Anulare act administrativ. Decizia nr. 6217/2014. Curtea de Apel GALAŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 6217/2014 pronunțată de Curtea de Apel GALAŢI la data de 17-06-2014 în dosarul nr. 4137/121/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL G.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 6217/2014
Ședința publică de la 17 iunie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. B.
Judecător G. P.
Judecător V. S.
Grefier Filuța E. D.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de pârâta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE G., cu sediul în G., ., jud. G., împotriva sentinței nr. 97 din 22.01.2014, pronunțată de Tribunalul G. în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimata ., prin reprezentată legal de PAPATRAIAN G., lipsă fiind recurenta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE G. și intimata DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE G..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care;
Nemaifiind alte cereri de formulat Curtea acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentantul intimatei . solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțată de Tribunalul G., depunând concluzii scrise.
CURTEA
Asupra recursului de fată;
Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul G. sub nr._, reclamanta . solicitat anularea Deciziei nr.113/0901.2013 emisă de Administrația Finanțelor Publice G. și a Deciziei nr.109/29.03.2013 emisă de Direcția G. a Finanțelor Publice G. și exonerarea de la plata obligațiilor fiscale în sumă de 928.684 lei,precum și a sumei de 36.242 lei reprezentând accesorii.
În motivare, reclamanta a arătat în esență că decizia nr.109/29.03.2013 de soluționare a contestației i-a fost comunicată cu depășirea termenului de 45 zile prev.de Codul de procedură fiscală, iar pe de altă parte nu a fost soluționată cererea de recuzare a funcționarului public B. E. care a soluționat contestația administrativă.
Reclamanta a mai susținut că nu are nici o datorie la bugetul de stat având în vedere hotărârile judecătorești pronunțate de Curtea de Apel G. (decizia 4276/27.10.2011, 3155/22.09.2011 și 6007/08.12.2011).
Conform acestor hotărâri judecătorești ., nu datorează majorări de întârziere, având în vedere că, societatea nu poate fi suspectată de rea credință în neachitarea datoriei către Administrația Finanțelor Publice G., întrucât bunurile sale fiind indisponibilizate integral,activitatea sa, a fost blocată, iar ., nu a mai putut să înregistreze un profit din care să acopere obligațiile fiscale, cât și accesorii.
Invocă autoritatea de lucru judecat cu privire la modalitatea în care au fost dezlegate prin hotărârile anterioare aspectele litigioase în raporturile dintre părți, instanța sesizată ulterior neputând statua diferit.
Prin întâmpinarea depusă la dosar (fila 83) pârâta D.G.F.P G. a invocat excepția inadmisibilității cererii de anulare a debitelor societății în sumă de 928.684 lei motivat de faptul că aceste debite provin de declarații ce au fost depuse de reclamant începând cu anul 2003, or în conformitate cu disp. art.205 și 207 din OG 92/2003 actele administrative nu au fost atacate în termen de 30 de zile de la comunicare.
Situația invocată de reclamantă nu se încadrează în situațiile prevăzute de art.119 alin 2 C.pr.fiscal în care nu se datorează majorări de întârziere.
Toate hotărârile judecătorești de exonerare a reclamantei au fost puse în executare de organul fiscal, așa cum rezultă și din adresa AFP G. nr.568/01.02.2013 comunicată reclamantei, după operarea tuturor hotărârilor favorabile acesta figurând în continuare cu debite în sumă de 2.330.801 lei.
În ceea ce privește susținerea reclamantei referitoare la faptul că recursul grațios a fost analizat de funcționari recuzați, arată că susținerea este eronată întrucât contestația a fost soluționată de un alt funcționar public.
Faptul că organele fiscale au fost de bună sau de rea-credință excede cadrului procedural deoarece, potrivit dispozițiilor legale imperative, majorările de întârziere au caracter obligatoriu accesoriu față de debitele (baze) reținute în sarcina societății, iar atât timp cât bazele nu au fost stinse, majorările curg până la achitarea integrală a debitului.
În ceea ce privește susținerea societății reclamante referitoare la faptul că bunurile au fost indisponibilizate și în acest mod s-au creat prejudicii societății, arată că în fapt acestea au fost lăsate în custodia societății, mai mult, ele fiind și acum în posesia reclamantei, nefiind valorificate.
Prin sentința civilă nr. 97/22.01.2014, a Tribunalului G. a fost admisă în parte contestația formulată de reclamanta ., cu sediul în G., ., nr.3A, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice G., Direcția G. a Finanțelor Publice G., cu sediul în G., ., a fost anulată în parte decizia nr.109/29.03.2013 emisă de către D.G.F.P G., respectiv cu privire la pct.1 din dispozitivul acesteia, a fost respinsă ca nefondată contestația împotriva pct.2 din dispozitivul deciziei nr.109/29.03.2013, s-a anulat Decizia 113/09.01.2013 emisă de către A.F.P G., a fost exonerată reclamanta de la plata sumei de 36.242 lei reprezentând obligații de plată accesorii, a fost admisă excepția inadmisibilității capătului de cerere privind exonerarea reclamantei de la plata sumei de 928.684 lei, fiind respins ca inadmisibil capătul de cerere privind exonerarea reclamantei de la plata sumei de 928.684 lei.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat recurs DGFP GALATI prin AJFP GALATI criticând-o ca fiind nelegală conform art. 488 pct. 6,9 NCPC.
Instanța de fond a constatat în mod eronat faptul că organul fiscal nu a compensat în totalitate obligațiile reciproce, că Decizia nr 1199/F/2009 a Curții de Apel G. pronunțată în dosarul nr._ impune prezumția de lucru judecat, precum și culpa și reaua credință a organului fiscal ce a procedat la calcularea de majorări de întârziere și penalități, în pofida faptului că reclamanta ar fi efectuat demersuri de trecere a bunurilor sale în proprietatea statului.
În ceea ce privește Decizia de calcul accesorii nr. 113/09.01.2013 A.F.P. G. a stabilit majorări de întârziere în sumă de_ lei, în sarcina S.C. P. S.A., aferente perioadei unui trimestru din anul 2012, motivat de faptul că societatea nu a achitat obligațiile fiscale către bugetul generai consolidat stabilite în baza propriilor declarații fiscale.
Incidente sunt disp. art.119 si art.120 C.proc fisc. conform cărora pentru neachitarea la termenul scadent a obligațiilor de plată contribuabilii datorează majorări de întârziere care se calculează pentru fiecare zi de întârziere până la data stingerii sumei datorate.
Declarația fiscală reprezintă titlu de creanță conform disp. art.86 alin.4 C.proc.fisc: Declarația fiscală întocmită potrivit art. 82 alin. (2)este asimilată cu o decizie de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare, și produce efectele juridice ale înștiințării de plată de la data depunerii acesteia".
Insăși instanța de fond recunoaște faptul că bazele la care au fost calculate aceste accesorii nu pot fi contestate, dar cu toate acestea anulează accesoriile calculate la aceste baze.
În ceea ce privește hotărârile judecătorești invocate de reclamantă și de instanța de fond, a precizat faptul că acestea nu reprezintă izvor de drept, și nici nu sunt aplicabile în cauza dedusă judecății si nu pot fi opuse legii drept o așa zisă prezumție.
Prin întimpinarea formulată de intimata a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat,având în vedere decizia nr. 1199/R/2012, a Curții de Apel G..
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor invocate, conform art. 488 pct. 6,9 COD PROC CIV, Curtea constată că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în materie și o integrală apreciere a materialului probator administrat în cauză, pronunțând o sentință legală și temeinică a cărei reformare nu se impune.
Susținerile recurentei, că instanța de fond a reținut în mod eronat, că s-au calculat accesorii ulterioare deciziei nr. 1199/R/2009 a Curții de Apel G.,care a statuat culpa și reaua credință a organului fiscal ce a procedat la calcularea de majorări de întârziere și penalități ,întrucât hotărârea judecătorească nu este izvor de drept,nu poate fi aplicabilă în cauza dedusa judecății și nu pot fi opuse legii o așa zisă prezumție ,nu pot fi primite ,prin afirmațiile făcute minimalizând importanta și consecințele juridice ale unei hotărâri judecătorești irevocabile.
Și practica Curții Europene a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Astfel, prin Hotărârea din 06.12.2007, pronunțata în cauza B. contra României, CEDO a condamnat Statul R. pe motiv ca sistemul judiciar romanesc nu asigura stabilitatea circuitului juridic prin faptul ca permite pronunțarea in cauze identice a unor soluții contradictorii si diametral opuse.
De asemenea, în cauza Pilot Service contra României, CEDO a statuat ca obligația de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitiv, deoarece art. 6.1 din Convenție nu face nici o diferențiere între cauzele prin care s-a admis acțiunea și cele prin care s-a respins acțiunea, hotărârea trebuind sa fie respectata si aplicata indiferent de rezultatul procesului.
Mai mult de atât, în cauza Zazanis și alții contra Greciei, CEDO a statuat ca obligația de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitivul acesteia, iar autoritățile nu pot repune in discuție problema soluționata prin hotărârea definitiva.
In plus fata de cele menționate anterior, în cauza Amuraritei contra României, CEDO a stabilit ca dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6&1 trebuie interpretat prin prisma preeminentei dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenției, principiu enunțat in preambulul Convenției.
Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminentei dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive date de instanțele judecătorești sa nu mai poată fi contestate.
Pentru respectarea acestui principiu statele trebuie sa depună diligente pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe si sa interzică redeschiderea unor proceduri judiciare referitoare la aceeași problema.
Așadar, instanțele sesizate ulterior nu ar fi trebuit sa mai repună în discuție constatările jurisdicțiilor anterioare.
In concluzie, CEDO a stabilit ca instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea in discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenție.
În speță,instanța de fond a reținut în mod corect efectul pozitiv al lucrului judecat din decizia nr. 1199/R/2009 a curții de apel G. cu privire la culpa organelor fiscale de a calcula accesorii asupra datoriei pentru care bunurile societății au fost sechestrate,lipsind societatea de posibilitatea realizării unui venit, motiv pentru care nici ulterior recurenta nu mai este îndreptățită să emită acte administrative cu privire la accesoriile care privesc aceeași situație, decizia nr. 113/9.01.2013, privind plata accesoriilor, fiind nelegală.
Față de cele mai sus arătate, în baza art.488 pct. 6,8 NCPC, va respinge recursul ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE G., cu sediul în G., ., jud. G., împotriva sentinței nr. 97 din 22.01.2014, pronunțată de Tribunalul G. în dosarul nr._ .
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 17 iunie 2014.
Președinte, M. B. | Judecător, G. P. | Judecător, V. S. |
Grefier, Filuța E. D. |
Red.MB/26.06.2014 Tehnored.FED/26.06.2014/2ex. Fond – L.C.
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 7507/2014. Curtea de Apel... | Anulare act administrativ. Decizia nr. 6218/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
