Pretentii. Decizia nr. 2013/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2013/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 30-10-2013 în dosarul nr. 1432/63/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
Decizia Nr._/2013
Ședința publică de la 30 Octombrie 2013
Președinte E. M.
Judecător L. G.
Judecător N. O.
Grefier M. C.
Pe rol, judecarea recursului declarat de D. D. în numele și pentru pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE C. - în prezent DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C. – ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE D. împotriva sentinței nr.6869/2013 din 12 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul D. – Secția C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. C. T. S.R.L. și intimata pârâtă ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează că intimata reclamantă a depus întâmpinare, după care, constatând cauza în stare de judecată, Curtea reține recursul spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului constată următoarele:
Prin sentința nr.6869/2013 din 12 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul D. – Secția C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația F. pentru Mediu și s-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Administrația F. pentru Mediu. S-a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. C. T. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUN. C. și a fost obligată pârâta Administrația Finanțelor Publice a mun. C. să restituie reclamantei suma de 11.652,45 de lei, reprezentând taxă de primă înmatriculare, precum și dobânda legală, calculată la nivelul prevăzut de art. 124 Cod procedură fiscală de la data achitării taxei până la data plății efective și să plătească reclamantei suma de 244 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice D. în numele și pentru pârâta Administrația Finanțelor Publice C..
În motivarea recursului, recurenta pârâtă a susținut căhotărârea pronunțată este dată cu aplicarea greșită a legii.
A menționat că prin O.U.G. nr. 50/2008 a fost instituită taxa de poluare pentru autovehicule și au fost abrogate dispozițiile art. 2141-2146 din Codul fiscal care reglementau taxa specială pentru autoturisme și autovehicule.
În baza acestei ordonanțe a fost emisă H.G. nr. 686/2008 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 50/2008 care reglementează la Cap. VI, Secțiunea 1, art. 6 din Anexă procedura de restituire a sumelor reprezentând diferența dintre taxa specială pentru autoturisme și autovehicule și taxa de poluare pentru autovehicule.
Prin abrogarea art. 2141 din Codul de procedură fiscală de către O.U.G. nr. 50/2008 s-a armonizat legislația în materie cu principiile europene referitoare la poluare.
A precizat că în Infograma nr.5899/2008 transmisă de Reprezentanța Permanentă a României de pe lângă UE, se arată că expertul DG TAXUD a menționat că prevederile Proiectului de norme metodologice privind taxa de poluare pentru autovehicule, transmis Comisiei în data de 25 iunie 2008, sunt conforme cu criteriile europene
Recurenta a susținut că acțiunea este inadmisibilă în ceea ce privește restituirea sumei actualizată cu dobânda legală, deoarece reclamantul nu a urmat procedura prealabilă nici cu privire la actualizarea sumei. Pentru că s-a adresat direct instanței, solicitând restituirea taxei de poluare actualizată, dar fără a urma procedura specială de restituire reglementată de art. 117 din Codul de procedură fiscală și O.M.F.P. nr. 1899/2004, recurenta a solicitat admiterea excepției și respingerea acțiunii ca inadmisibilă și în ceea ce privește actualizarea sumei.
Pe fond, recurenta a susținut că reclamantul și instanța nu au precizat dispozițiile Codului de procedură fiscală încălcate prin refuzul restituirii, context în care apreciază că cererea de restituire nu se încadrează în niciuna din dispozițiile art.113 (art.117).
A mai susținut că deși în hotărâre se vorbește de o discriminare a produsele importate față de cele interne, niciuna din instituțiile cu competență în constatarea și combaterea acestei discriminări nu a emis un act juridic din care să rezulte discriminarea.
Recurenta a mai susținut că dispozițiile art.2141 C.pr.fiscală au fost abrogate prin OUG 50/2008, însă dispozițiile acestei ordonanțe se aplică, fără nicio discriminare, și autoturismelor second hand importate din state nemembre al Comunității Europene.
A apreciat că dispozițiile art.1 alin.5 din Constituție trebuie coroborate cu dispozițiile art.13 C.pr.fiscală.
A arătat că potrivit art. I-33 „Actele juridice ale Uniunii” din Legea nr. 157/2005, legea cadru europeană este un act legislativ care obligă orice stat membru destinatar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut lăsând în același timp autorităților naționale competența în ceea ce privește alegea formei și a mijloacelor.
De asemenea, a arătat că alin.2 al art.148 din Constituția României instituie supremația tratatelor constitutive ale UE, față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea tratatului.
În aceste condiții, a apreciat că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, însă autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
Referitor la dispozițiile art. 23 (9) și art. 25 (12) din Tratatul U.E., recurenta a considerat că acestea nu sunt aplicabile în cauză, deoarece taxa de primă înmatriculare nu este o taxă vamală în înțelesul acestor dispoziții legale, ea aplicându-se și autoturismelor care se produc în România. Taxa a fost adoptată pentru evitarea importării în România a unor autoturisme vechi, cu grad ridicat de poluare.
Recurenta a mai susținut că principiul „poluatorul plătește”, pe care se bazează instituirea taxei speciale pentru autovehicule, este un principiu acceptat la nivelul UE, majoritatea statelor membre practicând o taxă ce se percepe cu ocazia înmatriculării autovehiculelor.
Recurenta a susținut că existența unei taxe de înmatriculare nu este contrară dispozițiilor comunitare, nefiind motive temeinice pentru restituirea sumei.
Cu privire la prevederile art. 90 (1) din Tratatul Comunităților Europene, a considerat că aceste prevederi nu sunt incidente în cauză, întrucât taxa de primă înmatriculare urmează a fi plătită de toți proprietarii unor autoturisme sau autovehicule, indiferent de proveniența acestora, la momentul primei înmatriculări în România.
Cu privire la susținerea instanței că ar fi fost stabilită o taxă ce încalcă prevederile art.90 din Tratat, a apreciat că este neîntemeiată, deoarece din aceste dispoziții rezultă că nu se interzice instituirea unei taxe, ci doar se stipulează că nivelul acesteia nu trebuie să fie mai mare decât al taxelor care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Recurenta a mai susținut că reclamantul nu a solicitat plata cheltuielilor de judecată, astfel că instanța nu putea obliga la plata acestora partea care cade în pretenții.
Recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii ca netemeinică și nelegală.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.proc.civ..
Recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2 C.proc.civ.
Intimata reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând sentința prin prisma motivelor de recurs formulate și dispozițiilor legale incidente, Curtea reține următoarele:
Reclamantul a cumpărat un autoturism second-hand, iar pentru înmatricularea acestuia a achitat o taxă de primă înmatriculare, înmatricularea autoturismului făcându-se doar în condițiile achitării acestei obligații.
Reclamantul a solicitat pârâtei AFP C. restituirea taxei de primă înmatriculare, pârâta A.F.P. C. comunicându-i refuzul, cu motivarea că taxa este prevăzută de Codul fiscal român.
Curtea constată că prima instanță a soluționat excepția inadmisibilității acțiunii, cu respectarea prevederilor cuprinse în art.88 și 205 din Codul de procedură fiscală, dar și ale Legii 554/2004.
Procedura restituirii sumelor încasate fără temei legal la bugetul de stat era reglementată la data formulării cererii de restituire în cuprinsul art.113 Cod procedură fiscală, în prezent art.117 Cod procedură fiscală.
Astfel, conform textului menționat, sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale se restituie debitorului la cerere.
În consecință, cererea debitorului este cea care declanșează procedura restituirii sumelor apreciate ca fiind încasate nelegal la bugetul de stat.
Potrivit art.70 alin.1 Cod procedură fiscală, organul fiscal trebuia să se pronunțe asupra cererii de restituire, în termen de 45 de zile.
De precizat este că reclamantul a depus toate actele prevăzute de Ordinul 1899/2004, însă s-a refuzat restituirea pe motiv că taxa a fost încasată legal.
Reclamantul a parcurs procedura prealabilă, aceea de a depune cerere de restituire a sumelor, iar organul fiscal a refuzat să restituie sumele respective.
În speța de față nu sunt aplicabile prevederile art.205 Cod procedură fiscală, deoarece acest text de lege se referă la posibilitatea de contestare a titlului de creanță sau altor acte administrative fiscale, iar reclamanta a solicitat să fie cenzurat refuzul organului fiscal de a-i restitui sumele plătite fără titlu.
Așa cum s-a arătat în literatura și practica de specialitate, în cazul refuzului de a emite un act, nu se mai impune să se formuleze o nouă cerere, pentru că autoritatea nu a emis un act administrativ pe care să-l poată eventual revoca.
Legiuitorul a asimilat, conform prevederilor art.2 alin.2, actelor administrative unilaterale și refuzul de a rezolva o cerere, referitoare la un drept sau un interes legitim.
Practic refuzul de a emite actul, de a soluționa cererea, se circumscrie sferei controlului instanței de contencios administrativ, iar asimilarea a avut ca scop instituirea pentru persoana respectivă, căreia i s-a refuzat emiterea unui act, a dreptului de acces la justiție.
Mai trebuie precizat că în conformitate cu prevederile art.7 din Legea 554/2004, procedura prealabilă, respectiv obligativitatea plângerii prealabile, sub forma recursului grațios sau a recursului ierarhic este prevăzută numai în situația vătămării dreptului sau interesului printr-un act administrativ individual.
Astfel fiind, critica formulată de recurentă este neîntemeiată, corect prima instanță a apreciat că acțiunea este admisibilă.
Pe fondul cauzei, se reține că soluția primei instanțe este legală și temeinică, deoarece art.2141 Cod fiscal, care reglementează taxa de primă înmatriculare, nesocotește prevederile art.90 (86) din Tratatul Uniunii Europene, întrucât România, ca stat membru al acestei comunități a ignorat la adoptarea textului respectiv prevederile Tratatului care sunt obligatorii.
Astfel, conform textului citat din Tratat, țările membre sunt obligate să nu emită și să nu mențină nici o măsură contrarie regulilor Tratatului. Ori, în situația reglementării taxei de primă înmatriculare, România a stabilit în mod indirect impuneri interne, pentru produsele provenind dintr-un alt stat membru, superioare celor stabilite pentru produsele naționale similare.
Astfel, în situația în care un autoturism second-hand înmatriculat în România este vândut, nu se percepe taxă de primă înmatriculare.
De altfel, însăși denumirea acestei taxe demonstrează caracterul contrar tratatului, pentru că se referă la taxa de primă înmatriculare în România.
În ceea ce privește susținerea că taxa respectivă ar avea caracter de protecție pentru a nu fi importate autoturisme cu grad ridicat de poluare, Curtea arată că taxa respectivă are caracter pur fiscal, componenta de mediu invocată neputând fi extrasă din formula de calcul și oricum, în situația în care nu se aplică și autoturismelor deja existente pe piața din România, taxa își menține același caracter, în sensul încălcării prevederilor art. 90 din Tratat.
Adoptarea OUG 50/2008, privind taxa de poluare nu produce consecințe, în sensul asanării neconformității taxei de primă înmatriculare cu legislația comunitară.
Așa cum s-a mai arătat în cuprinsul acestei hotărâri, taxa de primă înmatriculare, prevăzută de art.2141 Cod fiscal, este o taxă fiscală contrară art.90 din tratat, caracter pe care îl menține în continuare, motiv pentru care trebuie restituită în integralitate, contribuabilului .
Instanța de fond a dat o corectă și justă aplicare prevederilor art.148 alin.4 din Constituția României, în sensul că autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării, așa încât judecătorul național trebuie să aplice, în caz de conflict între norma națională și norma comunitară, dreptul comunitar.
Cât privește critica recurentei pârâte referitoare la acordarea dobânzii legale, această critică este nefondată.
CJUE a pronunțat la data de 18.04.2013 o decizie preliminară prin care a statuat că dreptul uniunii se opune reglementării interne conținute în articolul 124 din Codul de procedură fiscală (OUG nr. 92/2003) care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe.
Astfel, decizia dată desființează cu efect ex tunc prevederea internă și statuează că în cazul perceperii de către un stat membru a unei taxe incompatibile cu dreptul Uniunii, în speță articolul 110 TFUE, acest stat este obligat să restituie atât cuantumul acestei taxe cât și să plătească dobânzile aferente cuantumului acesteia începând de la data plății sale de către contribuabil.
Critica recurentei pârâte referitoare la nelegalitatea acordării cheltuielilor de judecată, este neîntemeiată. Prin acțiunea formulată, reclamantul a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, astfel că instanța de fond nu a depășit obiectul acțiunii și nu a acordat mai mult decât s-a cerut.
La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câștigătoare. Culpa procesuală este legată de declanșarea unui proces, iar a cădea în pretenții în sensul art. 274 alin. 1 C.proc.civ., înseamnă a pierde procesul.
În speță, reclamantului i-a fost admisă acțiunea, astfel că pârâta se află în culpă procesuală și în mod corect instanța de fond a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.
Față de considerentele expuse, Curtea va respinge recursul ca nefondat, potrivit art. 312 alin.1 din codul de procedură civilă de la 1864.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de D. D. în numele și pentru pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE C. - în prezent DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C. – ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE D. împotriva sentinței nr.6869/2013 din 12 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul D. – Secția C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. C. T. S.R.L. și intimata pârâtă ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 30 Octombrie 2013.
Președinte, E. M. | Judecător, L. G. | Judecător, N. O. |
Grefier, M. C. |
red.jud.EM/exex.2
tehnored.M.C. 31 Octombrie 2013
| ← Pretentii. Decizia nr. 2013/2013. Curtea de Apel CRAIOVA | Anulare act administrativ. Decizia nr. 9061/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
