Anulare act administrativ. Sentința nr. 2881/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2014

Sentința nr. 2881/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-10-2014 în dosarul nr. 3756/2/2013

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII–A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DOSAR NR._

SENTINȚA CIVILĂ NR. 2881

Ședința publică din data de 29 octombrie 2014

Curtea constituită din:

JUDECĂTOR: M. N.

GREFIER: F. E. B.

Pe rol se află soluționarea acțiunii în contencios administrativ formulate de reclamanții P. M. D., C. M. L., G. C. E., I. D., H. M., P. V., D. A. G., V. M., V. G., B. R. V., A. V., B. A. D., R. D., B. G., P. R. C., A. V., B. M., C. A., P. D., M. M., A. M., V. V., MÂRȚU M., E. A., G. L., T. D., P. V., C. T. O., D. M. L., I. A., B. V., V. I., D. C., P. V., T. G., P. C., E. E., M. I. C., B. C. și B. N. toți cu domiciliu ales în Ghermănești, ., jud. Ilfov la av. R. D. A., prin reprezentant convențional avocat R. D. A., în contradictoriu cu pârâții G. R., cu sediul în București, Piața Victoriei, nr. 1, sector 1, prin reprezentant legal Secretariatul General al Guvernului și domnul I. M., secretar general al Guvernului și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, prin reprezentant legal Direcția Generală Juridică, având ca obiect „anulare act administrativ”.

La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns reclamanții P. M. D., C. M. L., G. C. E., I. D., H. M., P. V., D. A. G., V. M., V. G., B. R. V., A. V., B. A. D., R. D., B. G., P. R. C., A. V., B. M., C. A., P. D., M. M., A. M., V. V., Mârțu M., E. A., G. L., T. D., P. V., C. T. O., D. M. L., I. A., B. V., V. I., D. C., P. V., T. G., P. C., E. E., M. I. C., B. C. și B. N., toți prin reprezentant convențional avocat R. D. A., în baza împuternicirilor avocațiale . nr._/2013 (fila 60 vol.I), nr._/2013 (fila 71 vol.I), nr._/2013 (fila 77 vol.I), nr._/2013 (fila 83 vol.I), nr._/2013 (fila 92 vol.I), nr._/2013 (fila 101 vol.I), nr._/2013 (fila 109 vol.I), nr._/2013 (fila 116 vol.I), nr._/2013 (fila 123 vol.I), nr._/2013 (fila 128 vol.I), nr._/2013 (fila 134 vol.I), nr._/2013 (fila 140 vol.I), nr._/2013 (fila 145 vol.I), nr._/2013 (fila 150 vol.I), nr._/2013 (fila 156 vol. I), nr._/2013 (fila 161 vol.I), nr._/2013 (fila 168 vol.I), nr._/2013 (fila 174 vol.I), nr._/2013 (fila 181 vol.I), nr._/2013 (fila 187 vol.I), nr._/2013 (fila 193 vol.I), nr._/2013 (fila 199 vol.I), nr._/2013 (fila 205 vol.I), nr._/2013 (fila 212 vol. I), nr._/2013 (fila 217 vol.I), nr._/2013 (fila 223 vol.I), nr._/2013 (fila 229 vol.I), nr._/2013 (fila 237 vol.I), nr._/2013 (fila 243 vol.I), nr._/2013 (fila 248 vol.I ), nr._/2013 (fila 254 vol.I), nr._/2013 (fila 260 vol. I), nr._/2013 (fila 266 vol.I), nr._/2013 (fila 271 vol.I), nr._/2013 (fila 279 vol.I), nr._/2013 (fila 286 vol.I), nr._/2013 (fila 292 vol.I), nr._/2013 (fila 298 vol.I), nr._/2013 (fila 306 vol.I), nr._/2013 (fila 312 vol.I), lipsind pârâții.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței următoarele:

-stadiul procesual: cauza se află la al doilea termen de judecată, în primă instanță;

-procedura de citare este legal îndeplinită;

-prin încheierea de ședință de la termenul de judecată precedent, instanța a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 9 din OUG nr. 84/2012 referitor la prevederile art. 18 ale art. II din OUG nr. 80/2010, și totodată, în temeiul art. 9 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, a suspendat soluționarea prezentei cauze până la soluționarea excepției de neconstituționalitate. Excepția de neconstituționalitate a fost soluționată la data de 24.06.2014, astfel cum rezultă din adresa Curții Constituționale prin care a fost transmisă la dosarul cauzei o copie a Deciziei nr. 354/24.06.2014, depusă prin C. Registratură, la data de 20.08.2014 (filele 486-495 vol. II dosar).

Instanța, constatând că a fost soluționată excepția de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 354/24.06.2014, dispune repunerea cauzei pe rol. Constatând că părțile nu mai au cereri de formulat și că nu mai sunt alte incidente de soluționat, potrivit art. 392 C.pr.civ., declară deschise dezbaterile asupra fondului și reținând soluția Curții Constituționale, acordă cuvântul asupra admisibilității acțiunii.

Avocatul reclamanților având cuvântul, sub aspectul admisibilității acțiunii în ceea ce privește capătul I de cerere, arată că Ordonanța nr. 84/2012 a fost aprobată prin lege, cu încălcarea principiul egalității armelor, astfel cum rezultă acesta din jurisprudența CEDO.

La interpelarea instanței, privitor la presupusa încălcare a principiului egalității armelor, având în vedere că aceasta este procedura constituțională legală de aprobare a ordonanțelor de urgență, anume prin lege, avocatul reclamanților arată că este vorba despre modalitatea de adoptare a actelor administrative cu caracter normativ.

Instanța reține poziția avocatului reclamanților care susține că a avut în vedere posibilitatea ca o ordonanță de urgență, ca act administrativ cu caracter normativ, să fie supusă cenzurii instanței de contencios administrativ.

În continuare, avocatul reclamanților reiterează prin raportare la Decizia Curții Constituționale, aspectul potrivit căruia, controlul instanței a devenit inadmisibil.

Instanța reiterează sensul excepției de inadmisibilitate care nu privește faptul că, între timp ordonanța de urgență a fost adoptată prin lege, astfel că, în raport de formularea inițială pune în vedere avocatului să pună concluzii pe admisibilitatea acțiunii în ceea ce privește cenzurarea ordonanței de urgență, dincolo de împrejurarea că a fost sau nu aprobată prin lege.

Avocatul reclamanților își susține argumentația pe capătul I de cerere în sensul că, controlul instanței este inadmisibil.

Instanța reține opinia acestuia potrivit căreia, acest control era posibil la momentul la care exista doar ordonanța de urgență, anume la momentul promovării acțiunii astfel cum a fost formulată, dar odată cu adoptarea legii, a devenit inadmisibil.

În continuare, avocatul reclamanților susține următoarele:

-referitor la capătul 4 de cerere, se face aplicarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 554/2004 în raport de soluția pronunțată de Curtea Constituțională;

-referitor la capătul 2 și 3 de cerere, deși în cauză s-a invocat excepția inadmisibilității de către pârât, nu sunt susțineri specifice, capătul 2 de cerere este formulat și pe cale principală și vizează o acțiune în constatarea existenței dreptului la indemnizație reparatorie conferit de art. 3 alin. 3 și art. 4 alin. 4. Prin urmare nu există nici un temei care să vizeze o inadmisibilitate.

-referitor la capătul 2 de cerere, apreciază ca fiind admisibil, astfel cum a fost formulat.

Instanța, reținând poziția părții privind admisibilitatea capătului 2 de cerere, pune în vedere acesteia să precizeze care este temeiul legal al premisei că instanța de contencios administrativ soluționează acțiuni în constatare, ca să nu se ajungă la acțiunea de drept comun, privind acțiunea în constatare versus acțiunea în realizare.

Avocatul reclamanților face trimitere la dispozițiile Noului cod de procedură civilă, care statuează că instanța competentă să soluționeze capetele principale de cerere este competentă să soluționeze și capetele de cerere subsidiare și incidentale.

Instanța reține că nu este în discuție competența, ci admisibilitatea unei acțiuni în contencios administrativ a unei acțiuni în constatare, în raport de cele trei tipuri de acțiuni pe care le judecă instanța de contencios, altfel spus, care este temeiul care conferă unei instanțe de contencios administrativ jurisdicția de a soluționa acțiuni în constatare.

Avocatul reclamanților arată că este vorba în speță de un raport de drept administrativ care rezultă atât din actul administrativ cu caracter normativ din care reiese vătămarea reclamanților, cât și din calitatea părților.

Instanța pune în vedere avocatului să indice actul administrativ din care reiese vătămarea reclamanților având în vedere că acesta tocmai a achiesat la concluzia inadmisibilității și să indice temeiul stabilirii indemnizației.

Avocatul reclamanților arată că temeiul rezultă din întreaga acțiune, între timp condițiile s-au schimbat, la momentul promovării acțiunii era în vigoare O.U.G. nr. 84/2012, actul administrativ cu caracter normativ emis de Guvern fiind aprobat prin lege, dar prin acțiune s-a contestat inclusiv modalitatea de adoptare a ordonanței prin raportare la tehnica legislativă.

Pe fondul cauzei, susține următoarele:

-capătul I de cerere a devenit inadmisibil dată fiind aprobarea prin lege a O.U.G., deși aceasta s-a făcut prin încălcarea principiului egalității armelor;

-capătul II de cerere vizează constatarea dreptului rezultat din legea în vigoare, art. 4 alin. 4 raportat la art. 3 alin. 3 din Legea nr. 241/2004, care este un drept aflat sub protecția art. 1 la Protocolul adițional la CEDO. Prin suprimarea definitivă a indemnizației, s-a încălcat substanța acestui drept, astfel că solicită înlăturarea normelor legale, anume art. 9 din Ordonanța nr. 84 aprobată prin lege, cu repararea prejudiciului și a vătămării create reclamanților.

Instanța reiterează poziția reclamanților de la termenul de judecată anterior cu privire la fiecare capăt de cerere, lecturând susținerile consemnate în încheierea de ședință de la primul termen de judecată.

Instanța pune în vedere astfel avocatului reclamanților să arate:

-privind capătul II de cerere, dacă solicită să mai fie analizat ca accesoriu, față de poziția pe capătul I de cerere, sau acesta să fie analizat ca și capăt principal.

Avocatul reclamanților arată că primul capăt de cerere a devenit inadmisibil, capătul II de cerere accesoriu a devenit deopotrivă inadmisibil și atunci acesta din urmă deveni capăt principal pe temeiul art. 1,7 și 8 din Legea nr. 554/2004. Mai arată că nu achiesează la opinia inadmisibilității cererii în constatare.

Cu privire la capătul III de cerere, urmând accesorium sequitur principale, ajunge accesoriu capătului II de cerere, acesta apreciind posibilă constatare vătămării dreptului reclamanților solicitând repararea pagubei ce a fost creată.

Instanța reține poziția procesuală a reclamanților, aceștia solicitând recunoașterea dreptului la indemnizație, dar nu solicită în această variantă subsidiară anularea unui act administrativ. Prin urmare, pune în vedere avocatului acestora să arate de ce se referă la repararea pagubei și despăgubiri, pentru că, ori susține că există un drept la indemnizație, așadar este vorba despre un drept la indemnizație și se acordă cu titlu de indemnizație, ori susține că, urmare a adoptării unui act administrativ vătămător, există un prejudiciu cuantificat ca sumă și solicită repararea acestui prejudiciu, dar nu cu titlu de drept de indemnizație.

Cu privire la titlul cu care solicită acordarea capătului III de cerere, avocatul reclamanților arată că are în vedere repararea pagubei cauzată de ordonanță.

Instanța reține că suma solicitată de către reclamanți nu este cu titlu de indemnizație ci este cu titlu de despăgubire ca urmare a prejudiciul cauzat prin actul administrativ nelegal invocat, respectiv Ordonanța de urgență, a cărei analiză solicită a fi efectuată în pofida faptului că Ordonanța fost aprobată prin lege.

Avocatul reclamanților arată că toate pretențiile și capetele de cerere au fost formulate prin acțiune, pe care o menține în continuare. Cu privire la capătul IV de cerere, solicită să se facă aplicare art. 9 din Legea nr. 554/2004, în raport și de Decizia Curții Constituționale și depune la dosarul cauzei concluzii scrise.

Instanța pune în vedere avocatului reclamanților, pe capătul I de cerere să arate de ce nu ar fi aplicabilă soluția ce se desprinde din Decizia Curții Constituționale care soluționează excepția pe fond.

Avocatul reclamanților arată că doar pe capătul IV de cerere s-ar impune aplicarea art. 9.

Instanța reține că toate aspectele invocate prin acțiune ca temeiuri de nelegalitate a Ordonanței de urgență, au constituit și temeiuri de neconstituționalitate.

Avocatul reclamanților arată că nu toate au constituit temeiuri de neconstituționalitate, întrucât au rămas cele întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 24/2000, privind tehnica legislativă, invocându-se adoptarea actului prin nesocotirea mai multor dispoziții legale. Mai mult, pe capătul I de cerere există motive distincte ce au vizat nerespectarea drepturilor omului.

La interpelarea instanței privind care anume drept al omului s-a încălcat prin această metodă de reglementare, avocatul reclamanților arată că indemnizația reparatorie este o prestație socială necontributivă cu privire la care în mod expres, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 88/2013 a statuat că ea este un bun aflat sub protecția art. 1 din Protocolul Adițional la CEDO. În raport de această situație, apărea așadar un aspect de neconstituționalitate, fiind suprimat acest drept prin Ordonanța de urgență, cu încălcarea art. 44 din Constituție. Mai mult, jurisprudența CEDO invocată nu face distincție între prestația contributivă și cea necontributivă și care menționează că deși există dreptul legiuitorului de a acorda prestația și de a stabili condițiile de acordare, în momentul reglementării în dreptul intern ea se impune cu obligativitate. Prin urmare multe temeiuri de nelegalitate nu au avut legătură cu capătul IV de cerere și cu excepția de neconstituționalitate invocată.

Instanța declară închise dezbaterile și reține cauza spre deliberare și pronunțare.

CURTEA

Prin acțiunea înregistrată la data de 23 mai 2013, completată în data de 8 iulie 2013, reclamanții P. M. D., C. M. L., G. C. E., I. D., H. M., P. V., D. A. G., V. M., V. G., B. R. V., A. V., B. A. D., R. D., B. G., P. R. C., A. V., B. M., C. A., P. D., M. M., A. M., V. V., MÂRȚU M., E. A., G. L., T. D., P. V., C. T. O., D. M. L., I. A., B. V., V. I., D. C., P. V., T. G., P. C., E. E., M. I. C., B. C. și B. N. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții G. R. și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE,

1. anularea parțială a dispozițiilor art. 9 din Ordonanța de urgență nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, numai în ce privește aplicarea în mod corespunzător și în anul 2013 a prevederilor art. 18 ale art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, potrivit cărora:

"În anul 2012, indemnizațiile prevăzute la ari. 4 alin. (4) din Legea recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989, precum și față de persoanele care și-au jertfit viața sau au avut de suferit în urma revoltei muncitorești anticomuniste de la B. din noiembrie 1987 nr. 341/2004, cu modificările și completările ulterioare, nu se acordă", iar prin prelungirea acestor dispoziții și pentru anul 2013 prin disp. art. 9 din Ordonanța de urgență nr. 84/2012 - a căror nulitate o solicităm indemnizațiile prevăzute la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004 nu se acordă nici în anul 2013, act normativ neaprobat prin Lege, neavând în consecință forța juridică a legii.

Având în vedere că dispoziția atacată a fost adoptată cu exces de putere, în sensul că exercitarea dreptului de apreciere al autorității publice pârâte s-a făcut prin încălcarea limitelor competenței sale prevăzute de lege și prin încălcarea drepturilor și libertăților reclamanților cât și a tuturor cetățenilor care intră sub incidența acestei dispoziții și,

De asemenea dispoziția art. 9 din OUG 84/2012 atacata este nelegală, dat fiind că la emiterea sa nu s-au respectat dispozițiile legale imperative edictate de lege pentru emiterea sa în mod valabil - Legea 24/2000 - privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative iar conținutul și efectele acesteia sunt contrare dispozițiilor normelor superioare - art. 4 alin. 4 raportat la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3 din Legea 341/2004 - din_ legea recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989, precum și față de persoanele care și-au jertfit viața sau au avut de suferit în urma revoltei muncitorești anticomuniste de la B. din noiembrie 1987, încalcă drepturile reclamanților recunoscute de art. 4 alin. 4 din Legea 341/2004 garantate prin tratatele internaționale la care România este parte, și încalcă asigurarea compatibilității normei interne cu reglementările în materie ale Uniunii Europene, cu jurisprudența CJUE și compatibilitatea cu dispozițiile cuprinse în tratatele internaționale la care România este parte, respectiv cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în raport de disp. art. 1 alin. 5, art. 11, art. 15, art. 20 și 148 din Constituție cât și de și. Art. 4, art. 6, 13 alin 1 lit. a, c și d și art. 22, art. 31 alin. 1 lit. a și d, și art. 60 din Legea 24/2000 în ce privesc normele de drept al UE și al omului și jurisprudența CJUE și CEDO ce va fi invocată pe parcursul acțiunii, și deși disp. art. 9 din OUG 84/2012 criticată are incidență și este contrară drepturilor reclamanților astfel cum acestea rezultă din Legea 314/2004 care intră sub protecția art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO potrivit și constatării Curții Constituționale cuprinsă în Decizia 88/2013 în Nota de fundamentare a OUG 84/2012 s-a menționat că nu este cazul să se întocmească un raport în sensul asigurării conformității normei interne cu legislația comunitară cu jurisprudența CJUE și compatibilitatea cu dispozițiile cuprinse în tratatele internaționale la care România este parte, respectiv cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu jurisprudența CEDO, în raport de disp. art. 1 alin. 5, art. 11,art, 15, art. 20 și 148 din Constituție cât și de disp. Art. 4, art. 6, 13 alin 1 lit. a, c și d și art. 22, art. 31 alin. 1 lit. a și d, și art. 60 din Legea 24/2000 - privind normele de tehnică legislativă, nota de fundamentare nu este însoțită de un astfel de raport contrar disp. art. 22 alin. 1 și 31 alin. 1 lit. d din Legea 24/2000.

2. recunoașterea dreptului la indemnizația reparatorie prevăzută de art. 4 alin. 4 raportat la art. 3 alin (1) lit b) pct. 3 din Legea 341/2004 atât pentru anul 2013 cât și pentru viitor,

Având în vedere vătămarea adusă reclamanților prin actul administrativ normativ reprezentat de disp. art. 9 din Ordonanța de urgență nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, în ce privește aplicarea în mod corespunzător și în anul 2013 a prevederilor art. 18 ale art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010, constând în neacordarea indemnizației reparatorii prevăzută de art. 4 alin. 4 raportat la art 3 alin (1) lit. b) pct. 3 din Legea 341/2004 - din_ legea recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989, precum și față de persoanele care și-au jertfit viața sau au avut de suferit în urma revoltei muncitorești anticomuniste de la B. din noiembrie 1987, pentru anul 2013, reclamanții solicită recunoașterea dreptului la indemnizația reparatorie prevăzută de art. 4 alin. 4 raportat la art. 3 alin (1) lit b) pct. 3 din Legea 341/2004 atât pentru anul 2013 cât și pentru viitor, în urma constatării faptului că indemnizația reparatorie prevăzută de aceste dispoziții reprezintă un bun aflat sub protecția art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a constatat și statuat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 88/2013 obligatorie erga omnes în conformitate cu care "indemnizațiile prevăzute la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004 constituie un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru) apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale" disp. art., 44 din Constituție interpretat în conformitate au art. 11 și 20 din Constituție potrivit art. 1 din CEDO în conformitate cu art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele: Stec și alții împotriva Regatului Unit, 2006, și Cauza Andrejeva împotriva Letoniei, 2009 prin care Curtea a stabilit că: art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție nu vizează un drept de a dobândi proprietatea în sistemul regimului de securitate socială, fiind la libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială sau de a alege tipul ori cuantumul beneficiilor pe care le acordă în oricare dintre aceste regimuri, singura condiție impusă statului este aceea de a respecta art. 14 din Convenție privind nediscriminarea, dacă, în schimb, statul a adoptat o legislație care reglementează drepturi provenite din sistemul de asigurări sociale - indiferent dacă acestea rezultă sau nu din plata unor contribuții - acea legislație trebuie să fie considerată ca generând un interes patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, Hotărâri obligatorii și pentru instanța de judecată în condițiile art. 1 alin. 5 din art. 15, art. 124 alin. 3 din Constituție, coroborate cu art. 1 din CEDO, și art. 991 din Legea 304/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor care, odată reglementat în legea internă de legiuitorul român care a stabilit criteriile și condițiile de acordare a indemnizației constituie o obligație a statului de a acorda indemnizația persoanelor care îndeplinesc condițiile stabilite în Legea 341/2004 potrivit jurisprudenței constate a Curții Europene a Drepturilor Omului astfel cum a fost reținută în cauzele Stec și alții împotriva Regatului Unit, 2006, și Cauza Andrejeva împotriva Letoniei, 2009 iar faptul îndeplinirii condițiilor de către reclamanți a fost confirmat prin eliberarea de către instituțiile abilitate ale statului a documentelor doveditoare depuse și la dosarul cauzei în ce privește pe fiecare reclamant respectiv: Brevet prin care s-a acordat titlul de Luptător pentru victoria revoluției romane din decembrie 1989, Certificat de luptător remarcat prin fapte deosebite pentru victoria revoluției romane din decembrie 1989, dobândit în baza Legii 42/1990, Certificat prin care s-a confirmat titlul de Luptător remarcat prin fapte deosebite pentru victoria revoluției romane din decembrie 1989, preschimbat în baza Legii 341/2004, Legitimație etc.

Având în vedere că dreptul la indemnizația reparatorie în cauză o prestație socială care trebuie acordată în conformitate cu jurisprudența constată a CEDO astfel cum aceasta a fost menționată în cauzele Stec și alții împotriva Regatului Unit, 2006, și Cauza Andrejeva împotriva Letoniei, 2009 menționate anterior în care Curtea a refuzat să facă distincție între prestațiile necontributive și cele contributive statuând că prestațiile sociale intră sub protecția art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO, iar neacordarea acesteia cu titlu definitiv pentru întreg anul 2013 afectează dreptul legal de proprietate al reclamanților, în condițiile în care aceasta nu putea face decât obiectul unor reduceri eșalonai amânări.

Reclamanții au solicitat ca, în subsidiar, în măsura în care admiterea capătului 2 de cerere nu ar fi o consecință a admiterii capătului I de cerere, independent de modul de soluționare a capătului I de cerere, să se admită capătul 2 de cerere în sensul constatării/recunoașterii dreptului pretins, astfel cum acesta rezultă din art. 4 alin. 4 raportat la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3 din Legea 341/2004 coroborată cu actele doveditoare îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, depuse de către reclamanți la dosar, cu înlăturarea dispoziției normative interne inferioare prev de art. 9 din Ordonanța de urgență nr. 84/2012 din_ - privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 845 din_, în ce privește aplicarea în mod corespunzător și în anul 2013 a prevederilor art. 18 ale art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, în condițiile art. 1 alin. 5, 11, 20, 15, 44 și 53 din Constituție interpretate în cond art. 20 din Constituție, art. 1 și 6 din CEDO și art. 1 din Protocolul 1 adițional a CEDO, ca fiind contrară disp. art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO astfel cum a fost interpretat în jurisprudența sa de Curte în cauzele Stec și alții împotriva Regatului Unit, 2006, și Cauza Andrejeva împotriva Letoniei, 2009 și cum și Curtea" Constituțională a R. a constatat în cuprinsul Deciziei nr. 88/2013.

3. repararea pagubei ce a fost creată prin actul administrativ cu caracter normativ reprezentat de art. 9 din OUG nr. 84/2012, în ce privește aplicarea în mod corespunzător și în anul 2013 a prevederilor art. 18 ale art. II din OUG nr. 80/2010, în sensul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin art. 9 din OUG 84/2012 în sensul obligării statului român prin ministerul finanțelor la acordarea către reclamanți a contravalorii indemnizației reparatorii prev. de art. 4 alin. 4 raportat la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3 din Legea 341/2004, pentru întreaga perioadă în care indemnizația nu a fost acordată în condițiile termenului de prescripție, respectiv anul 2012 - 2013 la zi și pe viitor

Reclamanții au solicitat, în considerarea vătămării dreptului la indemnizația reparatorie prev de art. 4 alin. 4 din Legea 341/2004 - constând în neacordarea dreptului cu titlu definitiv pe anul 2013 - vătămare adusă prin art. 9 din OUG 84/2012 repararea pagubei ce a fost creată prin actul administrativ cu caracter normativ reprezentat de art. 9 din Ordonanța de urgentă nr. 84/2012 din_ , în ce privește aplicarea în mod corespunzător și în anul 2013 a prevederilor art. 18 ale art. II din OUG nr. 80/2010 - nelegal și contrar disp. art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO astfel cum a fost interpretat în jurisprudența sa de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în condițiile art. 11 și 20 din Constituția R., garantat și prin art. 44 din Constituție, care trebuie interpretat tot în raport de disp. art. 1 din CEDO și art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO, în sensul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin art. 9 din OUG 84/2012 în sensul obligării Statului R. prin Ministerul Finanțelor la acordarea către reclamanți a contravalorii indemnizației reparatorii prev. de art. 4 alin. 4 raportat la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3 din Legea 341/2004, pentru întreaga perioadă în care indemnizația nu a fost acordată în condițiile termenului de prescripție, respectiv anul 2012 - 2013 la zi și pe viitor în condițiile reglementate prin Legea 341/2004 din_ legea recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989, precum și față de persoanele care și-au jertfit viața sau au avut de suferit în urma revoltei muncitorești anticomuniste de la B. din noiembrie 1987.

În acest sens, au solicitat să se aibă în vedere și faptul că indemnizația reparatorie în discuție revine oricum unei categorii de persoane, (care au obținut titlul de luptător remarcat prin fapte deosebite pentru victoria revoluției romane din decembrie 1989, dobândit în certificatului emis în baza Legii 42/1990, și preschimbat în baza Legii 341/2004 și copiii eroilor-martiri, indiferent de vârstă, dacă nu sunt încadrați în nicio formă de învățământ ori nu realizează venituri din motive neimputabile lor) care au un venit mai mic decât salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat potrivit disp. art. 4 alin. 4 din Legea 304/2004,

Indemnizația poate face cel mult obiectul unor eșalonări, reduceri în considerarea măsurilor fiscal-bugetare avute în vedere în ordonanță cât și în vederea asigurării conformității dreptului reglementat de lege, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO.

De asemenea, reclamanții au mai precizat următoarele:

Capetele de cerere II și III sunt atât principale cât și accesorii ale Capătului I de Cerere - fiind formulate în condițiile art. 30 alin 1, 2, 3 și 4 din Codul de procedură civilă.

Solicită ca verificarea legalității actului administrativ cu caracter normativ să facă obiectul controlului instanței de contencios administrativ - astfel cum este definit în accepțiunea disp art. 2 alin. 1 lit. c din Legea 554/2004 - legea contenciosului administrativ, instanță instituită de lege tocmai pentru efectuarea unui astfel de control de legalitate pe care principală, atât prin raportare la dispozițiile de tehnică legislativă invocate și dezvoltate în cuprinsul acțiunii de față cât și prin raportare la necesitatea asigurării conformității normei interne cu reglementările în materie ale Uniunii Europene, cu jurisprudența CJUE și conformitatea cu dispozițiile cuprinse în tratatele internaționale la care România este parte, respectiv cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu jurisprudența CEDO, în raport de disp. art. 1 alin 5, art. 11, art, 15, art. 20 și 148 din Constituție cât și de și. Art. 4, art. 6, 13 alin 1 lit. a, c și d și art. 22, art. 31 alin. 1 lit. a și d, și art. 60 din Legea 24/2000 cât și de disp. art. 1 protocolul 1 Adițional la CEDO, art. 1, r și 14 din CEDO și Protocolul 12 la CEDO, cât și disp. din dreptul Uniunii Europene, respective art. 2 și 6 din TUE(Lisabona), art. 67 (1) din TFUE, art. i, 17, 20, 21, 25, 47, 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și Declarației cu privire la supremație atașată Tratatului de la Lisabona potrivit căreia: în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, tratatele și legea adoptată de Uniunea Europeană pe baza tratatelor, au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, având atașat Avizul Serviciului Juridic al Consiliului din 22 iunie 2007, potrivit căruia: din jurisprudența CJUE rezultă că supremația dreptului comunitar este un principiu fundamental al dreptului comunitar precum și Declarației cu privire la art. 75 și 215 din TFUE în care Conferința a reamintit că respectarea drepturilor și libertăților fundamentale implică în special acordarea unei atenții suficiente protecției și respectării drepturilor persoanelor fizice sau juridice în cauză de a beneficia de garanțiile prevăzute de Iepe. În acest scop și pentru a garanta un control jurisdicțional riguros al deciziilor care supun o persoană fizică sau juridică unor măsuri restrictive, deciziile în cauză trebuie să se sprijine pe aceste criterii clare și distincte. Aceste criterii trebuie adaptate caracteristicilor proprii ale fiecărei măsuri restrictive.

Reclamanții au solicitat ca la soluționarea capătului 1 de cerere și în raport de dispozițiile din Constituția R. invocate, să se aibă în vedere ca, controlul judecătoresc sub aspectul legalității art. 9 din OUG 84/2012, să fie efectuat pe cale principală de către instanța de contencios administrativ, în virtutea competenței date de lege instanței de contencios prin art. 1 alin 1, art. 2 alin 1 lit. c, art. 4 alin. 4 teza a II a din Legea 554/2004, și art. 1 alin. 5, 15 alin. I. din Constituție și în considerarea normelor de tehnică legislativă, ierarhiei normelor și interpretării acestora în conformitate cu disp. art. 1 din CEDO privind obligația de a respecta drepturile omului.

De asemenea, au solicitat să se constate îndeplinite disp art. 59 și 60 din codul de procedură civilă din 2010 republicat, privind regimul juridic al coparticipării procesuale în sensul că obiectul procesului privește un drept comun al reclamanților întemeiat pe aceeași cauză.

4. În temeiul art. 1 alin. 7, art. 9 alin. 1, reclamanții au formulat acțiune împotriva disp. art. 9 din OUG nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, în ce privește aplicarea în mod corespunzător și în anul 2013 a prevederilor art. 18 ale art. II din OUG nr. 80/2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011 dispoziții care vatămă reclamanții în dreptul lor recunoscut de art. 4 alin. 4 raportat la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3 din Legea 341/2004,

Prin care au solicitat, potrivit capătului III, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, respectiv acordarea contravalorii indemnizației reparatorii prevăzute de Legea 341/2004, pe toată perioada în care nu a fost acordată, respectiv în condițiile termenul de prescripție - pe anul 2012, 2013 la zi și acordarea acesteia pentru viitor, constatarea nulității efectelor disp. art. 9 din OUG 84/2012 în ce privește aplicarea în mod corespunzător și în anul 2013 a prevederilor art. 18 ale art. II din OUG nr. 80/2010, privitor la neacordarea indemnizației reparatorii cu titlu de prestație socială de către instituțiile abilitate Casele Județene de Pensii pe anul 2013, și obligarea statului la recunoașterea și plata dreptului ce rezultă din disp, art. 4 alin. 4 din Legea 341/2004 potrivit capătului II de cerere.

Au solicitat să se aibă în vedere faptul că acțiunea de față este o acțiune mixtă și numai unul dintre capetele de cerere - capătul IV - este supus admisibilității în fața instanței de contencios administrativ în funcție de constatarea ori neconstatarea neconstituționalității de către Curtea Constituțională, a disp. art. 9 din OUG 84/2012 împotriva căreia s-a formulat plângere, în baza excepției de constituționalitate a acestor dispoziții atașate acțiunii în condițiile art. 9 din Legea 554/2004 în timp ce celelalte capete de cerere au o existentă de sine stătătoare, și, care, numai prin voința reclamanților au fost formulate în cadrul aceleiași acțiuni.

În motivarea acțiunii lor, reclamanții au arătat următoarele:

Dispoziția prevăzută de art. 9 din Ordonanța de urgență nr. 84/2012 din_ - privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 845 din_, care privește aplicarea în mod corespunzător și în anul 2013 a prevederilor art. 18 ale art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, potrivit cărora:

"În anul 2012, indemnizațiile prevăzute la art. 4 alin. (4) din Legea recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989, precum și față de persoanele care și-au jertfit viața sau au avut de suferit în urma revoltei muncitorești anticomuniste de la B. din noiembrie 1987 nr. 341/2004, cu modificările și completările ulterioare, nu se acordă", iar prin prelungirea acestor dispoziții și pentru anul 2013 prin disp. art. 9 din Ordonanța de urgență nr. 84/2012 - a căror nulitate o solicităm indemnizațiile prevăzute la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004 nu se acordă nici în anul 2013, act normativ neaprobat prin Lege, neavând în consecință forța juridică a legii.

A fost adoptată cu exces de putere, în sensul că exercitarea dreptului de apreciere al autorității publice pârâte s-a făcut prin încălcarea limitelor competenței sale prevăzute de lege și prin încălcarea drepturilor și libertăților reclamanților cât și a tuturor cetățenilor care intră sub incidența acestei dispoziții și dat fiind că la emiterea sa și este nelegală întrucât nu s-au respectat dispozițiile legale imperative edictate de lege pentru emiterea sa în mod valabil Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislația pentru elaborarea actelor normative iar conținutul și efectele acesteia sunt contrare dispozițiilor normelor superioare - ari. 4 alin. 4 raportat la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3 din Legea 341/2004 - din_ legea recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989, precum și față de persoanele care și-au jertfit viața sau au avut de suferit în urma revoltei muncitorești anticomuniste de la B. din noiembrie 1987, încalcă drepturile reclamanților recunoscute de art. 4 alin. 4 din Legea 341/2004 garantate prin tratatele internaționale la care România este parte, și încalcă asigurarea compatibilității normei interne cu reglementările în materie ale Uniunii Europene, cu jurisprudența CJUE și compatibilitatea cu dispozițiile cuprinse în tratatele internaționale la care România este parte, respectiv cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în raport de disp. art. 1 alin. 5, art. 11, art. 15, art. 20 și 148 din Constituție cât și de disp. Art. 4, art. 6, 13 alin 1 lit. a, c și d și art. 22, art. 31 alin. 1 lit. a și d, și art. 60 din Legea 24/2000 în ce privesc normele de drept al UE și al omului și jurisprudența CJUE și CEDO ce va fi invocată pe parcursul acțiunii, și deși disp. art. 9 din OUG 84/2012 criticată are incidență și este contrară drepturilor reclamanților astfel cum acestea rezultă din Legea 314/2004 care intră sub protecția art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO potrivit și cos ta tării Curții Constituționale cuprinsă în Decizia 88/2013 în Nota de fundamentale a OUG 84/2012 s-a menționat că nu este cazul să se întocmească un raport în sensul asigurării conformității normei interne cu legislația comunitară cu jurisprudența CJUE și compatibilitatea cu dispozițiile cuprinse în tratatele internaționale la care România este parte, respectiv cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu jurisprudența CEDO, în raport de disp. art. 1 alin. 5, art. 11, art, 15, art. 20 și 148 din Constituție cât și de disp. Art. 4, art. 6, 13 alin 1 lit. a, c și d și art. 22, art. 31 alin. 1 lit. a și d, și art. 60 din Legea 24/2000 - privind normele de tehnică legislativă, nota de fundamentare nu este însoțită de un astfel de raport contrar disp. art. 31 alin. 1 lit. D din Legea 24/2000.

În continuare, reclamanții au indicat normele dreptului intern și dreptului internațional incidente în speță, arătând că Ordonanța constituie un act guvernamental de executare a legii de abilitare. Prin aprobarea însă a ordonanței de către Parlament, cu sau fără modificări, conținutul său normativ devine lege. De aceea, potrivit art. 114 alin. (3) și (5) din Constituție - după revizuire art. 115, aprobarea se face prin lege și cu procedura de adoptare a legii. în consecință, ca urmare a aprobării, nu coexistă două categorii de acte normative juxtapuse - legea de aprobare și ordonanța - de naturi diferite și cu regimuri juridice diferite, ci un singur act legislativ: legea de aprobare. Așa fiind, după aprobare, reglementarea inițială instituită prin ordonanță devine exclusiv actul legiuitorului, expresia voinței sale. în acest sens este și Decizia Curții Constituționale nr. 124 din 5 decembrie 1995.

Ținând seama de aceste consecințe, rezultă că excepția de neconstituționalitate a unei ordonanțe poate fi invocată, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, numai cât timp ordonanța nu a fost aprobată prin lege. După legiferare, ridicarea unei asemenea excepții este inadmisibilă, întrucât privește un act care, între timp, și-a pierdut forța juridică inițială și specifică, ca urmare a transformării sale în lege.

Pentru identitate de rațiune și controlul legalității actului administrativ cu caracter normativ emis de Guvern poate face obiect de analiză din partea instanței de contencios administrativ numai până la momentul aprobării sale prin lege când este investit cu forța juridică a legii.

De aceea, natura juridică a ordonanței nu poate fi diferită de a oricărui alt act guvernamental emis de Guvern în cadrul competenței sale normative.

În consecință, apreciază că la momentul investirii instanței cât și la momentul actual dispoziția art. 9 parțial din OUG 84/2012 atacată pe calea contenciosului administrativ - nefiind aprobată prin lege - având natura juridică a unui act administrativ cu caracter normativ emis de autoritatea publică G. R., în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, poate face obiectul controlului instanței de contencios administrativ investită prin lege să efectueze un atare control potrivit capătului I de cerere din acțiunea principală control garantat prin disp. art. 126 alin. 6 din Constituție, acțiunea fiind deplin admisibilă.

Aspectul că ordonanța de urgență cuprinde prevederi de natura legii nu este un argument pentru ca până când prevederile acesteia devin lege să poată face obiectul controlului de legalitate de către instanța de contencios administrativ - aspect reținut de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 9/1996 prin care Curtea Constituțională a stabilit că „ordonanța este consecința extinderii, în anumite condiții și limite, a competentei generale a Guvernului de organizare a executării legilor fără a distinge între ordonanța simplă și ordonanța de urgență.

Deopotrivă, reglementarea posibilității de a ataca ordonanțele guvernului pe calea art. 9 din Legea 554/2004, nu sustrage controlului legalității de către instanța de contencios administrativ a actelor administrative cu caracter normativ emise de guvern -control garantat prin disp, art. 126 din Constituție, care nu excede din sfera sa pe calea excepțiilor reglementate această categorie de acte administrative cu caracter normativ - date în competența generală a guvernului - de organizare și executare a legilor - potrivit dispoziției obligatorii prevăzută în Decizia 9/1996 a Curții Constituționale - prin care se tranșează natura juridică a acestui tip de acte administrative cu caracter normativ,

Nici Legea contenciosului administrativ nu conține o astfel de excepție în dispozițiile sale.

Având în vedere că inadmisibilitățile trebuie să fie strict și expres prevăzute de lege - în cauză nefiind indicat un temei legal care să constate/conțină o atare inadmisibilitate se impune reținerea admisibilității acțiunii formulate.

Reclamanții au arătat că aspectul în discuție a fost tranșat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care prin Hotărârea din 28 oct. 2003 Stone Court Shipping Company, S.A. c. Spania prin care s-a statuat că orice limitare a dreptului de acces la justiție trebuie să fie rezonabilă, adică proporțională cu scopul vizat. în speță, această proporționalitate lipsește, din cauza interpretării prea riguroase și formaliste a instanței. De aceea, art. 6 a fost violat.

Imperativele unui acces real la justiție presupun plenitudinea de competența a instanței de judecată care trebuie să aibă puterea de a analiza atât aspectele de drept, cât și cele de fapt ale cauzei. Hot. din 4 mart. 2004 Silvester"s Horeca Service c. Belgia CEDO Culegere 2004 R. C. Ed. C.H. B..

În ce privește eventuala aprobare a actului normativ cu caracter normativ OUG 84/2012 prin lege în timpul procesului - sau luarea unei alte măsuri legislative - care să afecteze direct rezultatul procesului ori punerea instanței în imposibilitatea de a soluționa cauza, inclusiv capătul I de cerere - trebuie ținut cont că o astfel de intervenție legislativă contravine principiului egalității armelor, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența CEDO și ar putea constitui un act emis tocmai pentru împiedicarea instanței să se pronunțe în cadrul controlului judecătoresc cu care a fost investită - iar potrivit jurisprudenței CEDO - prin intervenția legiuitorului în timpul procesului acesta interferează cu activitatea instanței, astfel că există o violare a principiului egalității armelor.

Reclamanții au arătat că au plenitudinea dreptului la indemnizația reparatorie, dreptul fiind reglementat, recunoscut prin Legea 341/2004 și confirmat prin emiterea de către autoritățile statului a documentelor doveditoare îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru a beneficia de dreptul reglementat, prin urmare în virtutea acestui drept sunt îndreptățiți să pretindă realizarea dreptului previzibil și prefigurat pentru perioada în care acesta nu le-a fost acordat în limita termenului de prescripție cât și pentru viitor în acord cu dispoziția legală prev de Legea 341/2004 cât și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții constituționale ce va fi evocată în cele ce urmează.

În condițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 impune ca orice ingerință a unei autorități publice în exercitarea dreptului de proprietate să fie legală. Principiul legalității implică existența în dreptul intern a unor norme suficient de accesibile, precise și previzibile. în speță, sistarea acordării dreptului la indemnizația reparatorie a condus la rezultate imprevizibile și arbitrare și conduce la privarea persoanelor implicate de protejarea eficace a drepturilor lor O astfel de lege este în opinia Curții, incompatibilă cu principiul legalității. (Hot. din 30 mai 2000 Cauza Belvedere Alberghiera S.R.L. c. Italia (nr._/96) CEDO Culegere. 1950-2001 R. C.. Ed. CHBeck.)

Ținând cont că stabilirea creanțelor statului în contra persoanelor particulare se încadrează strict în dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenția Europeană a Drepturior Omului aceasta trebuie făcută cu respectarea minuțioasă a formelor în condiții de strictă legalitate și cu respectarea tuturor garanțiilor legale și procesuale ale persoanelor.

Reclamanții au susținut că persoanele cărora se adresează Legea 341/2004 i, în considerarea veniturilor previzibile cu privire la care aveau așteptarea rezonabilă și speranța legitimă de a le obține au contractat credite bancare ori alte obligații, pe care sunt acum în imposibilitate de a le onora, în condițiile în care oricum de indemnizația reparatorie beneficiau numai persoanele care îndeplinesc condițiile legii și care aveau un venit mai mic decât salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului la asigurări sociale de stat, fiind astfel foarte grav afectați.

În ce privește cele reținute de Curtea Constituțională a R. prin Decizia 88/2013 - respectiv faptul că: nu poate fi reținută critica privind încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 44 și art. 136 alin. (1) și (5), întrucât, deși indemnizațiile prevăzute la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004 constituie un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reglementarea legală criticată prevede doar suspendarea pentru anul 2012 a plății acestor indemnizații, măsură cu aplicare limitată în timp, fără a afecta însă substanța dreptului - analiza este incompletă în sensul că s-a ignorat faptul că în condițiile în care statul a adoptat deja o legislație care reglementează drepturi provenite din sistemul de asigurări sociale - indiferent dacă acestea rezultă sau nu din plata unor contribuții - acea legislație trebuie să fie considerată ca generând un interes patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, astfel cum rezultă din hotărârile CEDO invocate, iar pe de altă parte analiza este grefată pe o situație de fapt neconformă cu realitatea deoarece Curtea Constituțională a reținut că indemnizația a fost suspendată însă dispoziția atacată pentru neconstituționalitate ulterior prelungită și atacată prin prezenta prevede că indemnizația nu se acordă.

Ori în mod cert nu se poate pune semnul egalității între suspendarea unui drept și neacordarea sa cu titlu definitiv pe ani de zile.

Astfel, apreciază că dreptul reclamanților la prestația socială reprezentată de indemnizația reparatorie prevăzută de art. 4 alin. 4 raportat la art. 3 alin. 1 lit. b pct. 3 din Legea 341/2004 reprezentând un bun ce intră sub protecția art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO trebuie interpretat în acord cu dispozițiile art. 1 din CEDO.

Reclamanții au invocat, în ce privește adoptarea cu exces de putere și în mod nelegal a disp. art. 9 parțial, din OUG 84/2012 și următoarele:

Lipsește asigurarea compatibilității cu CEDO și actul nu este motivat sub acest aspect, nota de fundamentare consemnând că „nu este cazul - fiind încălcate astfel disp. art. 22 alin. 2 și 31 alin. 1 lit d din Legea 24/2000 - privind normele de tehnică legislativă și art. 115 alin. 4 din Constituție art. 44 din Constituție interpretat în raport de disp. art. 20 din Constituție și art. 1 din CEDO în acord cu disp art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Stec și alții c. Regatului Unit (GC) (dec), pct. 53-55, Andrejeva c. Letoniei (GC), pct. 77].

De asemenea, actul nu a fost însoțit în condițiile art. 7 alin. (31) din Legea 24/2000 de o evaluare preliminară a impactului noilor reglementări asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Lipsește corelarea cu CEDO și cu jurisprudenta CEDO, fiind încălcate prevederile art. 13 alin. 1 lit c din Legea 24/2000 - privind normele de tehnică legislativă - edictate de lege pentru emiterea valabilă a actului administrativ cu caracter normativ, ceea ce trebuie să atragă constatarea nulității acestuia.

Reclamanții au arătat că actul încalcă drepturile recunoscute de art. 4 alin. 4 din Legea 341/2004 garantate prin tratatele internaționale la care România este parte, astfel cum acestea rezultă din art. 44 din Constituție interpretat în acord cu disp. art. 1 din CEDO și art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO în raport de disp. art. 1 alin. 5, art. 11,art. 15, art. 20 din Constituție cât și asigurarea compatibilității normei interne cu reglementările în materie ale Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauzele Stec și alții c. Regatului Unit (GC) (dec), pct. 53-55, Andrejeva c. Letoniei (GC), pct. 77] citate anterior.

Actul atacat nu este corelat acu actele superioare cu care se află în conexiune, fiind încălcate prevederile art. 2 alin. 1 și 2 și art. 13 alin. 1 lit a din Legea 24/2000 - privind normele de tehnică legislativă - edictate de lege pentru emiterea valabilă a actului administrativ cu caracter normativ, ceea ce trebuie să atragă constatarea nulității acestuia.

Actul normativ atacat este emis cu nerespectarea prevederilor art. 4 alin. 1 și 2 din Legea 24/2000 și 115 alin. 5 din Constituție, art. 137 și 139 din Constituție având în vedere că reglementează aspecte ce sunt prevăzute prin Constituție a fi reglementate numai prin LEGE.

Pe de altă parte, reclamanții au susținut că actul normativ atacat nu este emis în limitele și potrivit normelor care le ordonă, nefiind emis în limitele legii de abilitare pe care nici nu o menționează în Ordonanță contrar dispozițiilor art. 4 alin. 4, art. 2, art. 3 din Legea 24/200 și art. 115 alin 2 din Constituție

Au mai arătat că actul atacat nu a avut la bază documente de politici publice aprobate de Parlament sau de Guvern în condițiile reglementate de art. 6 alin. 4 din Legea 234/2000 prin care să se fi aprobat adoptarea prin delegare /legislativă a măsurii ce a format obiectul actului administrativ cu caracter normativ atacat.

Sub un alt aspect, reclamanții au invocat faptul că nu a fost solicitat avizul autorităților interesate în aplicarea dispozițiilor Legii 341/2004 în ce privește neacordarea prestației sociale reglementate de legea 341/2004 astfel cum rezultă din nota de fundamentare unde se menționează că nu este cazul să se solicite avize, fiind încălcate dispozițiile prevăzute de art. 9 alin. 1 din Legea 24/2000 coroborate cu disp. art. 1 și art. 4 alin. 1 lit. a din HG 760/2003 privind organizarea și funcționarea Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989 autoritate care, funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, și asigură și coordonează la nivel central aplicarea reglementărilor legale în vigoare referitoare la revoluționarii din decembrie 1989.

În aceeași manieră nu au fost respectate nici dispozițiile art. 31 alin. 1 din Legea 24/2000 în sensul că nota de fundamentare nu cuprinde date privitoare la impactul socioeconomic - efectele asupra mediului social, nici evaluarea costurilor și beneficiilor, nici impactul financiar asupra bugetului general consolidat atât pe termen lung cât și pe termen scurt, pentru anul curent cât și pe termen lung - 5 ani - și nici informații cu privire la cheltuieli și venituri - desi a fost completat un formular care conținea rubricile ce trebuiau completate, fiind astfel încălcate obligațiile imperative prev de art. 31 alin. 1 din Legea 24/2000.

Au susținut că actul administrativ cu caracter normativ atacat - art. 9 parțial din OUG 84/2012 - nu îndeplinește condițiile prev de art. 1, 2, 3, 4 din Legea 24/2000 în sensul că reglementarea nu s-a efectuat cu respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului de drept românesc și că prin actul atacat se încalcă dispozițiile Constituției în raport de disp. art. 1 alin. 3,4 și 5, din Constituția R..

Apreciază că prin norma a cărei anuare se cere se încalcă disp. art. 11 din Constituție, potrivit căruia S. român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, Art. 15 privind Universalitatea potrivit căruia cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea. Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, art. 16 privind egalitatea în drepturi potrivit căruia cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, art. 20 în raport de care dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, art. 44 privind dreptul de proprietate privată potrivit căruia Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, art. 53 - exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății, art. 115 din Constituție privind delegarea legislativă potrivit căruia: Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul și data până la care se pot emite ordonanțe. Dacă legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanței. G. poate adopta ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora. Ordonanțele de urgență nu... pot afecta drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, ... art, 137 privind sistemul financiar potrivit căruia Formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului, ... sunt reglementate prin lege art. 148 potrivit căruia: ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, cât și art. 154 din Constituție potrivit căruia Legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin Constituției

Reclamanții au susținut, în esență, că actul normativ este discriminatoriu, neexistând vreo justificare în ce privește alegerea suprimării drepturilor numai pentru una din cele 4 categorii de luptători care au contribuit la victoria revoluției române menționați în Legea 341/2004 - astfel că în lipsa vreunei justificări nu se poate vorbi de o justificare rezonabilă și obiectivă - obligatorie - în condițiile prevăzute în Convenție Și în jurisprudența Curții, astfel cum rezultă și din aspectele menționate anterior.

Reclamanții au mai susținut că prin actul administrativ cu caracter normativ a cărei anulare se cere se încalcă asigurarea compatibilității cu reglementările în materie ale Uniunii Europene în raport de dispozițiile art. 2 din Tratatul Uniunii Europene, art. 6 din TUE, art. 67 din TFUE privind respectarea drepturilor fundamentale în cadrul Uniunii, art. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene privind demnitatea umană, art. 17 - privind dreptul de proprietate, art. 20 privind egalitatea în fața legii, art. 21 privind nediscriminarea, art. 25 privind drepturile persoanelor în vârstă, art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, art. 52 privind întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor potrivită căruia: orice restrângere a drepturilor și libertăților recunoscute prin Cartă trebuie prevăzută de lege și trebuie să respecte substanța acestor drepturi și libertăți.

Au arătat că actul încalcă Declarația cu privire la supremație, Declarația cu privire la art. 75 și 215 din TFUE, precum și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Reclamanții au criticat și faptul că Ordonanța de Urgenta a Guvernului nu este, motivata din punct de vedere al urgentei și nu cuprinde justificarea situației excepționale care a determinat recurgerea la aceasta modalitate de reglementare și nici justificarea rezonabil necesară a alegerii numai a uneia dintre categoriile de persoane prevăzute de Legea 341/2004 spre a-i fi afectate drepturile.

Au menționat că actul administrativ cu caracter normativ a fost adoptat cu exces de putere având în vedere că exercitarea dreptului de apreciere al autorității publice pârâte s-a făcut prin încălcarea limitelor competenței sale prevăzute de lege și prin încălcarea drepturilor și libertăților reclamanților cât și a tuturor cetățenilor care intră sub incidența acestei dispoziții și este nelegal.

În ce privește capătul II de cerere, reclamanții au arătat în esență că dreptul la indemnizația reparatorie în cauză o prestație socială care (i trebuie acordată în conformitate cu jurisprudența constată a CEDO astfel cum aceasta a fost menționată în cauzele Stec și alții împotriva Regatului Unit, 2006, și Cauza Andrejeva împotriva Letoniei, 2009 în care Curtea a refuzat să facă distincție între prestațiile necontributive și cele contributive statuând că prestațiile sociale intră sub protecția art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO, iar neacordarea acesteia cu titlu definitiv pentru întreg anul 2013 afectează dreptul legal de proprietate al reclamanților, în condițiile în care aceasta nu putea face decât obiectul unor reduceri, eșalonari amânări.

Au solicitat să se înlăture dispoziția din legea internă reprezentată de art. 9 din OUG 84/2012 reținând că disp. art. 6 din CEDO, și art. 1 din Protocolul 1 Adițional la CEDO privind dreptul la un proces echitabil conține în acest sens prevederi mai favorabile care trebuie aplicate cu prioritate.

În ceea ce privește repararea pagubei ce a fost creată reclamanților prin actul administrativ cu caracter normativ reprezentat de art. 9 din Ordonanța de urgență nr. 84/2012, reclamanții au solicitat să se aibă în vedere și faptul că indemnizația reparatorie în discuție revine oricum unei categorii de persoane, (care au obținut titlul de luptător remarcat prin fapte deosebite pentru victoria revoluției romane din decembrie 1989, dobândit în certificatului emis în baza Legii 42/1990, și preschimbat în baza Legii 341/2004 și copiii eroilor-martiri, indiferent de vârstă, dacă nu sunt încadrați în nicio formă de învățământ ori nu realizează venituri din motive neimputabile lor) care au un venit mai mic decât salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat potrivit disp. art. 4 alin. 4 din Legea 304/2004,

Precum și faptul că indemnizația poate face cel mult obiectul unor eșalonări, reduceri în considerarea măsurilor fiscal-bugetare avute în vedere în ordonanță cât și în vederea asigurării conformității dreptului reglementat de lege, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO.

Reclamanții au invocat în acest sens jurisprudența CEDO.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei în data de 27 iunie 2013, pârâtul G. R. a invocat excepția inadmisibilității cererii.

În susținerea poziției sale procesuale, pârâtul a arătat, în privința excepției de inadmisibilitate, că, în ceea ce privește ordonanțele de urgență, acestea sunt adoptate de G. R. în baza dispozițiilor art. 115 din Constituție, republicată, care permit acestei autorități, sub controlul strict al Parlamentului, să facă față unui caz excepțional. Fiind emise în baza relațiilor dintre Parlament și Guvern, ele nu sunt acte administrative, ci acte normative, cu putere de lege. în aceste condiții, singura autoritate care poate valida sau invalida o ordonanță/ordonanță de urgență a Guvernului este Parlamentul, printr-o lege de aprobare sau respingere a acesteia; instanțele de contencios administrativ nu sunt în măsură să cenzureze un asemenea act normativ în sensul celor solicitate de reclamant.

Prin urmare, față de cele arătate, precum și în considerarea dispozițiilor art.l, coroborate cu art.5 alin.l lit.a), art.8 și art.18 din Legea nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare, reiese că nu poate fi primită, fiind inadmisibilă, o acțiune având ca obiect anularea unei ordonanțe de urgență a Guvernului, implicit, fiind inadmisibilă și solicitarea subsecventă de recunoaștere a dreptului pretins și reparare a pagubei cauzate prin aplicarea unui act normativ cu putere de lege.

A precizat că legiuitorul a reglementat expres cazurile în care pot fi contestate ordonanțele Guvernului și anume, fie pe calea excepției de neconstituționalitate, potrivit dispozițiilor art.29 și urm. din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, fie în condițiile prevăzute de art.9 din Legea nr.554/2004 cu modificările și completările ulterioare. Aceste proceduri speciale nu schimbă natura juridică a ordonanțelor de urgență, acestea nefiind incluse în sfera actelor administrative a căror anulare se poate solicita în fața instanțelor de contencios administrativ.

A solicitat să se observe că reglementarea cuprinsă în art.9 din Legea nr.554/2004, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 100/2008, trimite la dispozițiile art. 1 alin. 1 din aceeași lege, în sensul că acțiunea în contencios administrativ trebuie să privească în mod necesar, o vătămare într-un drept sau interes legitim aparținând părții reclamante, tocmai datorită caracterului subiectiv al unei asemenea acțiuni întemeiate pe prevederile art.l alin.l din Legea nr.554/2004.

Însă, acțiunea prezentă nu îndeplinește aceste cerințe legale pentru că părțile reclamante au solicitat în principal anularea de către instanța de contencios administrativ a prevederilor art.9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.84/2012.

Prin urmare, atunci când obiect exclusiv al acțiunii principale introduse la instanța de judecată este constatarea neconstituționalității unei ordonanțe simple sau a unei ordonanțe de urgență a Guvernului, excepția de neconstituționalitate este transformată într-o veritabilă acțiune, pierzându-și, astfel, natura sa de excepție, înțeleasă ca un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății, ceea ce nu este admisibil.

Cu privire la capătul 3 din cererea introductivă privind repararea pagubelor prin acordarea contravalorii acestora, formulat de reclamanți în contradictoriu cu „Statul Român prin Ministerul Finanțelor", pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

În continuare, pârâtul a exprimat punctul de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.9 din OUG nr.84/2012.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei în data de 19 iunie 2013, pârâtul S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a invocat, la rândul său, excepția inadmisibilității acțiunii.

În susținerea acesteia, a arătat că din coroborarea dispozițiilor art. 108 din Constituție, cu cele ale art. 1 și art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, se desprinde concluzia ca actele administrative adoptate de Guvern, în realizarea activității, sunt hotărârile de Guvern, în timp ce ordonanțele sunt adoptate de Guvern în baza delegării legislative, astfel cum este reglementat la art. 115 din Constituție, acestea din urma fiind, așadar, acte normative cu putere de lege, care pot fi validate sau invalidate printr-o lege de aprobare sau de respingere adoptata de Parlament.

Prin urmare, din categoria actelor administrative nu fac parte și Ordonanțele de urgenta adoptate de G. R..

De altfel, acțiunile îndreptate împotriva ordonanțelor Guvernului sunt reglementate distinct, prin dispozițiile speciale ale art. 9 din Legea nr. 554/2004, care prevăd o procedura diferita fata de cea a contestării legalității actelor administrative.

În raport de dispozițiile art. 8, art. 9 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, apreciază ca nu poate fi primita solicitarea reclamanților de anulare parțiala a O.U.G. nr. 84/2012.

Este evident ca a se da curs de către instanța solicitării reclamanților echivalează cu încălcarea unuia din principiile de funcționare ale statului de drept, respectiv a principiului separației și echilibrului puterilor în stat, astfel incat considera ca acest capăt principal de cerere este inadmisibil.

Asa dupa cum se poate observa din analiza celorlalte doua capete de cerere, în realitate, acestea sunt subsecvente capătului principal de cerere, menționat la pct. 1, situație ce atrage, în mod implicit, inadmisibilitatea și a capetelor de cerere de la pct. 2 și

Din moment ce reclamanții au sesizat instanța de judecata cu o cerere prin care au solicitat anularea unui act normativ cu putere de lege, ce nu se circumscrie materiei contenciosului administrativ, în sensul ca nu poate face obiect al analizei de către instanța de contencios administrativ, soluția de respingere a unei astfel de cereri ca inadmisibila atrage, în mod implicit, și respingerea capătului de cerere prin care s-a solicitat repararea pagubei.

În continuare, pârâtul a prezentat punctul de vedere asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 din O.U.G. nr. 84/2012.

Din actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

I. Având în vedere că cel de-al patrulea capăt al cererii de chemare în judecată este întemeiat pe dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și are ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate reclamanților prin art. 9 din OUG nr. 84/2012, prin Încheierea de ședință de la termenul din 2 octombrie 2013 (f. 482), instanța a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 din OUG nr. 84/2012 referitor la prevederile art. 18 ale art. II din OUG nr. 80/2010.

Prin Decizia nr. 354 din 24.06.2014 (f. 487), Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate.

Ulterior pronunțării acestei decizii, cauza a fost repusă pe rol, fiind stabilit termen la 29 octombrie 2014.

II. Analizând cu precădere excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți, instanța o apreciază ca întemeiată în privința capetelor de cerere 1, 2 și 4, pentru următoarele considerente:

1. În ceea ce privește petitul 4 al cererii de chemare în judecată, instanța reține că acesta se întemeiază pe dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004 și are ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate reclamanților prin art. 9 din OUG nr. 84/2012, în contextul invocării excepției de neconstituționalitate a acestor prevederi legale.

Potrivit disp. art. 9 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,

„(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță.

(2) Instanța de contencios administrativ, dacă apreciază că excepția îndeplinește condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, sesizează, prin încheiere motivată, Curtea Constituțională și suspendă soluționarea cauzei pe fond.

(3) După pronunțarea Curții Constituționale, instanța de contencios administrativ repune cauza pe rol și dă termen, cu citarea părților. Dacă ordonanța sau o dispoziție a acesteia a fost declarată neconstituțională, instanța soluționează fondul cauzei; în caz contrar, acțiunea se respinge ca inadmisibilă.”

Întrucât prin Decizia nr. 354 din 24 iunie 2014 (f. 487), Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 din OUG nr. 84/2012, astfel că instanța reține, făcând aplicarea dispozițiilor art. 9 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 554/2004, cererea reclamanților ce formează obiectul celui de-al patrulea capăt al cererii de chemare în judecată este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare.

2. Referitor la solicitarea ce formează obiectul petitului 1 al cererii de chemare în judecată, Curtea reține că aceasta constă în anularea parțială a dispozițiilor art. 9 din OUG nr. 84/2012, în ceea ce privește aplicarea în mod corespunzător și în anul 2013 a prevederilor art. 18 din OUG nr. 80/2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, potrivit cărora „În anul 2012, indemnizațiile prevăzute la ari. 4 alin. (4) din Legea recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989, precum și față de persoanele care și-au jertfit viața sau au avut de suferit în urma revoltei muncitorești anticomuniste de la B. din noiembrie 1987 nr. 341/2004, cu modificările și completările ulterioare, nu se acordă.”

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.”

În conformitate cu dispozițiile art. 8 alin. (1), prima teză din actul normativ menționat, „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale...”

Art. 18 alin. (1) din aceeași lege prevede că „ Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.”

Din analiza dispozițiilor din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 rezultă, prin prisma statuărilor constante și unanime ale doctrinei și jurisprudenței în materie, că poate forma obiectul unei acțiuni în anulare în fața instanței de contencios administrativ numai un act administrativ, astfel cum este definit de prevederile art. 2 alin. 1 lit. c) din aceeași lege ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice…”

În cazul de față, Curtea constată că această condiție nu este îndeplinită, întrucât OUG nr. 84/2012 nu este un act administrativ, în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004, ci este o lege, în accepțiunea lato sensu, fiind adoptată de G. R. în temeiul dispozițiilor art. 115 alin. (4) din Constituția R., în virtutea delegării legislative și supusă aprobării de către Parlamentul R..

Ordonanțele Guvernului pot fi atacate în contencios administrativ numai în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, dispoziții care reglementează o procedură specială de contestare, la alin. (5) stipulându-se în mod expres că acțiunea formulată potrivit acestui articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative; și în ipoteza prev. de art. 9 cea care cenzurează Ordonanța este Curtea constituțională, nicidecum instanța de judecată.

Or, ordonanțele de urgență nu sunt acte administrative, nefiind adoptate „în vederea „organizării executării legii sau a executării în concret a legii”, ele constituind tocmai legea. Mai exact spus, sunt acte emise de guvern nu ca putere executivă, ci ca legiuitor delegat, în temeiul delegării legislative reglementată de art. 115 din Constituția R., privind Delegarea legislativă.

Prin urmare, ele nu pot fi contestate în justiție similar actelor administrative, având regimul juridic al legii.

Jurisprudența invocată de reclamanți în susținerea admisibilității unei astfel de cereri nu este relevantă, având în vedere că hotărârile judecătorești pe care le indică se referă la acțiuni în anulare a unor Hotărâri de Guvern sau Ordine de miniștri, acte care, spre deosebire de ordonanțele de urgență, au natura juridică de acte administrative și pot fi anulate pentru nelegalitate de instanța de contencios administrativ.

În privința ordonanțelor de urgență, jurisprudența este unitară în sensul că acestea nu pot forma obiectul unei acțiuni în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, o astfel de acțiune fiind inadmisibilă.

Nu pot fi primite nici argumentele reclamanților cu privire la neconformitatea dispozițiilor OUG nr. 84/2012 cu prevederile din Constituția R., întrucât instanța de contencios administrativ nu este abilitată să facă o astfel de analiză, verificarea constituționalității unei legi sau ordonanțe fiind atributul exclusiv al Curții Constituționale, cu mențiunea că această autoritate s-a pronunțat prin Decizia mai sus menționată, inclusiv prin raportare la susținerile reclamanților privind încălcarea Convenției Europene pentru Drepturile Omului, jurisprudenței CEDO și jurisprudenței CJUE.

Prin urmare, instanța va respinge ca inadmisibil și primul capăt al acțiunii reclamanților, privind anularea parțială a prevederilor art. 9 din OUG nr. 84/2012.

3. În ce privește capătul 2 al cererii de chemare în judecată, instanța reține că acesta are ca obiect recunoașterea dreptului reclamanților la indemnizația reparatorie pentru anul 2013 și pentru viitor.

Din modul în care este reglementată acțiunea în anulare de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, din interpretarea acestui text legal și așa cum s-a stabilit în jurisprudență, rezultând faptul că recunoașterea dreptului pretins și obligarea la despăgubiri sunt cereri accesorii solicitării principale de anulare a actului administrativ pretins vătămător, instanța putând obliga autoritatea pârâtă la recunoașterea dreptului și la repararea pagubei numai în măsura în care dispune anularea actului administrativ nelegal vătămător.

Prin urmare, în cazul de față, recunoașterea dreptului reclamanților la indemnizația reparatorie pentru anul 2013 și pentru viitor, precum și repararea pagubei produse prin art. 9 din OUG nr. 84/2012 s-ar putea dispune numai în măsura în care cererea de anulare ar fi admisibilă și întemeiată.

Instanța reține că o atare cerere nu este admisibilă ca atare, ci doar statuată ca premisă a capătului de cerere privind obligarea la plata contravalorii indemnizației, singura cerere în realizare admisibilă fiind cea privind plata contravalorii indemnizației.

4. În ce privește însă capătul al treilea de cerere, acesta este admisibilă în formularea subsidiară a acestuia, adică nu subsecvent reținerii neconstituționalității în procedura reglementată de art. 9 din Legea nr. 554/2004.

Instanța subliniază că, deși susține că în subsidiar formulează acest capăt de cerere în temeiul art. 1 alin. 1 din legea nr. 554/2004, în realitate toată construcția juridică a reclamanților vizează tot aspecte de neconstituționalitate a ordonanței, de încălcarea a CEDO.

Aspectele de neconstituționalitate au fost analizate de Curtea Constituțională, singura abilitată de lege să o facă.

În ce privește încălcarea CEDO; curtea reține că, potrivit art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."

Art.1 din Protocolul nr.1 garantează, în substanță, dreptul de proprietate, conținând trei norme distincte. Prima, exprimată în prima frază a primului alineat al art.1, stabilește principiul de drept al respectării bunurilor. A doua, cuprinsă în cea de a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate, pe care o subordonează anumitor condiții, iar cea de a treia, consemnată în cel de-al doilea alineat al art.1, recunoaște statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. A doua și a treia normă constituie exemple particulare de atingere a dreptului de proprietate, care trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă.

Din perspectiva art.1 din primul Protocol adițional la C.E.D.O., în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se constată că indemnizația, în principiu, este o valoare patrimonială care intră în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1.

În lumina jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, constituie bun în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 doar indemnizația câștigată, cât timp legislația o prevedea ca atare, iar nu și indemnizația viitoare sau dreptul nelimitat în timp al reclamanților la o atare indemnizație, curtea făcând în mod constant în jurisprudența sa referire la drepturile câștigate ca fiind drepturile déjà scadente și/sau plătite, ca o aplicare a principiului neretroactivității legii.

Or, în speță niciun moment nu s-a pus problema aplicării retroactive a legii și a instituirii vreunei obligații de restituire a unei părți din indemnizațiile deja primite până la momentul adoptării reglementării criticate.

În ceea ce privește creanța, de asemenea invocată, jurisprudența constată a curții a arătat că aceasta poate fi considerată „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, deci fie în reglementarea legală, fie spre pildă atunci când este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Hotărârea din 28 septembrie 2004 Kopecky împotriva Slovaciei).

Or, nici una dintre aceste ipoteze nu este întrunită în speță.

Reținând în consecință lipsa oricărui temei legal pentru acordarea indemnizației pretinse, instanța reține netemeinicia capătului 3 de cerere, în formularea sa subsidiară.

Reținând considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, curtea va respinge prezenta acțiune, ca nefondată în privința cererii de acordare a indemnizației și ca inadmisibilă în rest.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții P. M. D., C. M. L., G. C. E., I. D., H. M., P. V., D. A. G., V. M., V. G., B. R. V., A. V., B. A. D., R. D., B. G., P. R. C., A. V., B. M., C. A., P. D., M. M., A. M., V. V., MÂRȚU M., E. A., G. L., T. D., P. V., C. T. O., D. M. L., I. A., B. V., V. I., D. C., P. V., T. G., P. C., E. E., M. I. C., B. C. și B. N., toți cu domiciliu ales în Ghermănești, ., jud. Ilfov la avocat R. D. A., în contradictoriu cu pârâții G. R., cu sediul în București, Piața Victoriei, nr. 1, sector 1 și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, având ca obiect „anulare act administrativ”, ca nefondată în privința cererii de acordare a indemnizației și ca inadmisibilă în rest.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din data de 29 octombrie 2014.

JUDECĂTOR	GREFIER
N. M.	B. F. E.

Red./Tehnored. M.N./5 ex.

← Obligaţia de a face. Sentința nr. 16/2014. Curtea de Apel...		Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 1453/2014. Curtea de... →

Anulare act administrativ. Sentința nr. 2881/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Anulare act administrativ. Sentința nr. 2881/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI