de Tribunalul B. - secția a II civilă și de contencios administrativ în dosarul nr._, având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, s-a constatat lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 15 ianuarie 2014, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din aceea zi, care face parte integrantă din prezenta decizie.
Instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru data de 22 ianuarie 2014
CURTEA:
Asupra recursurilor de față:
Constată că, prin sent. civ. nr.5665/CA/18.11.2013, Tribunalul B. - secția a II civilă și de contencios administrativ aAdmite acțiunea formulată de reclamantul B. L. în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice B. și, în consecință:
A obligat pârâta să achite reclamantului suma de 2.007 lei, dobânda legală aferentă începând cu data de 13.03.2012 și până la data achitării efective și suma de 539,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
A admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu Administrația F. pentru Mediu și, în consecință:
A obligat pe chemata în garanție să achite pârâtei suma de 2.007 lei, dobânda legală aferentă și suma de 539,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele:
La data de 13.02.2012, conform chitanței . nr._, reclamantul a achitat o taxă pentru emisii poluante in sumă de 2.007 lei, pentru înmatricularea unui autovehicul marca Peugeot, înmatriculat pentru prima dată în anul 2008 în Italia, stat membru UE.
După achitarea taxei, la data de_, reclamantul a solicitat restituirea taxei .
Pârâta a refuzat restituirea prin emiterea adresei nr._/22.11.2013 .
Instanța a analizat dacă refuzul de restituire al taxei este sau nu unul justificat, cf. art. 2 lit. i din LCA.
Potrivit dispozițiilor art. 4 al. 1 lit. a din Leg. 9/2012, obligația de plată a taxei pentru emisii poluante intervine „cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare”.
Dispozițiile art. 110 par. 1 din TFUE prevăd că nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. De asemenea, dispozițiile par. 2 din același articol stabilesc faptul că nici un stat membru nu supune produsele provenind din alte state membre unor impozite interne de natură să protejeze indirect alte produse.
Cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor Tratatului, instanța a constatat că, în cauză, dispozițiile din dreptul comunitar se aplică cu prioritate față de dreptul național, în lumina principiilor preeminenței și supremației dreptului comunitar, consacrate și de practica CJUE prin hotărârile date în cauzele C./Enel și Simmenthal.
Prin soluția pronunțată în cauza C-402/09, fiind sesizată în legătură cu interpretarea art. 110 din TFUE prin raportare la dispozițiile OUG 50/2008, CJUE a stabilit că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Prin hotărârea pronunțată în cauza C-263/10 (N.), CJUE a reținut că toate versiunile de modificare a OUG 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în nici un fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
CJUE a arătat în cauza N. că „obiectivul de protecție a mediului (…) ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa de poluare oricărui vehicul pus în circulație în România”.
Prin Leg. 9/2012 s-a încercat respectarea recomandărilor CJUE, desprinse din cauzele C-402/09 și C-263/10 în sensul că, prin art. 4 al. 2, s-a instituit obligația de plată a taxei pentru emisiile poluante și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, cf. Leg. 571/2003 privind Codul Fiscal sau taxa de poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării. Prin dispozițiile art. 4 al. 2 din Leg. 9/2012 s-a încercat eliminarea regimului fiscal discriminatoriu constatat de CJUE prin soluțiile pronunțate în cauzele menționate.
Însă, prin OUG 1/2012, dispozițiile art. 4 al. 2 au fost suspendate începând cu data intrării în vigoare a acestui act normativ, 03.02.12, până la 01.01.2013. Totodată, art. 2 din OUG 1/2012 recunoaște dreptul la restituirea integrală a taxei achitate până la apariția acestui act normativ.
În această modalitate, prin suspendarea obligației de plată a taxei pentru emisiile poluante și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, cf. Leg. 571/2003 privind Codul Fiscal sau taxa de poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării, se menține regimul fiscal discriminatoriu între autovehiculele deja înmatriculate în România și cele de ocazie cumpărate din alte state membre și se descurajează punerea în circulație, în România, a acestora din urmă.
Față de cele ce preced, instanța a constatat că normele care instituie taxa pentru emisii poluante prevăzute de Leg. 9/2012 este în contradicție cu dreptul european, iar refuzul pârâtei de restituire a taxei încasate cu titlu de taxă pentru emisii poluante este unul nejustificat, acțiunea, sub acest aspect urmând a fi admisă în sensul celor ce urmează.
Instanța a avut în vedere și faptul că, în astfel de situații, Curtea de Justiție a decis că statele membre trebuie să asigure rambursarea taxelor colectate cu încălcarea prevederilor art. 110 ( fost 90) din Tratat, cu respectarea principiilor ce guvernează autonomia procedurală și îmbogățirea fără justă cauză.
Petitul referitor la dobândă s-a constatat ca fiind fondat. Pârâta a fost obligată la plata dobânzii aferente sumei plătite cu titlu de taxă pentru emisii poluante, începând cu data achitării taxei, având in vedere dispozițiile art. 1522 NCC. Dobânda a fost acordată până la data restituirii sumei, fiind de natură să acopere beneficiul nerealizat de reclamant.
Cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, având în vedere dispozițiile art. 60 Cod Procedură Civilă și faptul că cea care beneficiază de taxa de poluare este Administrația F. pentru Mediu, a fost admisă cererea și a fost obligată Administrația F. pentru Mediu să plătească pârâtei suma arătată în dispozitivul sentinței.
În temeiul art. 274 C., pârâta a fost obligată și la plata de cheltuieli de judecată, constând in taxa de timbru, timbru judiciar și onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice B. (fosta Administrația Finanțelor Publice B.), criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în baza art. 304 pct. 9 și 3041 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a apreciat că în cauză nu poate fi vorba despre un refuz nejustificat de restituire deoarece restituirea a fost refuzată în conformitate cu O.U.G. nr. 50/1998. Taxa de poluare s-a plătit în temeiul unui act normativ în vigoare, cu caracter imperativ și este una din condițiile impuse de legiuitor la înmatricularea autoturismelor. Taxa a fost percepută conform Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 cu ocazia primei înmatriculări în România atât pentru autovehiculele noi, cât și pentru cele second hand achiziționate dintr-un alt stat membru său din afara teritoriului comunitar. Comisia Europeană nu este împotriva perceperii acestei taxe, statele membre ale Uniunii Europene bucurându-se de o mare libertate în domeniul fiscal, însă nu este de acord cu privire la modul de stabilire a acesteia. Totodată, recurenta a criticat și acordarea cheltuielilor de judecată și a arătat că nu putea fi obligată la plata acestor sume, plata taxei a fost benevolă și nu sunt îndeplinite condițiile legii, cuantumul cheltuielilor de judecată este prea mare.
Analizând actele și lucrările dosarului, sentința atacată raportat la motivele de recurs invocate, Curtea de Apel B. recursul declarat este parțial fondat pentru următoarele considerente:
În ce privește admisibilitatea acțiunii, curtea constată că cererea de chemare în judecată introdusă de reclamant este admisibilă deoarece litigiul ivit între părți are natură de contencios administrativ. Potrivit art. 2 lit. f din Legea 554/2004, noțiunea de contencios administrativ se definește ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea său încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept său la un interes legitim. Raportat la obiectul și părțile cauzei, raportul juridic de drept material dintre părțile de față are natură administrativ fiscală. În speță, litigiul a luat naștere în urma refuzului organului administrativ de a restitui taxa solicitată de către reclamant, iar această poziție de refuz exprimată de organul administrativ fiscal se înscrie în noțiunea de act administrativ în sensul vizat de art. 2 lit. c din Legea 554/2004. Pe de altă parte, obiectul cauzei privește restituirea unei taxe în sensul vizat de dispozițiile art. 1 din Codul fiscal, iar în conținutul raportului juridic intră obligația impusă de legiuitorul roman, de plată a taxei speciale sau de poluare pentru autoturisme și dreptul corelativ de creanță, de încasare a acesteia.
Totodată, se constată că acțiunea reclamantului are ca temei de drept dispozițiile art. 8 alin. 2 teza a doua din Legea 554/2004, conform căruia se poate adresă instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept său interes legitim al său prin nesoluționarea în termen său prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea său protejarea dreptului său interesului legitim. Această ipoteză este diferită de cea vizată de art. 7 din Legea 554/2004, având în vedere definițiile legale date noțiunilor de plângere prealabilă și refuz nejustificat de a soluționa o plângere prin dispozițiile art. 2 lit. j și i din Legea contenciosului administrativ. Prin urmare, față de împrejurarea că anterior reclamantul a solicitat restituirea sumei, iar pârâta și-a exprimat voința de a nu rezolva în mod favorabil cererea, curtea constată că acțiunea este admisibilă, motivul de recurs nefiind fondat.
Problema de drept care se pune în cauză este dacă legislația internă, potrivit căreia reclamantul ar datora taxa pe poluare, este compatibilă cu prevederile legislației comunitare.
Plata acestei taxe este o obligație legală stipulată de O.U.G. nr. 50/2008 privind instituirea taxei de poluare pentru autovehicule și derivată din precedentele dispoziții ale Codului Fiscal, capitolul ”Taxa specială pentru autoturisme și autovehicule – art. 2141 - 2143”, reglementare în vigoare de la 1 ianuarie 2007 și abrogată începând cu 1 iulie 2008.
Reglementarea taxei de poluare a suferit, însă, mai multe modificări după .:
O.U.G. nr. 50 din 21 aprilie 2008, pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, a fost publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008 și a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2008, conform art. 14 din acest act normativ. Potrivit ordonanței, se datorează aceasta taxă pentru autovehiculele din categoriile M(1)-M(3) și N(1)-N(3), astfel cum sunt acestea definite în Reglementările privind omologarea de tip și eliberarea cărții de identitate a vehiculelor rutiere, precum și omologarea de tip a produselor utilizate la acestea, aprobate prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței nr. 211/2003 (art. 3). Obligația de plată a taxei intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România (art. 4 lit. a), fără ca textul să facă distincția nici între autoturismele produse în România și cele în afara acesteia, nici între autoturismele noi și cele second-hand. Deoarece O.U.G. a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2008(art.14 alin 1), rezultă că taxa pe poluare este datorată numai pentru autoturismele pentru care se face prima înmatriculare în România, nu și pentru cele aflate deja în circulație înmatriculate în țară.
În expunerea de motive care însoțește proiectul de lege privind aprobarea O.U.G. nr. 50/2008 depus la Parlament sub nr. PL-x 536/10.09.2008, este menționat în mod expres că dacă nu s-ar fi promovat acest act normativ, o consecință ar fi fost facilitarea intrării în România a unui număr foarte mare de autovehicule second hand cu vechime peste 10 ani, care ar fi fost achiziționate datorită prețului foarte mic. Așadar, se vrea ca taxa pe poluare, al cărui scop este, în principiu, corect (poluatorul plătește), să aibă ca efect imediat diminuarea introducerii în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru. Mai mult, în aceeași expunere de motive, inițiatorul actului normativ precizează că „existența acestei taxe și consecințele aplicării ei conduc la întinerirea parcului auto și stimulează producția autohtonă de autoturisme”.
O.U.G. nr. 50/2008 a fost modificată pentru prima dată prin O.U.G. nr. 208 din 4 decembrie 2008, pentru stabilirea unor măsuri privind taxa pe poluare pentru autovehicule, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 825 din 8 decembrie 2008. Noul act normativ prevede că autovehiculele a căror capacitate cilindrică nu depășește 2.000 cmc și care se înmatriculează pentru prima dată în România sau în alte state membre ale Uniunii Europene începând cu data de 15 decembrie 2008 se exceptează de la obligația de plată a taxei pe poluare pentru autovehicule, stabilită potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008 (art. II). Aceste prevederi se aplică până la data de 31 decembrie 2009 inclusiv (art. III).
A doua modificare s-a realizat prin O.U.G. nr. 218 din 10 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 836 din 11 decembrie 2008 și intrată în vigoare la data de 11 decembrie 2008, act ce a abrogat și O.U.G. nr. 208/2008 (care, practic, a fost în vigoare doar din 8 decembrie 2008 până în 11 decembrie 2008). Conform art. III, autovehiculele M1 cu norma de poluare Euro 4 a căror capacitate cilindrică nu depășește 2.000 cmc, precum și toate autovehiculele N1 cu norma de poluare Euro 4, care se înmatriculează pentru prima dată în România sau în alte state membre ale Uniunii Europene în perioada 15 decembrie 2008-31 decembrie 2009 inclusiv, se exceptează de la obligația de plată a taxei pe poluare pentru autovehicule stabilită potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008. Autovehiculelor M1 cu norma de poluare Euro 4 a căror capacitate cilindrică nu depășește 2.000 cmc, precum și tuturor autovehiculelor N1 cu norma de poluare Euro 4, înmatriculate pentru prima dată în afara Uniunii Europene și care se înmatriculează în România, li se aplică taxele prevăzute în anexele nr. 1 și 2.
Prin urmare, prin apariția O.U.G. 208/2008 și 218/2008, se creează o diferență de tratament fiscal între mașinile noi și cele vechi, înmatriculate în România după . O.U.G. 50/2008.
O.U.G. nr. 50/2008 a fost modificată pentru a treia oară prin O.U.G. nr. 7 din 18 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 103 din 19 februarie 2009, în preambulul căreia se arată că O.U.G. nr. 218/2008 a avut un impact negativ în plan social, discriminând în mod nejustificat persoanele care au achiziționat autovehicule în vederea înmatriculării anterior datei de 15 decembrie 2008 în considerarea unui anumit nivel al taxei pe poluare, aspect ce a reclamat adoptarea unui cadru legislativ cu caracter reparator, fundamentat și pe criza economică mondială, cu implicații în economia națională și implicit la nivel de cetățean.
O.U.G. nr. 50/2008 a fost modificată pentru a patra oară prin art. 35 din Legea nr. 329 din 5 noiembrie 2009.
Modificarea introdusă prin O.U.G. nr. 117 din 29 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 926 din 30 decembrie 2009, a dispus în sensul că autovehiculele M1 cu norma de poluare Euro 4, a căror capacitate cilindrică nu depășește 2.000 cm^3, precum și autovehiculele N1 cu norma de poluare Euro 4, înmatriculate pentru prima dată într-un stat membru al Uniunii Europene în perioada 15 decembrie 2008 - 31 decembrie 2009 inclusiv, beneficiază de exceptarea de la plata taxei pe poluare pentru autovehicule, în condițiile în care acestea se înmatriculează pentru prima dată în România în termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.
În raport cu diferitele modificări ale O.U.G. nr. 50/2008, deși taxa de poluare a rămas în vigoare din data de 1 iulie 2008 și pana în prezent, cuantumul și modul de calcul al acestei taxe a fost modificat în mod esențial începând cu data de 19 februarie 2009, prin înlocuirea anexelor la acest act normativ. Astfel, în perioada 1 iulie 2008 - 18 februarie 2009 se aplică taxele stabilite conform anexelor la O.U.G. nr. 50/2008, în varianta inițială, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, modificările legislative succesive operate în aceasta perioadă dispunând restituirea diferențelor plătite în plus în raport cu taxa de primă înmatriculare stabilită prin codul fiscal. Începând cu data de 19 februarie 2009, se aplică taxele stabilite conform O.U.G. nr. 7/2009.
Sub acest aspect, al competenței instanțelor de a evalua conformitatea legislației române cu dispozițiile din dreptul comunitar, curtea constată că, într-adevăr, în cauză sunt aplicabile in mod direct dispozițiile din dreptul comunitar, care au prioritate față de dreptul național.
Astfel, potrivit art.148 alin. 2 din Constituție, în urma aderării României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2 (alin.4). Mai mult, prin Legea nr. 157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, România și-a asumat obligația de a respecta dispozițiile din tratatele originare ale Comunității, dinainte de aderare.
Curtea Constituțională confirmă și ea acest fapt, prin decizia nr. 1344 din 9 decembrie 2008, reținând, în analiza motivării de neconstituționalitate, că instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu aceasta.
Opinia explicită a Curții de Justiție a Uniunii Europene – a cărei jurisprudență este obligatorie pentru instanțele naționale în interpretarea dreptului comunitar – este în sensul că instanțele romane de drept comun sunt competente să procedeze la înlăturarea de la aplicare a oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional. Astfel, prin Decizia C./Enel (1964), Curtea a statuat că legea care se îndepărtează de Tratat - izvor independent de drept - nu ar putea duce la lipsirea de efecte a Tratatului, dată fiind natura acestuia originară și specială și nu îl poate lipsi de caracterul de lege comunitară, neputând fi pusă astfel la îndoiala baza legală a Comunității însăși. Definind relația dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor membre, se menționează în aceeași decizie că dreptul comunitar reprezintă o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar în fața dreptului național ulterior.
De asemenea, în hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 9 martie 1978, dată în cauza Administrazione delle finanze dello Stato/Simmenthal, nr. C 106/77, s-a statuat că “judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.”
Prin urmare, în raport de considerentele menționate, în cauză sunt aplicabile în mod direct dispozițiile din dreptul comunitar, acestea având prioritate față de dispozițiile din legile interne.
În ce privește dispozițiile comunitare în materie, art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană prevede că niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție.
Începând cu data de 1 decembrie 2009 a intrat in vigoare Tratatul de la Lisabona (Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene). În conformitate cu modificările aduse Tratatului instituind Comunitatea Europeană prin Tratatul de la Lisabona, Tratatul instituind Comunitatea Europeană a fost redenumit “Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene“, iar fostul art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană a fost renumerotat, revenind art. 110 al noului Tratat privind funcționarea Uniunii Europene, cu același conținut.
Articolul 90 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene acordă statelor membre o libertate considerabilă pentru determinarea propriilor politici de impozitare, respectiv ce produs să fie impozitat, pe ce bază, la ce nivel etc., iar atunci când nu este vorba despre produse similare, impozitarea diferențiată nu contravine art. 90 paragraful 2, dacă are la bază criterii obiective și dacă avantajele fiscale acordate servesc unor scopuri legitime. Paragraful întâi al art. 90 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene reglementează un tip de discriminare indirectă și a fost analizat de Curții de Justiție a Comunităților Europene în multe cauze generate de taxe naționale impuse vehiculelor noi sau second hand importate din alte state membre.
Astfel, în Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 5 decembrie 2006 – dată în cauzele reunite C-290/05 si C-333/05, Akos Nadasdi c. Vam-es Penzugyorseg Eszak-Alfoldi Regionalis Parancsnoksaga, respectiv I. N. c. Vam-es Penzugyorseg Del-Alfoldi Regionalis Parancsnoksaga – Curtea a statuat următoarele: “art. 90 suplimentează dispozițiile referitoare la abolirea taxelor vamale și a măsurilor cu efect echivalent. Scopul acestuia este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricăror forme de protecție care pot rezulta din aplicarea unor impozite interne care discriminează produsele provenite din alte state membre (cauzele reunite C-393/04 si C-41/05, Air Liquide Industries Belgium, Culegere 2006 p. I-0000, par. 55 și jurisprudența acolo citată). În ceea ce privește impozitarea autoturismelor second-hand importate, Curtea a apreciat, de asemenea, că art. 90 caută să asigure completa neutralitate a impozitării interne sub raportul concurenței intre produsele care se află deja pe piața națională și produsele importate (cauza C-387/01, Weigel, Culegere 2004, p. I-4981, par. 66 și jurisprudența acolo citată). Art. 90 par. 1 este încălcat atunci când taxa aplicată produselor importate și taxa aplicată produselor naționale similare sunt calculate diferit pe baza unor criterii care conduc, chiar dacă numai în anumite cazuri, la un nivel al taxei mai mare în cazul produselor importate. Totuși, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile pentru existența unei asemenea discriminări, impozitarea poate fi discriminatorie în mod indirect, datorită efectelor pe care le produce.”
Cât privește criteriile care pot fi folosite pentru determinarea unei taxe, Curtea observă că, în stadiul său actual, dreptul comunitar nu restrânge libertatea fiecărui stat membru de a construi un sistem fiscal care face diferențieri între anumite produse, chiar dacă este vorba de produse similare în sensul art. 90 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, pe baza unor criterii obiective, cum ar fi proveniența materiilor prime folosite sau procesul de producție aplicat. Totuși, o asemenea diferențiere este compatibilă cu dreptul comunitar numai dacă urmărește obiective care sunt ele însele compatibile cu cerințele Tratatului și ale legislației comunitare secundare și dacă regulile în cauză sunt de natură sa evite orice formă de discriminare, directă sau indirectă, îndreptată împotriva importurilor din alte state membre sau orice altă formă de protecție a produselor naționale concurente (cauza Outokumpu, par. 30). În contextul sistemul taxelor de înmatriculare, criterii precum tipul motorului, capacitatea cilindrică și clasificarea fundamentată pe motive de protecție a mediului reprezintă criterii obiective. Prin urmare, ele pot fi folosite într-un asemenea sistem. Pe de altă parte, nici nu există vreo cerință ca valoarea taxei sa fie legată de prețul autoturismului. Totuși, o taxa de înmatriculare nu trebuie sa împovăreze produsele provenind din alte state membre mai mult decât produsele naționale similare.
În concluzie, Curtea arată că, deși scopul înmatriculării este acela de protecție a mediului și nu ține cont de valoarea de piață a autoturismului, aplicarea art. 90 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene implică luarea în considerare a deprecierii autoturismelor folosite atunci când acestea sunt impozitate, din moment ce această taxă este percepută numai o dată, atunci când autoturismul este pentru prima dată înregistrat în vederea punerii în circulație în statul membru în cauză, fiind încorporată în această valoare.
Rezultă din considerațiile de mai sus că art. 90 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene trebuie interpretat ca interzicând o taxă de tipul celei prevăzute de Legea privind taxele de înmatriculare, atâta timp cât:
- taxa este percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima data în circulație pe teritoriul unui stat membru;
- valoarea taxei, determinată exclusiv prin raportare la caracteristicile tehnice ale autoturismului (tipul motorului, capacitatea cilindrica) și clasificarea din punct de vedere al poluării, este calculată fără a se lua în calcul deprecierea autoturismului, de o asemenea manieră încât, atunci când se aplică autoturismelor second-hand importate din statele membre, aceasta excede valoarea reziduală a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înregistrate în statul membru în care sunt importate.
În mod similar a decis Curtea de Justiție a Comunităților Europene și în hotărârea dată la 18 ianuarie 2007 în cauza C-313/05, Maciej Brzezinski împotriva Dyrektor Izby Celnej w Warszawie. Curtea arată că art. 90 TFUE reprezintă în cadrul Tratatului Comunităților Europene o completare a dispozițiilor privind eliminarea taxelor vamale si a taxelor cu efect echivalent. Aceasta dispoziție are drept obiectiv asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea de impozite interne discriminatorii fata de produsele provenind din alte state membre (hotărârea din 15 iunie 2006, Air Liquide Industries Belgium, C-393/04 si C-41/05, R.., p. I-5293, pct. 55 și jurisprudența citată, precum și hotărârea Nadasdi si N., citată anterior, pct. 45).
Aceleași principii au fost menționate de Curtea de Justiție când aceasta a pronunțat Hotărârea din 17 iulie 2008 în cauza C-426/07, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 TCE de Wojewodzki Sad Administracyjny w Białymstoku (Polonia), prin Decizia din 27 iunie 2007, primită de Curte la 14 septembrie 2007, în procedura Dariusz Krawczynski împotriva Dyrektor Izby Celnej w Białymstoku.
Este important de menționat că și anterior, în anul 2007, Comisia a declanșat o procedură similară determinată la acel moment de prevederile Codului fiscal referitoare la taxa de prima înmatriculare. Astfel, Comisia Europeana a adresat în luna martie 2007 o scrisoare de punere în întârziere statului român in cuprinsul căreia se aprecia că taxa de primă înmatriculare contravenea Tratatului de aderare și jurisprudenței Curții Europene.
Examinând poziția Comisiei Europene, Guvernul a inițiat modificări legislative menite să modifice natura juridică a taxei auto, astfel că aceasta a primit o nouă denumire – taxa de poluare – și o nouă calificare juridică – taxa de mediu, prin adoptarea Ordonanței de Urgenta nr. 50/2008 privind taxa de poluare, care a intrat in vigoare la data de 1 iulie 2008.
Adoptarea de către Guvern a acestei ordonanțe a determinat retragerea de către Comisia Europeană a propunerii de decizie pentru sesizarea Curții de Justiție a Comunităților Europene.
În consecință, impunerea taxei de poluare pentru autovehiculele care urmează a fi înmatriculate în țară, în oricare dintre variantele legislative existente până în prezent (inclusiv O.U.G. nr. 117/2009), nu a eliminat caracterul discriminatoriu al acesteia. Aceasta, deoarece, pe de o parte, și în continuare, taxa urmează a fi achitată numai pentru unele categorii de autovehicule, iar pentru altele nu (cum sunt cele din categoria L, adică cele cu două sau trei roți, precum și autovehiculele de teren), iar, pe de altă parte, aceasta taxă se plătește numai pentru acele autoturisme care nu au fost până acum înregistrate, și nu pentru cele care rulează, poate de zeci de ani si care poluează, în continuare, fără nicio obligație de a răspunde pentru acest motiv (autovehicule care reprezintă, de fapt, majoritatea autovehiculelor). Principiul ”poluatorul plătește” este aplicat discriminatoriu, în sensul că doar ”unii poluatori plătesc”. Astfel, deși este evident că toate autoturismele și autovehiculele aflate în parcul auto din România poluează, doar o parte din autoturismele înmatriculate in România după data de 1.07.2008 plătesc o taxă considerată de legiuitor drept o taxă de mediu.
În aceste condiții, statul roman încurajează, în continuare, achiziționarea autoturismelor deja înregistrate în România, împiedicându-se, practic, introducerea în țară a unor mașini, care, probabil, ar polua mai puțin.
Totodată, analizând toate expunerile de motive ale legiuitorului, în contextul social și economic existent, rezultă că scopul introducerii (și menținerii) acestei taxe nu a fost și nu este acela de a găsi fonduri pentru remedierea prejudiciului cauzat de poluare, ci încasarea unui număr mai mare de taxe și dacă se poate, un cuantum mai mare.
În consecință, instanța de fond a stabilit în mod corect că taxa de poluare la plata căreia a fost obligat reclamantul este o taxă instituită de legislația internă contrar art. 90 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, de natură a institui o discriminare indirectă între produsele interne și cele importate, discriminare nejustificată de criterii obiective.
Art. 90 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene nu interzice introducerea unui impozit de natură internă, așa cum s-a arătat mai sus, ci numai aplicarea lui discriminatorie, și numai în măsura în care discriminarea afectează produsele altor state membre ale Uniunii Europene. Astfel, în paragraful 47 din Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 5 decembrie 2006 – dată în cauzele reunite C-290/05 și C-333/05, Akos Nadasdi se statuează “Conform unei jurisprudențe bine stabilite, art. 90 par. 1 este încălcat atunci când taxa aplicată produselor importate și taxa aplicată produselor naționale similare sunt calculate diferit pe baza unor criterii care conduc, chiar dacă numai în anumite cazuri, la un nivel al taxei mai mare în cazul produselor importate (a se vedea cauza Weigel, par. 67, precum și jurisprudența acolo citată). Totuși, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile pentru existența unei asemenea discriminări, impozitarea poate fi discriminatorie în mod indirect, datorită efectelor pe care le produce”. În mod similar a decis Curtea de Justiție a Comunităților Europene și în hotărârea dată la 18 ianuarie 2007 în cauza C-313/05, Maciej Brzezinski împotriva Dyrektor Izby Celnejw Warszawie (paragraful 27), Hotărârea din 17 iulie 2008 în cauză C-426/07, în procedura Dariusz Krawczynski împotriva Dyrektor Izby Celnej w Białymstoku (paragraful 30-32 )
Problematica impozitării este una complexă în cadrul dreptului comunitar, legislația primară acordând un grad ridicat de autonomie statelor în acest domeniu, însă aceasta autonomie este totuși supusă unor restricționări impuse de prevederi ale Tratatului, în speță interesând prevederile care limitează libertatea statelor în materie fiscala din punctul de vedere al liberei circulații a mărfurilor, iar aceste prevederi sunt reprezentate de art. 90 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, text comunitar care interzice taxele discriminatorii și protecționiste, alineatul 1 interzicând discriminarea fiscală între produsele importate și cele provenind de pe piața internă de natură similară, iar alineatul 2 interzicând regimurile de protecție împotriva produselor concurente, ca parte constitutivă dintr-un sistem general de impozite percepute în cazul produselor importate și al celor care provin de pe piața internă.
Se constată că art. 90 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene acordă statelor membre o libertate considerabilă pentru determinarea propriilor politici de impozitare, respectiv ce produs sa fie impozitat, pe ce bază, la ce nivel etc., iar atunci când nu este vorba despre produse similare, impozitarea diferențiată nu contravine art. 90 (90) paragraful 2, dacă are la baza criterii obiective și dacă avantajele fiscale acordate servesc unor scopuri legitime.
Trebuie amintit și răspunsul avocatului Curții Europene de Justiție, Eleanor Sharpston, din data de 27 ianuarie în Cauza C-402/09, pe post de propunere ce va fi adresată juraților, unde se menționează că „în ceea ce privește reflectarea valorii vehiculului importat, grila prevăzută în anexa nr. 4 la OUG nr. 50/2008 se bazează exclusiv pe vechimea vehiculului. Cu toate acestea, potrivit articolului 6 alineatul (3) din OUG nr. 50/2008, cota de reducere prevăzută în grila în cauză este stabilită astfel încât să permită luarea în considerare nu numai a vechimii, ci și a rulajului mediu anual, a stării tehnice și a nivelului de dotare al autovehiculului. Alte dispoziții care reflectă aceste aspecte sunt cuprinse în normele metodologice, iar nu în OUG nr. 50/2008. În opinia noastră acești parametri nu sunt suficienți având în vedere cerințele stabilite în jurisprudența Curții”. Se arată în continuare că lista stabilită în Hotărârea Gomes Valente include și metoda de propulsie și marca sau modelul vehiculului printre factorii care trebuie luați în considerare, listă ce nu este exhaustivă, fiind foarte posibilă adăugarea altor elemente de referință și/sau schimbarea acestor elemente de referință înlocuindu-le cu altele fără a încălca cerința generală ca indicatorii utilizați să reflecte (în măsura în care se poate face acest lucru prin utilizarea unei grile fixe) valoarea reală a vehiculului importat.
În concluzie, se consideră „că fără o referire la metoda de propulsie și la marca și/sau la modelul vehiculului ori un echivalent satisfăcător, această grilă fixă nu poate oferi o aproximație suficient de precisă a valorii reale a autovehiculului de ocazie importat în cauză. În cazul în care reglementarea națională face trimitere la o grilă care nu îndeplinește cerința generală ca grila să ofere o aproximație suficient de precisă a valorii unui vehicul de ocazie importat, considerăm că faptul că se prevede un drept de contestare nu va fi suficient pentru ca această reglementare să fie compatibilă cu dreptul UE”.
Mai mult, la data de 7 aprilie 2011, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza aflată pe rolul său, nr. cauza C-402/09 – T. contra România și a decis că “taxa pe poluare instituită prin reglementarea română și care se aplică vehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru este contrară dreptului Uniunii. Astfel, această reglementare are ca efect să descurajeze importul și punerea în circulație a vehiculelor de ocazie cumpărate în alte state membre”. Reglementarea română avută în vedere de Curte este cea stabilită prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 din 21 aprilie 2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008), în speță este aplicabilă O.U.G. nr. 50/2008 în versiunea sa inițială, fără modificările ulterioare – care a instituit, începând de la 1 iulie 2008, o taxă pe poluare care trebuie să fie plătită cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România. Reglementarea menționată nu face distincție între vehiculele fabricate în acest stat membru și cele produse în străinătate. De asemenea, aceasta nu face distincție între vehiculele noi și vehiculele de ocazie. Curtea a constatat că reglementarea română are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse – în pofida aplicării unei reduceri substanțiale a valorii taxei care ține seama de deprecierea lor – unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. În aceste condiții, reglementarea respectivă are ca efect descurajarea importului și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre. Or, chiar dacă dreptul Uniunii nu împiedică statele membre să introducă impozite noi, acesta obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare. În consecință, Curtea a apreciat că dreptul Uniunii se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională. Aceeași reglementare, constatată ca neconformă cu dreptul comunitar, este aplicabilă și în speța de față.
Taxa de poluare la plata căreia a fost obligat reclamantul încalcă prin urmare toate principiile și dispozițiile comunitare astfel cum au fost expuse mai sus.
Semnificativă în acest sens este și intenția legiuitorului în ce privește adoptarea actului normativ, în expunerea de motive ce a însoțit O.U.G. nr. 50/2008, precizându-se că „existența acestei taxe și consecințele aplicării ei conduc la întinerirea parcului auto și stimulează producția autohtonă de autoturisme”.
La rândul său, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 802 din 19 mai 2009, a constatat că natura juridică a taxelor instituite prin O.U.G. nr. 50/2008 și Legea nr. 343/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal este identică. S-a precizat că „art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 nu cuprinde dispoziții de natură a duce la concluzia că instituie o nouă taxă, ci doar redefinește taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, astfel cum rezultă din prevederile art. 4 și art. 14 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008. Redefinirea unei taxe printr-un act normativ distinct față de cel inițial nu echivalează cu instituirea unei noi taxe, atât timp cât natura juridică a celor două taxe este identică”.
Prin urmare, atâta vreme cât taxa de primă înmatriculare instituită prin Codul fiscal a fost apreciată ca fiind în contradicție cu Tratatul de aderare și jurisprudența Curții Europene de către Comisia Europeană, astfel cum s-a arătat anterior, nici taxa de poluare ce a înlocuit-o, având o natură juridică identică, nu poate fi conformă cu dispozițiile comunitare.
În concluzie, față de toate aceste considerente din care rezultă că legislația națională, astfel cum a fost analizată mai sus, încalcă prevederile art. 90 (110) Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, față de împrejurarea că reclamantul s-a adresat pârâtei Administrația Finanțelor Publice B. pentru a obține restituirea taxei plătite, cerere care i-a fost respinsă, că reclamantul are dreptul la restituirea integrală a taxei speciale încasată în temeiul unor dispoziții legale contrare normelor comunitare (potrivit principiului potrivit căruia este obligatorie restituirea unei taxe percepute prin încălcarea dreptului comunitar atunci când un stat membru a impus sau aprobat o taxă contrară acestuia), luând în considerare faptul că în astfel de situații, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că statele membre trebuie să asigure rambursarea taxelor colectate cu încălcarea prevederilor art. 90 (110) Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, cu respectarea principiilor ce guvernează autonomia procedurală și îmbogățirea fără justă cauză, Curtea de Apel B. constată că tribunalul a procedat în mod corect admițând acțiunea și dispunând restituirea sumei achitate.
Criticile în ce privește cheltuielile de judecată acordate de instanța de fond sunt însă parțial întemeiate.
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, astfel că tribunalul le-a acordat, ele fiind cerute și dovedite (reprezintă taxele judiciare solicitate potrivit legii și onorariul apărătorului din oficiu).
Analizând prevederile art. 274 alin. 1, 3 Cod procedură civilă, curtea de apel va avea în vedere atât obiectul și valoarea pricinii (restituirea unei taxe de poluare în cuantum de 2007 lei, astfel că onorariul acordat prin sentința atacată se ridică la o pătrime din valoarea taxei), cât și activitatea depusă de apărător. Acesta nu a desfășurat un volum mare de muncă pentru executarea mandatului primit de natură să justifice onorariul perceput (a formulat cererea de chemare în judecată, s-a prezentat la cele două termene de judecată în fața primei instanțe), iar elemente precum dificultatea sau noutatea litigiului nu sunt incidente în speță, atât timp cât este vorba despre o cauză cu un obiect care se întâlnește frecvent pe rolul instanțelor, practica fiind relativ cristalizată. În acest sens, curtea de apel consideră că suma de 300 lei este suficientă pentru a compensa valoarea prestației acestuia, astfel că numai în aceste limite cheltuielile de judecată constând în onorariu avocat pot fi puse în sarcina pârâtei (la care se vor adăuga taxele judiciare).
Pentru aceste motive, în baza art. 312 alin. 1, 2 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9, art. 3041 Cod procedură civilă, curtea urmează a admite în parte recursul declarat de recurenta pârâtă, a modifica în parte sentința atacată în sensul că va reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la 339,30 lei, respingând restul pretențiilor.
Va menține restul dispozițiilor sentinței.
Văzând prevederile art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, față de împrejurarea că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în recurs,
Pentru aceste motive
În numele legii
D E C I DE :
Admite în parte recursul declarat de recurenta pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice B. (fosta Administrația Finanțelor Publice B.) împotriva sent. civ. nr. 5665/CA/18.11.2013 pronunțată de Tribunalul B., pe care o modifică în parte în sensul că:
Reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la fond la suma de 339,30 lei, respingând restul pretențiilor.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Obligă recurenta să plătească intimatului reclamant suma de 200 lei cheltuieli de judecată în recurs, respingând restul pretențiilor cu acest titlu.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22 ianuarie 2014.
Președinte,Judecător,Judecător,
Pt. M. IonicheIoana TărmureLaura P.
eliberată din funcție prin
pensionare semnează
Președintele instanței
N. Țînț
Grefier,
R. P.
Red. L.P./6.02.2014
Sact.R.P./20.02.2014
Jud. Fond. M.O.
2 ex.
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 2233/2014. Curtea de Apel... | Pretentii. Decizia nr. 1504/2014. Curtea de Apel BRAŞOV → |
|---|
