Anulare act administrativ. Hotărâre din 30-04-2013, Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 30-04-2013 în dosarul nr. 1090/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA Nr. 1509/2013
Ședința publică de la 30 Aprilie 2013
Completul compus din:
Președinte – G. A.
Judecător – C. M.
Judecător – T. D. M.
Grefier – F. O.
S-a luat în examinare recursul introdus de recurentul D. L., împotriva sentinței nr. 2294/CA/23.10.2012 pronunțată de Tribunalului Iași în dosarul nr._, având ca obiect anulare act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că dezbaterile au avut loc în ședința publică din 29 aprilie 2013, susținerile părții prezente fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Din lipsă de timp pentru deliberare și pentru a se da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, instanța a amânat pronunțarea pentru astăzi, 30.04.2013.
După deliberare,
CURTEA DE APEL,
Prin sentința nr. 2294/ca din 23 octombrie 2012 a Tribunalului Iași s-a dispus admiterea excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice și a respins pentru acest considerent acțiunea reclamantului formulată în contradictor cu acest pârât, a respins contestația formulata de reclamantul D. L., în contradictor cu Direcția G. a Finanțelor Publice a Județului Iași si Administrația Finanțelor Publice a municipiului Iași.
A reținut instanța de fond, că prin decizia de impunere pe anul 2009 nr._/12.08.2010 emisă de Administrația Finanțelor Publice a mun. Iași s-a stabilit în sarcina reclamantului D. L. obligația de plată a sumei de 5200 lei, cu titlu de impozit pe venitul net impozabil obținut din profesii libere.
Împotriva deciziei de impunere reclamantul a formulat contestație, soluționată prin Decizia nr 718 din 22.07.2011, in sensul respingerii ca neîntemeiata.
Potrivit disp. art. 209 alin.1 lit. a din OG nr. 92/2003, contestațiile formulate împotriva deciziilor de impunere, a actelor administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere, precum și a titlurilor de creanță privind datoria vamală, ce au ca obiect impozite, taxe, contribuții, datorie vamală, precum și accesorii ale acestora, al căror cuantum este sub 500.000 lei, se soluționează de către organele competente constituite la nivelul direcțiilor generale unde contestatorii au domiciliul fiscal. În speță, competența aparține Direcției Generale a Finanțelor Publice a jud. Iași.
În consecință, având în vedere împrejurarea că se contestă decizia de impunere emisă de pârâta AFP a mun. Iași, luând în considerare dispozițiile legale precitate, instanța apreciază că au calitate procesuală pasivă emitentul deciziei, pârâta AFP a mun. Iași, cât și pârâta DGFP Iași.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, care nu este parte în raportul de drept fiscal dedus judecății și a respins, pentru acest considerent, acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât.
Pe fondul contestației, retine instanța faptul că, cazurile de scutire de impozit pe venit a persoanelor cu handicap sunt cele expres si limitativ prevăzute de art. 26 din Legea nr. 448/2006 privind protecția si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, care stabilește (in redactarea in vigoare la data emiterii deciziilor contestate):
„Art. 26. - Persoanele cu handicap grav sau accentuat beneficiază de următoarele facilități fiscale:
a) scutire de impozit pe veniturile din salarii și indemnizații de natură salarială;
b) scutire de la plata impozitului pe clădire și teren;
c) scutire de la plata taxei asupra autoturismelor, motocicletelor cu ataș și mototriciclurilor, adaptate handicapului;
d) scutire de la plata taxei pentru eliberarea autorizației de funcționare pentru activități economice și viza anuală a acestora;
e) scutire de la plata taxei hoteliere.”
Se observa, așadar, ca veniturile scutite de impozit sunt numai cele obținute din salarii si indemnizații de natura salariala. Veniturile obținute de reclamant si care fac obiectul deciziilor de impunere contestate nu fac parte din aceasta categorie, fiind venituri obținute din activități independente. Nu poate fi primita apărarea reclamantului potrivit căreia veniturile obținute din activități independente ar putea fi asimilate celor obținute din salarii si indemnizații de natura salariala, atâta vreme cât textul articolului 26 din Legea nr. 448/2006 face o enumerare expresa si limitativa a veniturilor scutite de impozit. Daca voința legiuitorului ar fi fost aceea de a scuti de la impozitul pe venit si aceasta categorie de venit, ar fi făcut-o in mod expres. De altfel, începând cu anul 2010, textul lit. a de la art. 26 a fost abrogat.
De altfel, aceeași interpretare a fost dată si de Curtea Constituțională, prin Decizia nr 1237/06.10.2009, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 448/2006, privind protecția si promovarea persoanelor cu handicap.
Astfel, se menționează în decizia curții faptul ca; „…existența unui handicap presupune, pentru toate persoanele care se confrunta cu aceasta, eforturi comparabile de adaptare la condițiile de trai. Se poate spune ca, in aceasta lumină, sursa veniturilor obținute nu poate plasa persoanele cu handicap într-o situația mai avantajoasă sau mai puțin avantajoasă. Cu toate acestea, Curtea apreciază ca opțiunea legiuitorului pentru acordarea unor scutiri de impozit nu a fost arbitrară, ci întemeiată pe o . considerente obiective.
Scutirea de impozitul pe salarii are ca obiectiv și încurajarea persoanelor cu handicap să se integreze în masa activă a populației, iar nu doar o simplă măsură de protejare a veniturilor obținute”…
Pentru considerentele expuse, apreciind ca deciziile atacate au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale in vigoare, instanța va respinge cererea de anulare a acestora ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat cerere de recurs reclamantul, considerând-o nelegală și netemeinică ,în motivarea căreia arată că instanța de fond nu a reținut ca DGFP Iași, a încălcat dispozițiile art. 70, pct.1 din Codul de Procedura Fiscala, care prevăd la termenul de soluționare a cererilor contribuabililor, că cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod, se soluționează de către organul fiscal in termen de maxim 45 de zile de la înregistrare si a art. 8 si art.9 din Ordonanța Guvernului României nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor aprobată, cu modificări si completări prin Legea nr. 233/2002, care prevede soluționarea petițiilor transmise în maxim 45 de zile emite o noua Decizie nr. DGe/718/22.07.2011, prin care respinge încă o dată contestația înregistrată sub nr._/21.09.2010 la Administrația Finanțelor Publice Iași, pentru aceiași sumă de 5200 lei.
Faptul ca de la înregistrarea cererii până la soluționare au trecut 10 luni, a condus în opinia sa, la încălcarea termenelor legale de soluționarea unor acte administrative.
Cu privire la fondul cauzei apreciază că se impune anularea deciziei nr. 718/22.07.2011 emisa de DGFP Iași si a deciziei de impunere pe anul 2009, nr._/12.08,2010 emisa de Administrația Finanțelor Publice Iași, ca fiind netemeinice si nelegale, întrucât încalcă dispozițiile art.55, care la pct. 2 precizează ca Regulile de impunere proprii veniturile din salarii se aplică si următoarelor tipuri de venituri considerate asimilate salariilor:
„f) sumele primite de reprezentanții in adunarea generala a acționarilor, în consiliul de administrație, membrii directoratului ai consiliului de supraveghere, precum si in comisia de cenzori;
k) orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor in vederea impunerii”.
In conformitate cu aceste precizări, consideră ca activitatea sa de cenzor, evidența contabilă etc. se încadrează în aceste tipuri de venituri asimilate salariilor.
Însăși sintagma „asimilate salariilor” conferind acestor venituri aceleași regim juridic ca si a salariilor, iar Legea nr. 360/2009 cu art. unic, prevede modificarea art. 26, lit. a) din Legea nr. 448/2006 că persoanele cu handicap accentuat beneficiază de scutire de impozit pe venituri din salarii, indemnizații de natură salarială si pensii. Instanța de judecată a respins contestația a cu motivarea că veniturile obținute de către reclamant nu fac parte din categoria veniturilor prevăzute de art.26 lit. a) din Legea nr.448/2006, text citat de către instanță, fiind venituri obținute din activități independente.
Prin concluziile scrise depuse la dosar recurentul recunoaște că are specialitatea de Expert contabil autorizat de către Tribunalul Iași, și această activitate este considerată profesie liberală, însă, activitatea pentru care a fost impus la plata impozitului constituie o activitate de cenzor care este remunerată cu indemnizație fixă, în baza unui act constitutiv sau în baza hotărârii adunării generale conform art.161 alin.(3) din Legea nr.31/1991, precum și a unui contract de mandat, așa cum rezultă din art.32 din Legea nr.230/2007 coroborate cu art.19 din H.G. nr. 1.588/2007, indemnizație care este asimilată salariilor, în conformitate cu dispozițiile art.26 lit. a) din Legea nr.448/2006, modificată prin Legea nr.360/2009.
„(3) Cenzorii sunt remunerați cu o indemnizație fixă, determinată prin actul constitutiv sau de adunarea generală care i-a numit”.
„(2) Cenzorul sau cenzorii aleși ai asociației de proprietari pot fi remunerați în baza unui contract de mandat, conform hotărârii adunării generale a proprietarilor, la data adoptării bugetului anual de venituri și cheltuieli".
Potrivit dispozițiilor art.161 alin.(l) din Legea nr.31/1991, cenzorul care este expert contabil, poate exercita activitatea și în calitate de terț față de persoana juridică și poate desfășura activitatea profesională individual sau în forme asociative, însă activitatea profesională pe care o desfășoară este aceea de cenzor și nu de expert contabil.
Prin urmare, textul legal se referă la natura venitului realizat si la natura activității profesionale efectuate și nu la forma de organizare a activității cenzorului.
Referitor la motivul potrivit căruia textul lit. a) de la art.26 a fost abrogat începând cu anul 2010, fac precizarea că acesta este eronat, motivat de faptul că OUG nr. 109/2009 care a modificat și completat Legea nr.571/2003 și care a abrogat dispozițiile art.26 lit. a) din Legea nr.448/2006, a fost abrogată la rândul ei de Legea nr.22/2010 și de Legea nr.76/2010, dispoziții care se aplică de la data de 14.05.2010.
Mai mult decât atât, chiar dacă nu ar fi fost abrogate dispozițiile OUG nr.109/2009 care au intrat în vigoare la data de 01.01.2010, aceste dispoziții nu sunt incidente cauzei de față, motivat de faptul că impunerea impozitului făcută de către intimate, se refera la venituri realizate pe anul 2009, iar pentru această perioadă s-au aplicat dispozițiile Legii nr.360/2009, dispoziții citate în cererea de recurs.
Ultimul motiv de respingere a contestației este de asemenea cu totul eronat, motivat de faptul că Decizia Curții Constituționale nr.1237 din 06 octombrie 2009, a preluat din susținerea intimatelor fără a fi verificată în mod corespunzător, întrucât, chiar dacă excepția are ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.26 din Legea nr.448/2006, speța la care se raportează este cu totul alta, în sensul că CC. a analizat excepția raportată la impozitarea venitului din pensii și nu la impozitarea veniturilor din salarii sau indemnizații, cum este speța de față.
Instanța de judecată a redat în mod trunchiat și eronat pasaje din Decizia Curții Constituționale, care nu sunt incidente cauzei de față. Ea trebuia să analizeze și să redea pasajul următor din Decizia Curții:
Astfel, in speța, autorul excepției considera ca beneficiul scutirii de impozit ar trebui acordat si pensionarilor. Se pierde din vedere însă ca scutirea de impozitul pe salarii are ca obiectiv si încurajarea persoanelor cu handicap sa se integreze in masa activa a populației, iar nu doar o simpla măsura de protejare a veniturilor obținute.
Așa fiind, Curtea retine ca, in măsura in care, prin dispozițiile art. 26 din Legea nr. 448/2006, legiuitorul nu a avut in vedere simpla acordare a unor facilitați fiscale in considerarea statutului de persoana cu handicap, ci a avut in vedere si alte criterii obiective, precum cele învederate mai sus, instanța de contencios constituțional nu poate interveni in sensul declarării acestor dispoziții de lege ca fiind neconstituționale prin prisma principiului egalității in drepturi si extinderea incidenței acestora si asupra unor situații nereglementate, întrucât aceasta ar presupune subrogarea ei in atributele legiuitorului si încălcarea competentei sale prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform căruia „Curtea Constituționala se pronunța numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizata, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.
Mai mult decât atât, prevederile acestei Decizii nu mai sunt în vigoare, ca urmare a Legii nr.76/2010 potrivit căreia "La articolul I, după punctul 62 se introduce un nou punct, punctul 62^1, cu următorul cuprins: „62^1. După articolul 68 se introduce un nou articol, articolul 68^1, cu următorul cuprins: „Art. 68^1 Venituri neimpozabile Nu sunt venituri impozabile veniturile din pensii realizate de către persoanele fizice cu handicap grav sau accentuat.” și a Legii nr.22/2010, potrivit căreia „Articol unic După articolul 70 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, publicata in Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, cu modificările si completările ulterioare, se introduce un nou articol, articolul 70^1, cu următorul cuprins: „Art. 70^1 Prevederile referitoare la reținerea impozitului pe venitul din pensii nu se aplica venitului din pensii realizat de persoanele cu handicap grav sau accentuat".
Consideră așadar că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei în recurs, numite contracte, rezultă fără putință de tăgadă faptul că veniturile realizate de către recurent sunt indemnizații de natură salarială, întrucât sunt stabilite chiar de către legiuitor, iar natura acestor venituri nu poate fi schimbată de către instanța de judecată.
Instanța trebuie să facă distincție între veniturile obținute din activitățile independente și veniturile obținute din activitatea de cenzor, pentru că acestea din urmă, așa cum am arătat mai sus, sunt stabilite clar de către lege, ceea ce nu poate duce la confundarea acestora, așa cum a procedat instanța de fond, prin raportarea strictă și inadmisibilă doar la decizia de impunere.
Solicită așadar admiterea recursului promovat, casarea sentinței de fond, cu admiterea acțiunii sale așa cum a fost formulată.
Intimata nu a depus întâmpinare .
La dosarul cauzei a fost administrată proba cu înscrisuri.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, raportat susținerilor părților din cadrul dezbaterilor, constată recursul promovat în cauză ca fiind nefondat, pentru considerentele ce vor urma.
Astfel, în cauză problema care se pune în prezenta cauză este aceea a calificării naturii juridice a veniturilor obținute de recurent, din activitatea de cenzor, urmare a exercitării, în calitate de „prestator”, a prestaților de cenzorat, în baza contractelor –cadru de prestări servicii financiar-contabile, perfectate de acesta cu diferite asociații de proprietari, precum și urmare derulării unor contracte de prestări servicii financiar-contabile, încheiate cu Camera Notarilor și respectiv cu o societate comercială,- în acestea din urmă reclamantul figurând expres ca având calificarea de expert contabil -, și măsura în care acestea se pot circumscrie noțiunii de indemnizație care să fie asimilată salariilor în sensul dispozițiilor art.26 lit. a) din Legea nr.448/2006, modificată prin Legea nr.360/2009.
Ori, dispozițiile art. 161 din Legea 31/1990 a societăților comerciale prevăd că:
“(1) Cenzorii pot fi acționari, cu excepția cenzorului expert contabil, care poate fi terț ce exercită profesia individual ori în forme asociative.”, de unde rezultă că o astfel de activitate putea fi derulată de recurent, doar în baza unui contract de prestări servicii, pentru care încasa un “preț”, achitând ulterior și personal la administrația financiară taxele legale, iar nu a unui contract de muncă, definit în art. 10 Codul muncii ca fiind :“Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu.”, achitată de angajator pe stat de plată, după reținerea taxelor și impozitelor legale, iar pentru ca orice “indemnizație”să poată fi asimilată noțiunii de “salariu”, ar trebui să întrunească elementele de mai sus.
Nu se poate primi așadar susținerea recurentului, potrivit căreia “prețul prestațiilor” pe care l-a încasat în baza derulării acestor contracte, ar putea fi circumscris noțiunii de indemnizație care este asimilată salariilor, din moment ce din textele de mai sus concluzia care se desprinde este aceea că cenzorii experți contabili din cadrul societăților comerciale” pot fi terți ce exercită profesia individual ori în forme asociative”, deci în baza unor contracte de prestații specifice exercitării acestei profesii, iar în ce-i privește pe cenzorii aleși ai asociației de proprietari, textul de lege sus-evocat ,art.26 lit. a) din Legea nr.448/2006, prevede expres că pot fi remunerați în baza unui contract de mandat, conform hotărârii adunării generale a proprietarilor, astfel cum de altfel s-a procedat prin contractele cadru aflate la dosar.
Ori, din conținutul tuturor contractelor depuse de recurent, rezultă că acesta și-a derulat activitatea ca prestator servicii „conform normelor legale și profesionale”, în virtutea autorizației de expert contabil deținute, contractele prevăzând expres noțiunea de „prețul prestațiilor” pentru sumele încasate de recurent, iar nu pe aceea de „indemnizație”, doar aceasta din urmă putându-se pune, eventual ,problema asimilării ei, în condițiile legii, noțiunii de „salariu”, pentru a fi de natură să beneficieze de scutirea de plata impozitelor, iar textul de lege aplicabil este unul expres, și deci limitativ, iar nu exemplificativ, pentru a fi susceptibil de eventuale interpretări și extinderi, cum se susține de recurent.
Concluzionând, față de cele arătate în cele ce preced, curtea va respinge recursul formulat de reclamantul D. L. împotriva sentinței nr. 2294/ca din 23 Octombrie 2012 a Tribunalului Iași, pe care o va menține ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul D. L., împotriva sentinței nr. 2294/CA/23.10.2012 pronunțată de Tribunalului Iași sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 30 aprilie 2013.
Președinte Judecător Judecător
G. A. C. M. T. D. M.
Grefier
F. O.
Red.G.A.
Tehnored.F.O.
2 ex./21.05.2013
Tribunalul Iași – jud. G. B. D.
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 784/2013. Curtea de Apel IAŞI | Obligaţia de a face. Decizia nr. 2554/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
