Pretentii. Decizia nr. 94/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 94/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 14-01-2014 în dosarul nr. 990/62/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 94/R Dosar nr._
Ședința publică din data de 14 ianuarie 2014
Completul constituit din:
Președinte: R. Grațiela M.
Judecător: C. E. C.
Judecător: Lorența B.
Grefier: E. Bernád
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de reclamantul F. C. împotriva sentinței civile nr. 5662/CA/18.11.2013 pronunțată de Tribunalul B. - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal -, în dosarul nr._ având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Recursul promovat de recurentul-reclamant F. C. este declarat și motivat în termenul prevăzut de lege, potrivit dispozițiilor art.301-303 Cod procedură civilă și este timbrat cu taxă judiciară de timbru în sumă de 20 de lei și timbru judiciar în valoare de 0,15 lei. În conformitate cu dispozițiile art. 242 alin.2 cod procedură civilă s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
Având în vedere că s-a solicitat judecarea în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin.2 Cod procedură civilă, instanța, față de actele și lucrările dosarului, rămâne în pronunțare.
CURTEA:
Asupra recursului de față, constată că:
Prin sentința civilă nr. 5662CA/18 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul B. - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._ s-a respins ca inadmisibilă în contencios administrativ, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul F. C. în contradictoriu cu pârâta Administrația F. pentru Mediu.
S-a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de același reclamant în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice B..
S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice B. în contradictoriu cu Administrația F. pentru Mediu.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele considerente:
Deliberând cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în contradictoriu cu pârâta Administrația F. pentru Mediu, instanța a constatat că excepția a fost fondată, întrucât:
Potrivit art. 1 al. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.
De asemenea, cf. art. 8 al. 1 din Legea contenciosului administrativ Nr. 554/2004, care stabilește obiectul acțiunii judiciare, „persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.
Art. 2, prin lit. a, c, h și i din același act normativ, definesc noțiunile de persoana vătămată, nesoluționare în termen legal a unei cereri și de refuz nejustificat de a soluționa o cerere.
Astfel, cf. art. 2 lit. a), persoană vătămată este „orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate și grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum și organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate”.
Actul administrativ este definit de art. 2 lit. c) ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ”. Cf. al. final al art. 2, „se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal”.
Potrivit art. 2 lit. h), nesoluționare în termenul legal a unei cereri reprezintă faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen iar, potrivit lit. i) refuz nejustificat de a soluționa o cerere reprezintă exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.
Rezultă așadar că, pentru nașterea unui raport juridic de drept administrativ dedus judecății instanței de contencios administrativ, este necesar ca reclamantul să pretindă o vătămare a unui drept sau a unui interes legitim de către pârâta-autoritate publică printr-un act administrativ (tipic sau asimilat) sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri. Or, pentru a avea calitatea de persoană vătămată, reclamantul din acțiunea în contencios administrativ trebuie să se adreseze pârâtei cu o cerere iar pârâta să nu soluționeze cererea sau să o soluționeze negativ și, în acest mod, să încalce un drept sau un interes legitim al reclamantului.
De altfel, și art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, reglementând soluțiile pe care le poate da instanța de contencios, recunoaște necesitatea ca reclamantul să conteste un act administrativ unilateral, tipic sau atipic.
Raportat considerentelor de fapt și de drept expuse, în temeiul art. 1, 2, 8 și 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 a fost respinsă, ca inadmisibilă în contencios administrativ, acțiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâta Administrația F. pentru Mediu.
Pe fond, instanța a reținut că, la data de_, cf. chitanței . nr._, reclamantul a achitat o taxă pentru emisii poluante în sumă de 3.845 lei, pentru înmatricularea unui autovehicul marca Suzuki, înmatriculat pentru prima dată în anul 2004 în Anglia, stat membru UE, după cum rezultă din înscrisurile aflate la filele 8-10 dosar.
După achitarea taxei, reclamantul, la data de 08.01.2013, a solicitat restituirea taxei (fila 13).
Pârâta a refuzat restituirea, prin emiterea adresei nr. 313/11.01.2013 (fila 14). Instanța a analizat dacă refuzul de restituire al taxei este sau nu unul justificat, cf. art. 2 lit. I din LCA.
Legislația ce a fost avută în vedere la analiza caracterului justificat/nejustificat al refuzului autorității publice pârâte a fost cea în vigoare la data nașterii raportului juridic de drept administrativ dedus judecății, respectiv data achitării taxei pentru emisii poluante – 4 ian. 2013, în virtutea principiului neretroactivității legii civile noi, deci Legea nr. 9/2012, fără a avea în vedere dispozițiile OUG nr. 1/2012, act normativ ce a avut aplicabilitate numai pe perioada 03.02._12.
În drept, în raport cu dispozițiile art. 148 din Constituția României, tribunalul a constatat că are obligația aplicării cu prioritate a dreptului comunitar, în raport cu dreptul intern, începând cu data dobândirii de către Statul Român a calității de membru al Uniunii Europene – 01.01.2007, astfel că a analizat compatibilitatea reglementărilor naționale în materie cu legislația comunitară.
Dispozițiile art. 110 par. 1 din TFUE prevăd că niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. De asemenea, dispozițiile par. 2 din același articol stabilesc faptul că niciun stat membru nu supune produsele provenind din alte state membre unor impozite interne de natură să protejeze indirect alte produse.
Prin soluția pronunțată în cauza C-402/09, fiind sesizată în legătură cu interpretarea art. 110 din TFUE prin raportare la dispozițiile OUG nr. 50/2008, CJUE a stabilit că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Prin hotărârea pronunțată în cauza C-263/10 (N.), CJUE a reținut că toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în nici un fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
CJUE a arătat în cauza N. că „obiectivul de protecție a mediului (…) ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa de poluare oricărui vehicul pus în circulație în România”.
Prin Legea nr. 9/2012 s-a încercat respectarea recomandărilor CJUE, desprinse din cauzele C-402/09 și C-263/10 în sensul că, prin art. 4 al. 2, s-a instituit obligația de plată a taxei pentru emisiile poluante și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform dispozițiilor din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal sau taxa de poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.
Prin dispozițiile art. 4 al. 2 din Legea nr. 9/2012, în vigoare din data de 13.01.2012, se elimina regimul fiscal discriminatoriu constatat de CJUE prin soluțiile pronunțate în cauzele menționate.
Prin OUG nr. 1/2012 dispozițiile art. 4 al. 2 au fost suspendate începând cu data intrării în vigoare a acestui act normativ – 03.02.12 până la 31.12.2012, iar această suspendare a aplicării Legii nr. 9/2012 a dus la menținerea discriminării constatate de jurisprudența CJUE. Acest act normativ a încetat să producă efecte la data de 01.01.2013.
Prin urmare, după data de 01.01.2013 legea aplicabilă raportului juridic de drept administrativ dedus judecății este Legea nr. 9/2012, care, așa cum s-a arătat anterior, a eliminat regimul fiscal discriminatoriu existent anterior.
În consecință, față de aceste considerente, instanța a constatat că normele care instituie taxa pentru emisii poluante prevăzute de Legea nr. 9/2012 nu sunt în contradicție cu dreptul european, iar refuzul pârâtei a fost unul justificat, astfel că acțiunea reclamantului a fost.
Cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Administrația Finanțelor Publice B., având în vedere dispozițiile art. 62 Cod Procedură Civilă și faptul că pârâta nu a căzut în pretenții, a fost respinsă și această cerere.
În temeiul art. 274 Cod Procedură Civilă, față de soluția ce s-a pronunțat, nu au fost acordate cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul F. C. solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței în sensul admiterii acțiunii, fără cheltuieli de judecată.
În motivare recurentul a făcut referire la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene care are în vedere eliminarea oricărei discriminări.
Recurentul a susținut că în Legea nr. 9/2012 subzistă discriminarea între autovehiculele autohtone și cele provenite din statele membre UE.
Recurentul a precizat că discriminarea continuă să existe în raport cu autovehiculele față de care s-a dispus pe cale judecătorească restituirea taxei de primă înmatriculare, de poluare sau de emisii poluante, cu cele pentru care s-au introdus scutiri de la plata taxei de poluare prin OUG nr. 218/2008.
Recurentul a menționat că este încălcat principiul nediscriminării produselor importate de produsele interne.
Acesta a mai arătat că taxa pentru emisiile poluante nu respectă principiul „poluatorul plătește” deoarece nu toți cei care poluează plătesc această taxă.
Intimata Administrația Județeană a Finanțelor Publice B. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate instanța de control judiciar constată că recursul promovat împotriva sentinței civile nr. 5662/CA/18 noiembrie 2013 a Tribunalului B. este nefondat.
Prin cererea de chemare în judecată recurentul reclamant a solicitat restituirea taxei pentru emisiile poluante achitate la data de 4.01.2013, cerere întemeiată pe caracterul discriminatoriu al acestei taxe.
Referitor la compatibilitatea dispozițiilor Legii nr. 9/2012, în varianta în vigoare la data achitării taxei, cu dispozițiile art. 110 din TFUE Curtea constată că acest act normativ este compatibil cu prevederile comunitare.
Astfel, în cauzele C-402/09 și C-263/10 CJUE a stabilit că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Prin urmare, la determinarea caracterului discriminatoriu al unei taxe aplicate autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în România trebuie analizat, prin raportare la această concluzie a CJUE, dacă legiuitorul face o distincție referitoare la această taxă în funcție de proveniența autovehiculelor – din parcul auto național sau din parcul auto al unui alt stat membru UE.
Or, dispozițiile art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 9/2012 stabilesc obligația plății acestei taxe de emisii poluante la momentul înscrierii în circulație de către primul proprietar, indiferent dacă e vorba de un autovehicul nou sau unul rulat, înmatriculat anterior în UE, la momentul „repunerii în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri prevăzute la art. 3 și 8”, la momentul „reintroducerii în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului plătitor valoarea reziduală a taxei, în conformitate cu prevederile art. 7” și inclusiv „cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa”.
Prin urmare, prin instituirea acestei obligații de achitare a taxei de emisii poluante și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate în România a unui autovehicul rulat, se creează egalitate de tratament între vehiculele rulate existente în parcul auto național și cele rulate importate din alte state membre UE, taxa aplicându-se, deopotrivă, indiferent de originea lor, cu respectarea interdicției stabilite de art. 110 TFUE. În acest mod, ambele categorii de vehicule sunt supuse aceluiași nivel de taxare, iar cumpărătorul național nu mai este orientat, cu precădere spre vehiculele din parcul național (anterior nesupuse vreunei taxări), ci are libertatea de a alege un vehicul, indiferent de origine lui, taxele legate de formalitățile de înmatriculare fiind identice.
Nu poate fi reținută susținerea recurentului că se încalcă dispozițiile art. 110 TFUE deoarece legea nu prevede obligația de plată a taxei și pentru autovehiculele care se află deja înscrise în circulație și pentru care nu intervine nici una din situațiile reglementate de art. 4 din lege, dar care continuă să circule și să emită noxe.
A reține această susținere ar însemna a accepta că legiuitorul național este limitat în a stabili taxe fiscale viitoare, or, această interdicție nu este prevăzută de nici o normă comunitară, libertatea de instituire a taxelor și impozitelor naționale fiind una recunoscută de CJUE în jurisprudența sa, inclusiv în cauzele arătate anterior.
În plus, această susținere nu respectă nici principiul neretroactivității legii, deoarece ar presupune modificarea regimului de înmatriculare al vehiculelor deja înmatriculate, ipoteză care nu poate fi acceptată, deoarece ar fi neconstituțională, contrară art. 15 din Constituție.
Nu poate fi reținută nici susținerea recurentului că discriminarea continuă să existe atât față de autovehiculele față de care s-a dispus pe cale judecătorească, pe perioada suspendării acordate în baza OUG nr. 1/2012 (ianuarie_12), obligarea autorităților la înmatricularea fără plata taxelor de emisii poluante, cât și față de autovehiculele față de care s-a dispus restituirea taxei de primă înmatriculare, de poluare sau de emisii poluante.
Această susținere nu ține cont de aplicarea în timp a legii și de faptul că aceste vehiculele față de care s-a dispus, pe cale judecătorească, restituirea taxelor, intră în categoria reglementată de art. 4 alin. 2 din lege.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă va respinge recursul declarat de recurentul F. C. împotriva sentinței civile nr. 5662/CA/18 noiembrie 2013 a Tribunalului B..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul F. C. împotriva sentinței civile nr. 5662/CA/18 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul B. – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2014.
Președinte Judecător Judecător
R. Grațiela M. C. E. C. Lorența B.
Grefier,
E. Bernád
Red. C.E.C /14.01.2014
Tehnored. E.B./22.01.2014- 2 ex
Jud. fond. M.O.
| ← Pretentii. Decizia nr. 1362/2014. Curtea de Apel BRAŞOV | Obligaţia de a face. Decizia nr. 2140/2014. Curtea de Apel BRAŞOV → |
|---|
