Litigiu privind regimul străinilor. Sentința nr. 3443/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3443/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-12-2014 în dosarul nr. 3060/2/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR.3443
Ședința publică de la 15.12.2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE - G. D.
GREFIER - C. A.
Pe rol judecarea acțiunii în contencios administrativ și fiscal, formulată de reclamantul B. BAIREM în contradictoriu cu pârâtul I. G. AL POLIȚIEI DE FRONTIERĂ, având ca obiect „litigiu privind regimul străinilor”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reclamantul personal și asistat de avocat Gudin Caliopi, cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind pârâtul.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reclamantul prin avocat, declară că înțelege să renunțe la proba cu martori, având în vedere conținutul raportului de expertiză criminalistică efectuat în cauză, la care nu formulează obiecțiuni.
Curtea ia act de declarația reclamantului privind renunțarea la proba cu martori și că nu se formulează obiecțiuni la raportul de expertiză criminalistică efectuat în cauză.
Curtea acordă cuvântul pe cererea de repunere în termen privind completarea acțiunii.
Reclamantul, prin avocat, solicită admiterea cererii de repunere în termen, urmând a se avea în vedere că a completat acțiunea, luând cunoștință despre actul respectiv în timpul procesului, în ședința de judecată, ulterior formulând cerere completatoare.
Curtea pune în discuție excepția de inadmisibilitate a acțiunii invocată de pârât prin întâmpinare.
Reclamantul, prin avocat, solicită respingerea excepției de inadmisibilitate, față de împrejurarea că semnătura de pe actul contestat nu aparține reclamantului, astfel cum s-a stabilit și prin raportul de expertiză criminalistică efectuat în cauză.
Curtea acordă cuvântul și în dezbaterea pe fond a cererii, având în vedere că atât pe excepții, cât și pe fond a fost necesar a se administra probe comune.
Reclamantul, prin avocat, solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și completată, urmând a se dispune anularea actului administrativ contestat. Solicită obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată, lăsând la aprecierea instanței cuantumul acestora.
Curtea în temeiul art.394 alin.1 C.pr.civ.,reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată sub nr._ pe rolul Curții de Apel București, SCAF, reclamantul B. BAIREM a formulat CONTESTAȚIE împotriva refuzului de a i se reduce perioada de interdicție de pătrundere pe teritoriul României conform solicitării de către I. G. al Politiei de Frontiera.
In fapt: La data de 06.02.2012 a dobândit dreptul de ședere pe teritoriul României ca membru de familie al unui cetățean roman in urma căsătoriei cu T. E. C., conform permisului de ședere RO0275622.
La data de 13.12.2012 a solicitat prelungirea dreptului de ședere conform legii. Solicitarea a fost respinsa de Oficiul pentru Imigrări motivat de faptul ca împotriva sa fost dispusa măsura nepermiterii intrării pe teritoriul României de către I. G. al Politiei de Frontiera măsura ce expira la data de 16.04.2014.
Conform legislației in vigoare nu întrunește condițiile pentru a-i fi prelungit dreptul de ședere.
În perioada cat a avut document valabil ce atesta dreptul de ședere am fost angajat cu contract de munca pe perioada determinata. In continuare dorește sa respecte legislația muncii in vigoare dar in lipsa unui permis de munca valabil niciun angajator nu are posibilitatea legala de a încheia cu acesta contract de munca.
Singura posibilitate de a-și continua existenta alături de soția sa respectând legile si sub protecția acestora este ca prin bunăvoința I.G.P.F. sa-i fíe ridicata măsura dispusa împotriva sa sau cel puțin sa fíe diminuata perioada pentru care s-a dispus aceasta interdicție. Pentru a lua o astfel de decizie urmează a se avea in vedere ca sunt o familie tânără, nu beneficiază de ajutorul părinților sau de orice alta forma de ajutor social si in condițiile actuale se străduiesc sa ducă un trai decent Are un loc de munca asigurat asa cum rezulta din înscrisul atașat prezentei solicitări.
Teoretic măsura dispusa de I.G.P.F. impotriva sa ar trebui sa inceteze de drept in aproximativ un an, cea mai mare parte din perioada pentru care a fost luata aceasta măsura fiind deja parcursa. Datorita faptului ca are pe teritoriul României calitatea de membru de familie al unui cetățean roman nu se poate lua măsura indepartarii de pe teritoriul României, dar in același timp neavând acte de identitate naționale nu pot sa se bucure atata cesta cat si soția sa de protecția legii.
In urma solicitării directe catre I.G.P.. aceștia i-au răspuns ca nu pot da curs solicitării si ca se poate adresa instanței fapt pentru care formuleaza prezenta contestație.
In aceste condiții urmează a se ține cont de situația particulara a acestuia si a familiei sale, respectiv că cele învederate anterior constituie situații ce justifica clementa si pe cale de consecința să se dispună ridicarea sau diminuarea măsurii nepermiterii intrării pe teritoriul României pentru a-și permite sa ducă in continuare o viata guvernata de legile in vigoare.
In drept: prevederile OUG 194/2002.
În dovedire a fost atașată în fotocopie adresa comunicată de pârât prin care a comunicat răspunsul față de petiția privind reducerea perioadei de interdicție de intrare pe teritoriul României.
Totodată au fost depuse și adresa emisă sub nr._/06.03.2013 de DIMB, precum și adeverința emisă de ., corespondență electronică.
Pârâtul I. G. al Poliției de Frontieră a formulat întâmpinare, invocând excepția tardivității introducerii cererii de chemare in judecata, pentru următoarele motive:
Conform prevederilor art. 105, alin. 5 din O.U.G. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, "Interzicerea intrării în România poate fi contestată de către străin în termen de 10 zile de la comunicare la curtea de apel în a cărei rază de competență se află formațiunea care a dispus această măsură.""
In acest sens, învederează faptul că măsura interzicerii de a intra în România i-a fost comunicată cetățeanului B. BAIREM la data la care aceasta a fost instituită, pe bază de semnătura, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București în anul 2013, de unde rezultă fără echivoc faptul că termenul de introducere a contestației a fost cu mult depășit, ceea ce îl îndreptățește să solicite admiterea excepției invocate, cu consecința respingerii cererii ca tardiv introdusă.
Mai mult decât atât, în ultimul alineat al comunicării cu nr._ din 16.04.2011 se menționează temeiul legal, termenul și instanța unde va putea fi depusă o eventuală contestație a măsurii interzicerii intrării în România.
Potrivit celor anterior arătate, solicită admiterea excepției așa cum a fost invocată și pe cale de consecință respingerea cererii reclamantului ca tardiv introdusă.
Pe fondul cauzei urmează a se reține următoarele:
În fapt, la data de 16.04.2011 polițiștii de frontieră din cadrul Sectorului Poliției de frontieră T. (fostul Inspectorat Județean al Poliției de Frontieră A.), au reținut pe direcția bornei de frontieră C34 pe cetățeanul tunisian B. BAIREM, născut la data de 01.02.1984, posesor al pașaportului nr. VI75583 eliberat la data de 10.05.2006 de către autoritățile din Tunisia și al permisului de ședere temporară pe teritoriul României ._ eliberat la data de 09.12.2010 de autoritățile r6mâne, cu valabilitate până la 31.10.2011, care încerca să treacă ilegal frontiera de stat a României către Ungaria.
În conformitate cu art. 105 alin. 2 coroborat cu art. 106 alin. 4 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, șeful Punctului de Trecere a Frontierei T. a înaintat Inspectoratului G. al Poliției de Frontieră Nota-raport nr._/16.04.2011 în vederea aprobării acesteia și instituirii măsurii de interzicere a intrării în România pe o perioada de 5 ani față de reclamant.
Nota-raport sus menționată, a fost aprobată de către inspectorul general al Poliției de Frontieră Române, procedându-se ulterior la întocmirea documentelor prin care reclamantului i s-au adus la cunoștință, pe bază de semnătură, cele constatate și reținute în sarcina sa. (adresa nr._ din 16.04.2011 privind instituirea măsuri interzicerii intrării pe teritoriul României pentru o perioadă de 5 ani respectiv 16.04._16 și nu 16.04 2014 cum în mod eronat se arată în contestația reclamantului).
A.. 4 al art. 106 din actul normativ anterior indicat, are următorul cuprins: „împotriva străinilor care au trecut ilegal ori au încercat să treacă fraudulos frontiera de stat, durata interdicției va fi de 5 ani."
Consideră în acest sens nejustificată solicitarea reclamantului, cu privire la reducerea perioadei pentru care a fost stabilita interdicția, dat fiind faptul că legiuitorul nu lasă stabilirea perioadei în interpretarea agentului constatator sau a instituției care dispune măsura, aceasta fiind expres stipulată în conținutul art. 106, alin. 4 din O. U.G. 104/2002 privind regimul străinilor în România.
Urmare a acestora, menționează faptul că I. G. al Poliției de Frontieră se află în imposibilitatea legală de a da curs acestei solicitări, neavând atribuțiuni în acest sens.
Conform art. 105 alin. (1) și (2) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, măsura de interzicere a intrării în România se dispune de Oficiul Român pentru Imigrări sau I. G. al Poliției de Frontieră.
Totodată, alin.3 al aceluiași text de lege prevede că "aplicarea măsurii de interzicere a intrării se realizează în toate cazurile prin instituirea consemnului nominal la punctele de trecere a frontierei de stat".
Prin urmare, în speță, măsura contestată a fost dispusă de către I. G. al Poliției de Frontieră, ca urmare a solicitării șefului Punctului de Trecere a Frontierei T., fiind instituit așadar consemnul național NPI nepermiterea intrării) la punctele de trecere a frontierei de stat.
Față de cele invocate, consideră că măsura interzicerii intrării în România pe o perioadă de 5 ani, luată împotriva numitului B. BAIREM este legală, pentru care solicită respingerea cererii ca neîntemeiată, cu consecința menținerii măsuri interzicerii intrării pe teritoriul României pentru o perioadă de 5 ani.
În dovedire au fost atașate în fotocopie înscrisuri:nota raport din 16.04.2011 și adresa de comunicare din aceeași dată, menționată în cuprinsul întâmpinării.
La data de 27.09.2013 reclamantul a formulat Cerere de repunere in termen, privind cererea precizatoare conform art. 186 NCpr-civ. având in vedere următoarele:
La termenul din 23 septembrie 2013 inaintea inceperii ședinței de judecata, studiind dosarul la bara, a observat că parata I. G. al Poilitiei de Frontiera a depus întâmpinare atașând doua înscrisuri (fila 28, 29 dosar). Acestuia i-a fost comunicata doar întâmpinarea, fapt ce rezulta de altfel si din adresa de comunicare a instanței, cu toate ca parata avea obligația sa depună înscrisurile de care înțelege sa se folosească in suficiente exemplare cat sa poată fi comunicate.
Ținând cont de acest aspect, la termenul din 23 septembrie 2013 este in imposibilitatea de a formula precizări in ceea ce privește conținutul acestor inscrisuri. Faptul ca nu i-au fost comunicate reprezintă o situație obiectiva, independenta de voința sa, reprezentând așadar motiv temeinic pentru care solicită repunerea in termenul, in care potrivit dispozițiilor procedurale iși poate preciza cererea.
De asemenea urmează a se reține că obiectul prezentului litigiu are o importanta covârșitoare asupra statutului său juridic pe teritoriul României.
In drept disp. Artl86 NCpr-civ.
Totodată a fost atașată la aceeași dată și Cerere Precizatoare, prin care și-a completat cererea de chemare in judecata formulată împotriva Inspectoratului G. al Politiei de Frontiera, in sensul ca formulează contestație si împotriva Procesului Verbal de constatare a contravenției de încercare de trecere frauduloasa, prin care a fost sancționat cu măsura interzicerii intrării in România conform art. 105 aliniat 2 O.G. 194/2002.
Astfel, din înscrisurile depuse la dosar de către IPGF nu rezulta ca acest document i-a fost comunicat sau ca a luat cunoștința de el. La fila 29, se regăsește un înscris din care reiese ca ii este comunicata măsura luata împotriva sa, dar la rubrica „Persoana in cauza" nu figurează semnătura sa, iar la rubrica „Martor" exista o semnătura indescifrabila fara sa se arate datele de identificare ale persoanei care are calitatea de martor si semnează ca atare.
In esența, nici in acest moment nu are cunoștința de procesul verbal prin care a fost sancționat pentru o asa zisa fapta contravenționala de „ încercare de trecere frauduloasa a frontierei", fiind in imposibilitate de a combate motivele de fapt sau de drept care au stat la baza luării acestei masuri împotriva sa.
Menționează nu a încercat sa treacă fraudulos frontiera de stat, ci ca, fiind titular al unui drept de ședere pe teritoriul României ca student, știind ca România face parte din spațial UE, a vrut doar sa viziteze pentru câteva zile o tara învecinată.
La trecerea frontierei de stat, pe teritoriul României, a fost legitimat, s-a supus controlului (fara sa treacă frontiera sau sa se sustragă controlului organelor in drept). Aceasta situație a reprezentat pentru Politia de Frontiera tentative de trecere frauduloasa a frontierei de stat, si astfel a fost sancționat.
De asemenea, potrivit art. 14 alin.l din O.G. 2/2001, prescrierea sancțiunii contravenționale dispuse intervine daca procesul verbal de constatare nu a fost comunicat in termen de maxim o lună, contravenientului.
Aceste dispoziții sunt aplicabile in cauza si sa constatați prescrierea.
Urmează a se constata nulitatea procesului verbal, având in vedere ca fapta săvârșita nu prezintă caracterele unei contravenții, prin urmare, a fost in mod nelegal sancționat cu măsura nepermiterii pătrunderii pe teritoriul României pe o perioada de 5 ani. In subsidiar, solicită a se reține perimarea sancțiunii, care desi implementata, in mod nelegal de organele in drept nu i-a fost comunicata, deci nu a avut posibilitatea de a o contesta in justiție, procesul verbal de contravenție.
In drept, art.204 NCpr-civO.G2/2001, O.U.G. 194/2002.
A fost atașată documentația care a stat la bază luării măsurii de interzicere a intrării în România cu privire la reclamant-filele nr. 51-53.
A fost încuviințată la solicitarea reclamantului administrarea probei cu expertiza criminalistică a semnăturii aplicată înscrisul aflat la fila 29 a dosarului.
A fost atașat la data de 03.11.2014 raportul de expertiză criminalistică încuviințat.
Deliberând asupra excepției tardivității introducerii acțiunii, a cererii de repunere în termenul de a formula cerere completatoare a acțiunii inițiale, precum și asupra fondului acțiunii astfel cum a fost completată, prin prisma susținerilor părților, a probelor administrate, precum și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Curtea constată următoarele:
Asupra excepției tardivității astfel cum a fost invocată și motivată de pârât, Curtea reține că este neîntemeiată având în vedere că potrivit obiectului cererii inițiale adresată instanței reclamantul nu a contestat legalitatea interdicției de intrare în România, ci exclusiv refuzul apreciat astfel ca fiind nejustificat exprimat de pârât în sensul prelungirii dreptului său de ședere pe teritoriul României.
Totodată, chiar dacă ulterior reclamantul și-a completat acțiunea inițială contestând legalitatea măsurii de interzicere a intrării pe teritoriul României, pretins a fi fost comunicată acestuia la data de 16.04.2011-fila 29, înscris în raport de care pârâtul a invocat și a motivat excepția tardivității acestei cereri raportat la termenul prevăzut de lege pentru contestarea acestei măsuri luată față de reclamant-, Curtea apreciază că potrivit raportului de expertiză criminalistică depus la dosarul cauzei rezultă că semnătura atribuită reclamantului la rubrica „martor” și care ar atesta conform pârâtului, dovada datei comunicării acestei interdicții aplicată reclamantului, dată de la care a fost calculat termenul prevăzut de lege pentru contestarea măsurii, nu aparține reclamantului, nefiind executată de acesta, raport care a fost comunicat pârâtului, acesta neformulând obiecțiuni în raport de concluziile stabilite în conținutul acestuia, context în care se reține că nu poate fi constatată tardivitatea contestării legalității măsurii de interzicere a intrării pe teritoriul României, termenul prevăzut de art. 105 alin. 5 din OUG nr. 194/2002, în forma în vigoare la data luării măsurii, de 10 zile neîncepând să curgă împotriva reclamantului, nefiind incidentă sancțiunea decăderii acestuia din dreptul de a formula prezenta acțiune.
Mai mult, Curtea va reține aceeași concluzie și asupra cererii reclamantului de repunere în termenul de formulare a cererii de completare având ca obiect contestarea legalității măsurii de interzicere a acestuia de a intra pe teritoriul României, având în vedere că întrucât, potrivit celor reținute anterior și față de concluziile raportului de expertiză, nu rezultă că anterior introducerii cererii completatoare, această măsură ar fi fost adusă la cunoștința reclamantului pentru a se asigura posibilitatea acestuia, conform art. 6 din CEDO de a contesta legalitatea interdicției luată față de acesta, urmând ca în temeiul art. 186 C.proc.civ. a fi admisă cererea formulată-în limitele procedurale prevăzute de lege- în acest scop având ca obiect repunerea reclamantului de a formula o astfel de acțiunea având ca obiect însăși contestarea legalității măsurii de interzicere a intrării pe teritoriul României, alături de cererea inițial formulată, respectiv cenzurarea duratei acestei măsuri în raport de situația personală invocată de către reclamant.
În raport de aceste considerente de fapt și de drept, Curtea va constata că reclamantul a formulat în termenul legal și procedural cererea completatoare privind nelegalitatea adresei emisă sub nr.117.002/16.04.2011 de pârât, urmând a fi analizate pe fond criticile de pretinsă nelegalitate aduse măsurii de interzicere a intrării reclamantului pe teritoriul României.
Pe fondul cererii astfel cum a fost completată, Curtea constată că este neîntemeiată urmând a fi respinsă ca atare pentru următoarele considerente:
În fapt Curtea reține că la data de 16.04.2011 în conformitate cu art. 105 alin. 2 coroborat cu art. 106 alin. 4 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, șeful Punctului de Trecere a Frontierei T. a înaintat pârâtului Inspectoratului G. al Poliției de Frontieră Nota-raport nr._/16.04.2011 în vederea aprobării acesteia și instituirii măsurii de interzicere a intrării în România pe o perioada de 5 ani față de reclamant.
Nota-raport sus menționată a fost aprobată de către inspectorul general al Poliției de Frontieră Române, procedându-se ulterior la întocmirea documentelor prin care reclamantului i s-au adus la cunoștință, pe bază de semnătură, cele constatate și reținute în sarcina sa. ( invocându-se în acest sens adresa nr._ din 16.04.2011 privind instituirea măsuri interzicerii intrării pe teritoriul României pentru o perioadă de 5 ani respectiv 16.04._16).
La baza luării acestei măsuri, pârâtul a avut în vedere că polițiștii de frontieră din cadrul Sectorului Poliției de frontieră T. (fostul Inspectorat Județean al Poliției de Frontieră A.), au reținut pe direcția bornei de frontieră C34 pe reclamant, cetățeanul tunisian B. BAIREM, născut la data de 01.02.1984, posesor al pașaportului nr. VI75583 eliberat la data de 10.05.2006 de către autoritățile din Tunisia și al permisului de ședere temporară pe teritoriul României ._ eliberat la data de 09.12.2010 de autoritățile r6mâne, cu valabilitate până la 31.10.2011, care încerca să treacă ilegal frontiera de stat a României către Ungaria.
Astfel au fost aplicate disp. alin. 4 al art. 106 din OUG nr. 194/2002, în forma în vigoare la data luării acestei, măsuri, potrivit cărora „împotriva străinilor care au trecut ilegal ori au încercat să treacă fraudulos frontiera de stat, durata interdicției va fi de 5 ani."
Prin petiția înregistrată la pârât sub nr. CR_/02.04.2013 reclamantul a solicitat acestuia reducerea perioadei de interdicție de intrare pe teritoriul României-fila 9 a dosarului, pârâtul comunicându-i faptul că măsura este valabilă pe durata celor 5 ani, până la 16.04.2016, considerând în acest sens nejustificată solicitarea reclamantului, cu privire la reducerea perioadei pentru care a fost stabilita interdicția, dat fiind faptul că legiuitorul nu lasă stabilirea perioadei în interpretarea agentului constatator sau a instituției care dispune măsura, aceasta fiind expres stipulată în conținutul art. 106, alin. 4 din O. U.G. 104/2002 privind regimul străinilor în România, în forma în vigoare la data respectivă.
Urmare a acestora, reclamantului i-a fost adus la cunoștință că I. G. al Poliției de Frontieră se află în imposibilitatea legală de a da curs acestei solicitări, neavând atribuțiuni în acest sens.
Totodată la data de 06.03.2013-fila 10 a dosarului- se constată că pârâtul a refuzat cererea reclamantului formulată în vederea prelungirii dreptului de ședere temporară pentru reîntregirea familiei depusă la data de 13.12.2012 întrucât sunt aplicabile disp. art. 52 alin. 1 din OUG nr. 194/2002, întrucât față de acesta a fost luată măsura interzicerii intrării pe teritoriul României valabilă până la data de 16.04.2014(ulterior pârâtul invocând o eroare materială în sensul menționării datei de 16.04.2016 conform celor menționate anterior).
În drept, Curtea constată că potrivit art. 105 din OUG nr. 194/2002, în forma în vigoare la data de referință” (1) Concomitent cu emiterea deciziei de returnare sau cu punerea în aplicare a măsurii de expulzare, Oficiul Român pentru Imigrări poate dispune, în condițiile legii, și interzicerea intrării în România pentru o perioadă determinată.
(2) Măsura prevăzută la alin. (1) poate fi dispusă de Oficiul Român pentru Imigrări sau de I. G. al Poliției de Frontieră, în condițiile legii, și în situația în care străinul nu a făcut obiectul unei măsuri de îndepărtare sau împotriva străinilor prevăzuți la art. 8 alin. (1) lit. b) - d) și art. 8 alin. (2) lit. a) - b^1).
(3) Aplicarea măsurii de interzicere a intrării se realizează în toate cazurile prin instituirea consemnului nominal la punctele de trecere a frontierei de stat și, atunci când este posibil, prin aplicarea în documentele de trecere a frontierei de stat a ștampilei în care se precizează durata acesteia.
(4) Instituirea măsurii interzicerii intrării în România se comunică străinilor, în scris, de către organul care a luat măsura și conține motivarea în fapt și în drept, precum și informațiile privind căile de atac posibile.
(5) Interzicerea intrării în România poate fi contestată de către străin în termen de 10 zile de la comunicare la curtea de apel în a cărei rază de competență se află formațiunea care a dispus această măsură. Contestația nu suspendă executarea măsurilor de îndepărtare. Hotărârea instanței este irevocabilă.
(6) Toate cazurile în care a fost dispusă interzicerea intrării în România vor fi introduse în Sistemul național de evidență a străinilor de către Ministerul Administrației și Internelor, prin Oficiul Român pentru Imigrări.”
Totodată, se reține că potrivit disp. art. 106 alin. 4 din același act normativ, în aceeași formă în vigoare la data luării măsurii „(4) Împotriva străinilor care au trecut ilegal ori au încercat să treacă fraudulos frontiera de stat, durata interdicției va fi de 5 ani.”
Pe de altă parte, Curtea constată din analiza documentației care a stat la baza luării acestei măsuri cu privire la reclamant-filele nr. 51-53 din prezentul dosar-înscrisuri a căror veridicitate și realitate reclamantul nu a înțeles să o conteste și nici să o combată sub aspectul situației de fapt astfel consemnată de către agentul constatator al pârâtului- faptul că la data de 16.04.2011 reclamantul a data în fața agenților pârâtului o declarație verbală, în limba engleză, asistat fiind de un traducător în aceeași limbă, din care rezultă că la data de 15.04.2011 a plecat cu un tren din București către Budapesta iar la data de 16.04.2011, ora 01.15 a ajuns în gara A., când a cumpărat un bilet de tren către Budapesta și a urcat în trenul care a sosit în gară la ora 02.01, călătorind astfel până la C. unde la controlul de frontieră polițiștii i-au comunicat că nu poate călători în Ungaria doar cu permisul de ședere în România fapt pentru care reclamantul s-a reîntors la A. cu un tren care venise din Ungaria.
În jurul orelor 04.00 intenționând să cumpere bilet către București, însă a fost abordat o persoană necunoscută, aceasta susținând că îl poate ajuta să călătorească în Ungaria, în direcția Budapesta, însă este necesară plata sumei de 300 de Euro, reclamantul oferindu-i doar suma de 150 de Euro.
Ulterior reclamantul a luat legătura cu o altă persoană necunoscută, șofer de taxi, acesta conducându-l până la o locație unde i-a recomandat reclamantului că ar fi sediul vămii către Ungaria, fiind iluminat, comunicându-i că această persoană va trece prin vamă și va veni pentru a-l lua și pe reclamant din acea locație.
Ulterior reclamantul s-a deplasat peste câmp, rătăcindu-se, fiind însă depistat de un echipaj al poliției de frontieră care i-a solicitat explicații cu privire la prezența sa în acel loc, reclamantul susținând că nu a dorit să treacă fraudulos frontiera către Ungaria, ci exclusiv că s-ar fi rătăcit.
În fapt, organele poliției de frontieră au constatat că reclamantul a fost depistat în dreptul bornei de frontieră Q 34, la o distanță de aproximativ 250-300 m de frontieră, loc în care nu era amenajat un punct de trecere a frontierei.
Cu privire la această situație de fapt Curtea constată că reclamantul nu a administrat probe concludente din care să rezulte o situație de fapt contrară celor reținute anterior de organele de poliție de frontieră, acesta deși solicitând prin acțiune administrarea probei cu martori în acest scop, ulterior declarând prin apărătorul său ales că nu mai dorește administrarea unei astfel de probe, neînțelegând să mai insiste în acest probatoriu.
Pe de altă parte, se reține că deși reclamantul avea posibilitatea de a contesta această situație de fapt, totuși acesta nu a combătut nici prin cererea completatoare cele constatate de către agenții constatatori ai pârâtului, context în care se reține că cele reținute în cadrul declarației verbală a reclamantului, semnată de acesta(semnătura nefiind contestată) și de traducătorul care de altfel l-a și asistat la darea acestei declarații verbale corespund realității, în fapt reclamantul încercând în această modalitate faptică să treacă fraudulos frontiera României în direcția Budapesta, deși anterior organele poliției de frontieră i-au comunicat că nu are dreptul de a trece frontiera către Ungaria în baza exclusiv a permisului de ședere în România, motiv pentru care reclamantul s-a și întors inițial în gara A. cu intenția de a reveni în București, însă ulterior a fost determinat încerce trecerea frauduloasă a frontierei(prin evitarea punctului de trecere vamal organizat în acest scop de autoritățile din România și fără a deține documentele necesare pentru trecerea frontierei către Ungaria, împrejurări care au fost cunoscute de reclamant, potrivit celor menționate anterior) cu ajutorul unor persoane necunoscute în schimbul unei sume de bani.
În acord cu această situație de fapt rezultată din documentele care au stat la baza măsurii de interzicere a intrării reclamantului pe teritoriul României pentru o durată de cinci ani, Curtea constată că măsura luată astfel este în concordanță cu dispozițiile legale anterior menționate.
Pe de altă parte, cu privire la susținerile de nelegalitate invocate de către reclamant vizând prescrierea sancțiunii aplicată față de acesta, Curtea reține că actul administrativ prin care a fost luată această măsură-în fapt nota raport menționată anterior din data de 16.04.2011, motivată în fapt și în drept, conform celor expuse-nu are natura juridică a unui proces-verbal de constatare și sancționare a contravenției astfel încât să devină aplicabile dispozițiile OG nr. 2/2001 privind prescrierea aplicării sancțiunii sau a executării sancțiunii astfel cum reclamantul a susținut prin cererea completatoare, fiind aplicabile exclusiv dispozițiile legale speciale care reglementează regimul străinilor în România, în raport de care este verificată și legalitatea actului administrativ care a stabilit o astfel de interdicție.
Din această perspectivă, se constată că necomunicarea măsurii luată față de acesta, urmare a înlăturării ca nereală a semnăturii atribuită reclamantului pe adresa de pretinsă comunicare a măsurii, nu poate avea efecte asupra legalității măsurii de interzicere a intrării pe teritoriul României, ci exclusiv asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii.
Totodată, necomunicarea măsurii către reclamant nu poate conduce la vătămarea acestuia și anulării măsurii ca remediere a vătămării pretins adusă acestuia, în contextul în care acesta a avut posibilitatea de a solicita instanței verificarea legalității interdicției luată față de acesta, iar în plus se reține că potrivit chiar celor menționate de către pârât, interdicția a început să curgă începând cu data luării acesteia, expirând la data de 16.04.2016, începând cu data de 16.04.2011, iar nu începând cu data depunerii în prezenta cauză de către pârât.
Prin urmare, prescripția aplicării măsurii și eventual a executării măsurii astfel cum au fost invocate de către reclamant nu pot opera în privința măsurii luată față de reclamant.
Mai mult, Curtea constată că nu pot fi reținute susținerile reclamantului în sensul că acesta nu ar fi avut cunoștință că s-ar fi luat față de acesta o astfel de măsură, având în vedere că i-au fost comunicate, anterior introducerii prezentei acțiuni, răspunsurile pârâtului cu privire la cererea acestuia de reducere a interdicției, cât și la prelungirea dreptului de ședere în România, cererea fiind refuzată tocmai urmare a instituirii unei astfel de interdicții de intrare pe teritoriul României, considerente față de care va fi respinsă cererea având ca obiect anularea interdicției instituită față de reclamant ca neîntemeiată.
Cu privire la cererea inițial adresată instanței având ca obiect cenzurarea refuzului pârâtului de a proceda la reducerea perioadei de interdicție stabilită în sarcina reclamantului urmare a celor reținute anterior, raportat la situația familială și personală a reclamantului, Curtea apreciază că este neîntemeiată având în vedere că prin luarea acestei interdicții nu este afectată viața de familie a reclamantului, acesta având, potrivit chiar susținerilor din acțiunea introductivă, dreptul de a nu fi îndepărtat de pe teritoriul României, fiind căsătorit cu un cetățean român, astfel încât față cenzurarea duratei măsurii luate față de acesta, prin prisma împrejurărilor existente la data introducerii acțiunii, nu poate fi realizată în sensul reducerii acesteia, măsura fiind proporțională față de scopul urmărit.
Totodată, Curtea reține că potrivit disp. art. 106 ind. 5 din OUG nr. 192/2002, în forma în vigoare în prezent „(1) Instituția care a dispus o măsură de interzicere a intrării în România cu aplicarea prevederilor art. 106^4 alin. (1) - (8) și (11) poate dispune încetarea acesteia, în baza unei solicitări scrise, în situații temeinic justificate, ținând seamade circumstanțele specifice ale fiecărui caz în parte, cum ar fi incidența uneia dintre situațiile prevăzute la art. 82 alin. (1) lit. b) - d),motive umanitare sau atunci când prezența străinului pe teritoriul României este necesară în interesul statului român. La analizarea situației se va lua în calcul dacă străinul a părăsit teritoriul cu respectarea deplină a deciziei de returnare.
(2) Instituția care a dispus o măsură de interzicere a intrării în România cu aplicarea prevederilor art. 106^4 alin. (9) dispune încetarea acesteia în situația în care instanța competentă a hotărât încetarea măsurii declarării ca indezirabil.
(3) Instituția care a dispus o măsură de interzicere a intrării în România cu aplicarea prevederilor art. 106^4 alin. (10) poate dispune încetarea acesteia, în baza unei solicitări scrise, în situația în care prezența străinului pe teritoriul României este necesară în interesul statului român, iar pericolul determinat de motivele care au stat la baza acesteia nu mai subzistă.
(4) În situația în care, cu ocazia verificărilor ulterioare, se constată că încetarea măsurii de interzicere a intrării în România a avut la bază prezentarea unei informații false, documente false sau falsificate ori alte mijloace ilegale, dreptul de ședere al străinului se revocă. Dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență privind stabilirea și executarea obligației de returnare se aplică în mod corespunzător.
(5) În situația prevăzută la alin. (4) împotriva străinului se dispune interzicerea intrării în România pentru o perioadă compusă din perioada de interdicție dispusă anterior și neefectuată și perioada prevăzută la art. 106^4 alin. (6).”
Prin urmare, se reține că în prezent reclamantul are posibilitatea ca în temeiul noilor dispoziții legale introduse prin OUG nr. 25/2004, intrată în vigoare la 90 de zile de la data publicării acesteia în M.Oficial nr. 640 din 30 august 2014, să se adreseze instituției care a luat măsura interzicerii de a intra pe teritoriul României în vederea reducerii duratei acesteia în raport de aceste din urmă dispoziții legale, astfel încât un eventual refuz al acestei instituții să poată fi verificat de instanță prin prisma noilor dispoziții legale, context în care va fi respinsă și cererea care a constituit obiectul acțiunii inițiale ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite cererea de repunere în termenul de completare a acțiunii.
Respinge ca neîntemeiată excepția tardivității introducerii acțiunii.
Constată depusă în termen cererea completatoare privind adresa emisă sub nr.117.002/16.04.2011 de pârât.
Respinge cererea completată, formulată de reclamantul B. Bairem, cu domiciliul ales Av.Gudin Caliopi, din București, ..15, ., ., în contradictoriu cu pârâtul I. G. al Poliției de Frontieră, cu sediul în București, ., sect.6, ca neîntemeiată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 15.12.2014.
PREȘEDINTEGREFIER
G. D. C. A.
Red. GD/AC
2 ex/
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 2953/2014. Curtea de... | Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 820/2014.... → |
|---|
