Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 407/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 407/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 22-01-2013 în dosarul nr. 16870/63/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 407/2013
Ședința publică de la 22 Ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. M.
Judecător A. I. A.
Judecător G. C.
Grefier D. F.
x.x.x.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanta L. R. și chemata în garanție S.C. C. ASIG SA S.A. S. împotriva sentinței nr. 3913 din 02 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI D. - SERVICIUL INSPECȚIE FISCALĂ PERSOANE FIZICE.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns avocat M. S. pentru recurenta reclamantă L. R., avocat I. M. F. pentru recurenta chemată în garanție S.C. C. ASIG SA S.A. S. și consilier juridic U. N. pentru intimata pârâtă DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI D. - SERVICIUL INSPECȚIE FISCALĂ PERSOANE FIZICE.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează că recursurile sunt timbrate, au fost declarate și motivate în termen legal, iar recurenta chemată în garanție a depus întâmpinare, după care,
Instanța procedează la comunicarea întâmpinării formulată de chemata în garanție către apărătorul recurentei reclamante și reprezentantul intimatei pârâte.
La interpelarea instanței, reprezentanții părților precizează că nu mai au cereri de formulat.
Constatând că părțile nu mai au cereri de formulat, Curtea apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursurilor.
Avocat M. S. pentru recurenta reclamantă solicită admiterea recursului, modificarea sentinței, în sensul admiterii în parte a acțiunii pentru suma de_ lei TVA aferent anului 2010 și penalități de întârziere, precum și admiterea cererii de chemare în garanție.
Susține că în mod greșit instanța de fond a interpretat dispozițiile art. 153 alin. 1 Cod fiscal, întrucât recurenta a devenit plătitoare de TVA începând cu anul 2010.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, arată că între cele două părți a existat un contract de prestări servicii ce prevedea reținerea și virarea TVA.
Avocat I. M. F. pentru recurenta chemată în garanție solicită admiterea recursului formulat de chemata în garanție, modificarea sentinței, în sensul admiterii în totalitate a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată.
În ceea ce privește recursul formulat de reclamantă, solicită admiterea în parte a acestuia, arătând că reclamanta a devenit plătitoare de TVA începând cu anul 2010, luna ianuarie, ca urmare a atingerii plafonului în noiembrie 2009.
Susține că în mod corect a fost respinsă cererea de chemare în garanție, întrucât obligația de înscriere ca plătitoare de TVA aparținea reclamantei, iar chemata în garanție și-a îndeplinit obligațiile prevăzute în contractul de prestări servicii.
Solicită acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, reprezentând onorariu avocat, conform chitanței pe care o depune la dosar.
În replică, apărătorul recurentei reclamante arată că obligația virării TVA aparținea chematei în garanție.
Consilier juridic U. N. pentru intimata pârâtă solicită respingerea recursurilor, susținând că în mod corect s-a reținut că societatea reclamantă a depășit plafonul de scutire de TVA în octombrie 2009.
Avocat M. S. pentru recurenta reclamantă solicită respingerea recursului formulat de chemata în garanție.
CURTEA
Asupra recursurilor de față:
Prin sentința nr. 3913 din 02 octombrie 2012, Tribunalul D. a respins acțiunea formulată de reclamanta L. R., în contradictoriu cu pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice D., având ca obiect anulare act administrativ-fiscal, ca fiind neîntemeiată.
A respins cererea de chemare în garanție formulată de reclamanta L. R., în contradictoriu cu chematul în garanție S.C. C. Asig S.A., ca fiind neîntemeiată.
În baza art. 274 alin 1 și 3 C.pr.civ., a obligat reclamanta să achite societății chemate în garanție suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin Decizia de impunere nr._/29.10.2010 - privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoanele fizice care desfășoară activități independente -, pârâta a stabilit că societatea-reclamantă trebuie să achite suplimentar suma de 30.788 lei cu titlu de TVA, precum și suma de 9.770 lei reprezentând majorări de întârziere la suma datorată cu titlu de TVA – în total 40.758 lei.
Împotriva acestei Decizii reclamanta a formulat contestație însă, prin Decizia nr. 29/10.02.2011, pârâta a respins contestația formulată.
Instanța a apreciat acțiunea formulată ca fiind neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Organele fiscale au reținut că, în perioada 01.10._10, reclamanta a desfășurat activități de prestări servicii pentru S.C. C. Asig. S.A. – în baza contractul de prestări servicii nr._/01.10.2009 -, obținând în acest fel venituri totale în sumă de 252.493 lei, depășind în acest fel plafonul de scutire de TVA în cuantum de 35.000 euro, prevăzut de art. 152 alin. 1 din Legea nr. 571/2003 (Codul Fiscal).
În esență, apărarea reclamantei a vizat faptul că, în realitate, a început activitatea în data de cu data 14.01.2009 – moment în care a încheiat contractul de prestări servicii nr. 117/14.01.2009 - cu Agenția C. a 2 a S.C. C. Asig. S.A, agenție ce a fost ulterior desființată, fapt ce a determinat actualizarea contractului inițial, încheindu-se contractul nr._/01.10.2009, astfel încât sumele obținute vizează activitatea desfășurată pe întreg parcursul anului și nu doar în perioada 01.10._09, astfel încât nu a fost depășit plafonul de scutire de TVA reglementat de legiuitor. De asemenea, reclamanta a pretins că o parte din sume, deși înscrise în cuprinsul declarației fiscale pe anul 2009, au fost încasate efectiv in lunile ianuarie si februarie ale anului 2010 – de exemplu, în luna februarie reclamanta încasând (prin virament in contul personal) suma de 75.317 lei.
În altă ordine de idei, reclamanta a pretins faptul că nici măcar nu a încasat de la S.C. C. Asig. S.A suma de 252.493 lei - in realitate sumele menționate fiind reținute de către agenții de asigurare.
Contrar susținerilor reclamantei, instanța a constatat că expertiza efectuată în cauză a clarificat starea de fapt, consultantul financiar stabilind că, în baza contractului de prestări servicii nr._/01.10.2009, reclamanta realizat în anul 2009 următoarele venituri: în luna octombrie suma de 63.767,05 lei; în luna noiembrie suma de 67.492, 9 lei și în luna decembrie suma de 117.516, 53 lei - în total suma de 252.493,27 lei. Conform Dispozițiilor de plată menționate în Raportul de expertiză, reclamantei i-a fost virată în cont, în anul 2009, suma totală de 121.479,07 lei, în timp ce în anul 2010, S.C. C. Asig. S.A i-a achitat reclamantei suma totală de 217.286,03 lei.
Instanța a apreciat că nu poate accepta însă concluzia consultantului financiar desemnat – în sensul că "reclamanta a depășit plafonul de scutire de TVA în luna noiembrie a anului 2009, astfel încât (în conformitate cu prevederile art. 153 alin. 1 lit. b Cod fiscal și Normelor Metodologice de aplicare a art. 153 Cod fiscal) avea obligația de a solicita înregistrarea în scopuri de TVA în termen de 10 zile de la data de 01.12.2009, urmând să deplină plătitoare de TVA începând cu luna ianuarie a anului 2010" -, având în vedere următoarele argumente:
Consultantul financiar T. C. a luat în considerare contractele de prestări servicii nr. 117/14.01.2009 și nr._/01.10.2009, și a stabilit că plafonul de scutire de TVA prevăzut de art. 152 alin. 1 Cod fiscal era de 118.360 lei (echivalentul a 35.000 euro la un curs de 3,_ lei/euro). Expertul desemnat a concluzionat că, întrucât reclamanta a realizat venituri de 63.767,05 lei în luna octombrie și 67.492, 9 lei în luna noiembrie 2009 ( în total 131.259,95 lei), plafonul de scutire TVA a fost depășit în luna noiembrie a anului 2009.
Instanța a constatat însă că expertul a procedat în mod greșit atunci când a luat în considerare plafonul de scutire TVA stabilit pentru un întreg an – considerând că reclamanta și-a început activitatea în data de 14.01.2009 -, din moment ce reclamanta nu a realizat venituri decât în urma încheierii contractului de prestări nr._/01.10.2009 – începând din luna octombrie a respectivului an -, aspect evidențiat foarte clar de consultantul financiar T. C., care nu menționează nici o sumă de bani pe care reclamanta ar fi încasat-o în temeiul contractului de prestări servicii nr. 117/14.01.2009.
De altfel, statele de plată și actele adiționale nr._/26.10.2009,_/12.11.2009 și_/11.12.2009, certifică faptul că întreaga sumă de 252.493,27 lei cuvenită reclamantei pentru serviciile prestate către S.C. C. Asig. S.A în anul 2009, vizează activitățile desfășurate în baza contractului de prestări nr._/01.10.2009.
Or, în aceste circumstanțe, devin incidente în cauză prevederile art. 152 alin. 5 Cod fiscal – în vigoare la momentul întocmirii Deciziei de Impunere Contestate – care stipulează că: "În sensul alin. (4), pentru persoana impozabilă care începe o activitate economică în decursul unui an calendaristic, plafonul de scutire prevăzut la alin. (1) se determină proporțional cu perioada rămasă de la înființare și până la sfârșitul anului, fracțiunea de lună considerându-se o lună calendaristică întreagă"
D. fiind că, într-adevăr, alin. 1 al articolului anterior menționat prevedea un plafon de scutire de TVA de 35.000 euro pentru cifra de afaceri anuală, luând în considerare că reclamanta a desfășurat activitate doar în perioada 01.10._09 (așadar un interval de 3 luni), plafonul de scutire de TVA era de doar 8.750 euro ( 35.000 euro: 4).
Luând în calcul un curs de 3,_ lei/euro, echivalentul în lei al sumei de 8.750 euro era de 29.590 lei, prin urmare respectivul plafon de scutire de TVA a fost depășit încă din luna octombrie a anului 2009, din moment ce, în luna respectiva, reclamanta a avut venituri de 63.767,05 lei.
Așadar, coroborând prevederile art. 153 alin. 1 lit. b Cod fiscal – care stabilesc că "Persoana impozabilă care are sediul activității economice în România și realizează sau intenționează să realizeze o activitate economică ce implică operațiuni taxabile și/sau scutite de taxa pe valoarea adăugată cu drept de deducere trebuie să solicite înregistrarea în scopuri de TVA la organul fiscal competent, denumită în continuare înregistrare normală în scopuri de taxă, după cum urmează: ... dacă în cursul unui an calendaristic atinge sau depășește plafonul de scutire prevăzut la art. 152 alin. (1), în termen de 10 zile de la sfârșitul lunii în care a atins sau a depășit acest plafon" cu cele ale Normelor Metodologice de aplicare a textului de lege anterior menționat ( H.G. nr. 44/2004) – care menționează În cazul în care o persoană este obligată să solicite înregistrarea în condițiile art. 153 alin. (1), (2), (4) sau (5) din Codul fiscal ori optează pentru înregistrare conform art. 153 alin. (4) din Codul fiscal, înregistrarea respectivei persoane se va considera valabilă începând cu:... prima zi a lunii următoare celei în care persoana impozabilă solicită înregistrarea, în cazurile prevăzute la art. 153 alin. (1) lit. b) din Codul fisca" -, este indubitabil faptul că reclamanta avea obligația de a se înregistra ca plătitor de TVA în luna noiembrie a anului 2009 și devenea plătitoare a taxei începând cu momentul 01.12.2009.
Prin urmare – contrar celor reținute de expert -,, trebuie concluzionat că reclamanta datora TVA și pentru anul 2009 – așa cum au stabilit, în mod corect, organele fiscale - și, întrucât nu a înțeles să achite sumele datorate, implicit datora și majorări de întârziere.
De asemenea, reclamanta devenind plătitoare de TVA din data de 01.12.2009, este evident că datora această taxă și pentru veniturile realizate în anul 2010, astfel cum a fost calculată în cuprinsul Deciziei de Impunere.
Pentru considerentele expuse anterior, instanța a apreciat că nu există nici un temei pentru a dispune anularea Deciziei de impunere nr._/29.10.2010 - privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoanele fizice care desfășoară activități independente – și, pe cale de consecință, nici a Deciziei nr. 29/10.02.2011, prin care pârâta a soluționat contestația formulată de reclamantă împotriva acestei Decizii de impunere – nefiind adusă proba că respectivele acte ar fi fost întocmite în mod netemeinic sau cu nesocotirea prevederilor legale imperative.
Ca atare, acțiunea formulată de reclamantă a apărut ca fiind neîntemeiată și, în consecință, a fost respinsă.
Cât privește cererea de chemare în garanție, instanța a reținut că art. 60 C.pr.civ., statuează că „Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubire”.
Textul de lege anterior menționat implică faptul că, între persoana care formulează o astfel de cerere și chematul în garanție există anumite raporturi juridice care îndreptățesc pe cel care introduce acțiunea să pretindă o anumită prestație din partea chematului în garanție. Or, reclamanta nu a adus nicio dovadă că raporturilor juridice preexistente între ea și chematul în garanție S.C. C. Asig. S.A. o îndreptățesc să o acționeze în judecată pe aceasta societate și să-i pretindă a achita sumele datorate de reclamantă cu titlu de TVA și majorări de întârziere la suma datorată cu titlu de TVA - așa cum au fost stabilite prin Decizia de impunere nr._/29.10.2010.
Astfel, raporturile dintre reclamantă și societatea chemată în garanție au fost guvernate de contractului de prestări nr._/01.10.2009, ale cărui clauze prevăd plata unei remunerații în schimbul serviciilor de promovare a produselor de asigurare. Susținerile reclamantei în sensul că nu a încasat efectiv sumele cuvenite în temeiul actului anterior menționat s-au dovedit lipsite de relevanță juridică, consultantul financiar desemnat stabilind că suma de 252.493,27 lei a fost virată în contul reclamantei, societatea chemată în garanție reținând la sursă și impozitul datorat către bugetul de stat pentru respectiva sumă.
Pentru veniturile realizate în temeiul contractului de prestări nr._/01.10.2009, reclamanta avea obligația de a se înregistra la organele fiscale ca plătitor de TVA, fără ca societății S.C. C. Asig. S.A. să-i incumbe vreo obligație în acest sens, în temeiul raporturilor contractuale.
Faptul că reclamanta a interpretat în mod eronat prevederile legale care reglementează plata TVA și a considerat că nu datorează respectiva taxă pentru sumele încasate de la S.C. C. Asig. S.A în baza contractului de prestări nr._/01.10.2009, constituie culpa sa și nu a chematului în garanție, ca atare nu există nici un temei pentru ca societatea anterior menționată să fie obligată a-i achita reclamantei sumele datorate de aceasta din urmă conform Deciziei de impunere nr._/29.10.2010.
Prin urmare, date fiind cele prezentate anterior, a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă împotriva chematului în garanție S.C. C. Asig. S.A..
Referitor la cheltuielile de judecată, chematul în garanție S.C. C. Asig. S.A. reclamanta a adus dovada că a achitat onorariul cuvenit consultantului financiar desemnat stabilit în sarcina sa - în cuantum de 500 lei -, precum și onorariul apărătorului ales, în cuantum de 2.853 lei. În legătură cu acest onorariu, art. 274 alin. 3 C.pr.civ prevede că „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”. Ca atare, făcând aplicarea acestor prevederi legale, instanța – ținând seama de natura și complexitatea cauzei și de munca îndeplinită de avocat -, a considerat că plata unei sume de 2.853 lei este disproporționată și că suma de 1.000 lei reprezintă o justă contraprestație a activității desfășurate de apărătorul ales. Prin urmare, fără a interveni asupra clauzelor contractului de asistență juridică încheiat între societatea chemată în garanție și avocatul său – care își va produce toate efectele între părțile contractante -, instanța nu a obligat-o pe reclamantă să achite S.C. C. Asig. S.A cu titlu de onorariu al apărătorului ales decât suma anterior menționată – 1.000 lei -, și nu întregul onorariu – 2.853 lei -, achitat de chematul în garanție avocatului, conform celor convenite prin contractul de asistență juridică.
În consecință, dând eficiență disp. art. 274 alin 1 și 3 C.pr.civ., instanța a obligat-o pe reclamantă să achite societății chemate în garanție suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând cota de 1/2 din onorariul cuvenit consultantului financiar desemnat, precum și onorariul apărătorului ales – micșorat în mod corespunzător.
Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanta L. R. și chemata în garanție S.C. C. ASIG SA S.A. S..
În motivare, recurenta L. R. a arătat că sentința atacată este nelegală și netemeinică întrucât prin greșita interpretare a legii, respectiv a art 153 alin 5 C. fiscal a stabilit că plafonul pentru TVA se calculează la 8750 euro și nu la 35 000 euro., a interpretat greșit art 153 alin1 lit b C.fiscal.
A mai arătat că nu sunt luate în calcul concluziile expertului desemnat în cauză, care arată concret când a devenit plătitoare de TVA și când trebuia să solicite înregistrarea ca plătitor TVA, moment de care trebuia să țină seama organul de control.
Susține că în mod greșit instanța a respins cererea de chemare în garanție, în contradictoriu cu dispozițiile art 60 C.pr.civ, constatând că reclamantei nu îi revenea nico obligație.
În drept a invocat dispozițiile art 304 ind 1 C.pr.civ.
Recurenta C. Asig S.A. a solicitat admiterea recursului său, modificarea sentinței în sensul admiterii în tot a capătului de cerere referitor la obligarea reclamantei L. R. la plata integrală a cheltuielilor de judecată.
În motivare a arătat în esență că instanța de fond a diminuat în mod nejustificat cuantumul onorariului de avocat efectuat de societatea recurentă pentru serviciile de consultanță, asistență și reprezentare juridică în faza de fond iar motivarea cenzurii onorariului este insuficient motivată.
Susține că onorariul nu este disproporționat având în vedere criteriile profesionale și reputația în domeniu a cabinetului ce reprezintă societatea în cauză, timpul necesar pentru studierea situației de fapt, a domeniului de aplicare a textelor de lege care reglementează situația juridică, faptul că sediul societății se află în S., participarea activă în relația cu consultantul fiscal numit de instanță
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs și potrivit art. 3041 cod procedură civilă, Curtea constată că recursul declarat de recurenta L. R. este întemeiat este întemeiat și recursul recurentei-chemată în garanție S.C. C. S.A S. este nefondat.
Astfel, în mod corect instanța de fond a reținut incidența art. 153 alin. 1 lit. b Cod fiscal – care stabilesc că "Persoana impozabilă care are sediul activității economice în România și realizează sau intenționează să realizeze o activitate economică ce implică operațiuni taxabile și/sau scutite de taxa pe valoarea adăugată cu drept de deducere trebuie să solicite înregistrarea în scopuri de TVA la organul fiscal competent, denumită în continuare înregistrare normală în scopuri de taxă, după cum urmează: ... dacă în cursul unui an calendaristic atinge sau depășește plafonul de scutire prevăzut la art. 152 alin. (1), în termen de 10 zile de la sfârșitul lunii în care a atins sau a depășit acest plafon" și a Normelor Metodologice aplicabile în cauză– care menționează În cazul în care o persoană este obligată să solicite înregistrarea în condițiile art. 153 alin. (1), (2), (4) sau (5) din Codul fiscal ori optează pentru înregistrare conform art. 153 alin. (4) din Codul fiscal, înregistrarea respectivei persoane se va considera valabilă începând cu:... prima zi a lunii următoare celei în care persoana impozabilă solicită înregistrarea, în cazurile prevăzute la art. 153 alin. (1) lit. b) din Codul fiscal".
Însă din înscrisurile depuse la dosar, instanța reține că reclamanta-recurentă și-a început activitatea în luna ianuarie 2009, prin încheierea contractului de prestări servicii nr 117/14.01.2009 (filele 31-32), iar din raportul de expertiză întocmit în cauză Curtea reține că în luna octombrie 2009 reclamanta a realizat un venit de 63.767, 05 lei, iar în luna noiembrie 2009 a realizat un venit de 67.492 lei.
Așadar, în luna octombrie 2009, ținând cont de cursul de referință de 3,_ lei/euro, plafonul de scutire TVA de 35.000 euro nu a fost depășit. Față de situația de fapt și de dispozițiile legale anterior menționate plafonul de scutire TVA a fost depășit în luna noiembrie 2009, astfel încât petenta avea obligația solicitării înregistrării în scopuri de TVA, în termen de 10 zile de la 01.12.2009, urmând să devină plătitoare de TVA începând cu luna ianuarie 2010.
În consecință, cererea recurentei-reclamante este întemeiată, în privința sumei de_ lei TVA aferentă anului 2009, 3921 lei majorări de întârziere și 2814 lei penalități de întârziere.
Criticile recurentei reclamante L. R. privind respingerea cererii de chemare în garanție sunt neîntemeiate. Astfel, în mod legal instanța de fond a reținut că nu sunt întrunite în cauză condițiile art 60 din C.pr.civ. Pentru veniturile realizate în baza unui contract obligația de se înregistra la organele fiscale ca plătitor de TVA îi revenea reclamantei, fără ca . să îi revină vreo obligație. Așadar subiectul pasiv al raportului juridic de drept fiscal privind plata TVA era chiar reclamanta, chemata în garanție nu e parte a acestui raport juridic.
În plus, în ceea ce privește TVA aferent anului 2009, după cum s-a arătat anterior instanța urmează să admită recursul și să anuleze actele contestate în privința sumei de_ lei TVA aferentă anului 2009, 3921 lei majorări de întârziere și 2814 lei penalități de întârziere.
În ceea ce privește recursul chematei în garanție ., Curtea constată că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente
Astfel, în mod corect s-a reținut că dispozițiile legii privind organizarea și exercitarea profesie de avocat menționate consacră principiul obligativității respectării contractului de asistență judiciară și sunt aplicabile exclusiv părților contractante. Prin reducerea cuantumului onorariului avocațial pus în sarcina părții care a pierdut procesul, instanța nu intervine în contractul de asistență judiciară și nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.
Dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept civil, este însă susceptibil de a fi exercitat abuziv.
Dispozițiile art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă au menirea tocmai de a sancționa exercitarea abuzivă a dreptului de a obține despăgubiri, prin convenirea între avocat și client a unor onorarii în mod vădit disproporționate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.
Aceste dispoziții legale au fost supuse și controlului de constituționalitate, iar Curtea Constituțională a statuat prin decizia nr. 401/2005 că ele nu contravin niciunui text din legea fundamentală, că ele consacră o prerogativă necesară a instanței de judecată și, totodată, sunt în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Din aceste dispoziții legale cât și din jurisprudența CEDO rezultă principiul potrivit căruia cheltuielile de judecată efectuate în proces urmează să fie recuperate de partea care are câștig de cauză numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale și rezonabile.
Contrar susținerilor recurentei instanța de fond a motivat atât în drept cât și în fapt soluția de reducere a onorariului. Astfel, a arătat că, față de natura și de complexitatea cauzei și de munca îndeplinită de avocat onorariul de 2853 lei este disproporționat astfel că suma de 1000 lei reprezintă o justă contraprestație a activității desfășurate de apărătorul ales.
Așadar chiar dacă nu a indicat exact toate elementele indicate de recurentă prin cererea de recurs, față de motivarea anterior expusă este evident că a avut în vedere criteriile profesionale, timpul necesar pentru studierea situației de fapt, a domeniului de aplicare a textelor de lege care reglementează situația juridică, locul situării sediului societății, participarea în relația cu consultantul fiscal numit de instanță.
De altfel, având în vedere toate aceste elemente și Curtea apreciază că onorariul de 2853 lei nu reprezintă o cheltuială necesară, reală și rezonabilă, iar suma de 1000 lei corespunde muncii prestate de avocat în cazul concret dedus judecății.
Față de toate aceste considerente, Curtea constată că recursul recurentei-chemată în garanție S.C. C. S.A S. este nefondat, urmând a fi respins iar recursul declarat de recurenta L. R. este întemeiat, urmând a fi admis în baza art. 312 alin. 2 și 3 Cod procedură civilă și modificată sentința civilă nr. 3913/02.10.2012 pronunțată în dosarul nr. _ , în sensul că va admite în parte contestația și dispune anularea parțială a deciziei de impunere nr._/29.10.2010 emisă de DGFP D. și a deciziei nr.29/10.02.2011 privind soluționarea contestației emisă de DGFP D., în privința sumei de_ lei TVA aferentă anului 2009, 3921 lei majorări de întârziere și 2814 lei penalități de întârziere.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul recurentei-reclamante L. R. împotriva sentinței nr. 3913 din 02 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI D. - SERVICIUL INSPECȚIE FISCALĂ PERSOANE FIZICE.
Respinge recursul recurentei-chemată în garanție.
Modifică sentința recurată în sensul că admite în parte contestația și dispune anularea parțială a deciziei de impunere nr._/29.10.2010 emisă de DGFP D. și a deciziei nr.29/10.02.2011 privind soluționarea contestației emisă de DGFP D., în privința sumei de_ lei TVA aferentă anului 2009, 3921 lei majorări de întârziere și 2814 lei penalități de întârziere.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 22 Ianuarie 2013.
Președinte, C. M. | Judecător, A. I. A. | Judecător, G. C. |
Grefier, D. F. |
Red. jud. A.A.
Jud. fond C.M.G.
2ex/07.02.2013
| ← Pretentii. Decizia nr. 482/2013. Curtea de Apel CRAIOVA | Anulare act administrativ. Decizia nr. 2013/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
