Anulare act emis de autorităţi publice locale. Decizia nr. 1024/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1024/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 29-03-2013 în dosarul nr. 83/45/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIE Nr. 1024/2013
Ședința publică de la 29 Martie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. O. M.
Judecător D. R. G. Ș.
Judecător V. E. P.
Grefier C. A.
Pe rol fiind judecarea contestației în anulare a deciziei nr. 2454 din 9.10.2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași în dosarul nr._ având ca obiect anulare act emis de autorități publice locale, contestație formulată de contestatoarea . V. SRL, iar intimată fiind Direcția G. a Finanțelor Publice V..
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsesc părțile.
Procedura de citare a părților este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care arată că este primul termen de judecată, contestatoarea a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 10 lei și timbru judiciar de 0,3 lei iar intimata a depus întâmpinare, duplicatul acesteia fiind comunicat.
De asemenea, din referatul grefierului rezultă că, prin procesul verbal nr. 3 din 26.03.2013, s-a procedat la înlocuirea judecătorului P. M. C., cel de al 3-lea membru al completului de judecată C. - Recurs_2 din data de 29.03.2013, care se află în imposibilitate de a se prezenta la serviciu, cu judecătorul stabilit prin planificarea de permanență, respectiv judecător P. V. E..
Având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA DE APEL
Prin contestația în anulare înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ contestatoarea . V. SRL a solicitat anularea deciziei nr. 2454//C.A/2012 a Curții de Apel Iași, pronunțată în dosarul nr._ .
În motivarea contestației se arată că:
1. Referitor la cheltuielile de consultanță si management instanța de recurs reține că societatea face parte dintr-un grup mare de firme, că acționar majoritar este o firmă din Austria, care deține 99,99% din capitalul social, și că societatea a încheiat cu aceasta și cu alte firme afiliate contracte de prestări de servicii de management și consultanță.
De asemenea, instanța de recurs spune, foarte corect că pentru recunoașterea dreptului de deducere este necesar ca particularitățile societății comerciale să impună cu necesitate achiziționarea serviciilor respective, în lipsa acestora activitatea economică neputând fi desfășurată.
Se mai reține faptul că o parte din managementul firmei este asigurat de . V., acoperind anumite arii de activitate ale societății, dar, consideră instanța de recurs, că serviciile prestate de firma mamă pentru asigurarea unor alte zone de management (parte destul de consistentă și importantă, spunem noi) sunt efectuate doar pentru că deține controlul asupra societății și pentru că are o influență certă asupra activității societății.
Relația dintre societate și acționariat din punct de vedere legal privește doar obligația acționarului de a pune la dispoziția societății anumite resurse, concretizate în capitalul social, și dreptul acestuia de a primi dividente, dar nu este obligat acționarul, chiar majoritar fiind, să contribuie la activitățile economice ale societății pe care o controlează. S-au încheiat contractele în cauză pentru că firmele respective chiar s-au obligat la prestarea acestor servicii și și-au dus la îndeplinire aceste obligații, dovada fiind însăți existența firmei. Din anul 2005, de când firma a fost preluată de concernul A., și până în prezent firma a obținut profituri importante în fiecare an, cu o singură excepție fiind anul 2008 când a avut pierderi datorate, așa cum am arătat, din considerente temporare de piață. Relația dintre societate și firmele afiliate din Austria și Danemarca este una de natură comercială, bazată pe drepturi și obligații contractuale și nu are nimic comun cu relația dintre societate și acționari, cu atât mai mult cu cât firma din Danemarca nu este printre acționari.
Corect a reținut instanța de recurs că particularitățile societății comerciale sunt cele care impun necesitatea achiziționării unor servicii, existând aceste particularități, concretizate prin modul de organizare a activității societății (în grup de firme), prin piața de desfacere, știind că 99% din producție este vândută la export, prin tehnologia pe care o folosește și care impune aprovizionarea cu materiale de întreținere tot din piața externă, prin finanțare curentă care este asigurată de grup etc. Dar implicarea acționarului majoritar în conducerea unor activități ale societății nu ar fi posibilă dacă nu ar avea același obiect de activitate ca al nostru, respectiv producerea de sucuri din fructe. Daca firma mamă sau alte societăți afiliate ar activa într-o altă zonă economică nu ar mai exista grupul de firme, care este definit în acest caz și prin apartenența la aceeași piață. Firma mamă și celelalte firme din grupul de zece companii care formează divizia juice (suc), cunoscând problematica domeniului de activitate pot să-și asigure una alteia anumite servicii, ca în cazul de față. Centralizarea unor servicii se face din rațiuni economice în scopul eficientizării activității și creșterii profitabilității Astfel sunt organizate toate companiile mari care au subsidiare dispersate teritorial, punându-și în comun unele resurse pentru a-și asigura acele funcțiuni/activități/servicii necesare tuturor.
Necesitatea achiziționării serviciilor în cauză, care se prestează centralizat la nivelul grupului, este mai mult decât evidentă și este dictată de nevoia de funcționare a societății pentru a-și atinge obiectul de activitate, cunoscând că aceste servicii acoperă acele zone de activitate care nu sunt organizate la nivel local (intern): nu există departament de marketing pentru piețele externe, nu există un departament de investiții și dezvoltare, nu dispune de un laborator complet pentru efectuarea analizelor și monitorizarea calității produselor etc., pentru că toate acestea presupun angajarea de specialiști și resurse materiale importante.
Direcția G. a Finanțelor Publice V. a susținut că expertiza contabilă a greșit suma cheltuielilor totale făcute cu serviciile în cauză, găsind pentru perioada 2006 -2009 o sumă mai mică decât a găsit organul de control pentru perioada 2006 - 2008, iar perioada supusă controlului a fost 2006 - 2008. DGFP V. duce instanța în eroare susținând acest lucru, deoarece expertul a luat în calcul și regularizarea pe care o face grupul la sfârșitul exercițiului financiar, respectiv Ia sfârșitul lunii februarie, anul financiar fiind în cadrul grupului A. perioada 01 martie - 28 februarie. Prețul pentru serviciile în cauză se calculează la începutul anului (01 martie), împărțind costurile probabile între toți membrii în funcție de realizările (cifra de afaceri) din anul precedent a fiecăruia. Astfel, în anul 2007 societatea noastră având realizări mari, atât ca cifră de afaceri cât și ca profit, a avut pentru anul 2008 un preț precalculat al serviciilor în cauză relativ mare și facturile emise pentru perioada martie - decembrie 2008 au fost mari ca valoare, dar la data de 28 februarie 2009, când s-a făcut recalcularea prețului în funcție de realizările anului încheiat, anul 2008 fiind unul cu cifră de afaceri mică (și pierderi așa cum am spus mai sus), cele două societăți străine afiliate au ștornat (scăzut) o mare parte din facturile emise în perioada martie - decembrie 2008. Acest lucru era cunoscut de către organul de control, dar a „omis" să-1 spună, ba avut și îndrăzneala să spună că expertul a greșit, deși acesta a prezentat o situație corectă.
DGFP V. tratează în mod diferit două situații identice, admițând deductibilitatea cheltuielilor cu serviciile de consultanță în domeniu IT (tehnologia informației), contractul încheiat cu o altă firmă afiliată cu sediul în Viena derulându-se în condiții similare cu cele în cauză.
În niciun caz scopul încheierii contractelor în cauză nu este limitat la obținerea avantajului fiscal constând în micșorarea impozitului pe profit așa cum reține instanța de recurs, ci, dimpotrivă, managementul societății, atât cel local cât și cel central, urmărește eficientizarea activității și creșterea profitului, iar profit mai mare înseamnă și impozit pe profit datorat mai mare.
Instanța de recurs ține seama de recunoașterea făcută că sumele plătite pentru serviciile în cauză reprezintă în realitate cota parte care revine societății din costurile care se fac la nivel de grup de către unii membri și în folosul tuturor. Aceasta este modalitatea de plată a serviciilor menționate, respectiv împărțirea costurilor generate de prestarea lor în cote părți proporționale cu beneficiul adus fiecărui membru al grupului, pentru că altfel de recompensare a serviciilor în cauză nu există. Reprezentanții societății contestatoare se întreabă de ce prețul serviciilor trebuie să fie stabilit altfel, așa cum susține organul de control. Instanța trebuie să observe că inspectorii fiscali impun anumite reguli în încheierea contractelor comerciale, iar o bază legală, pretinzând că prețurile trebuiesc stabilite altfel decât o face societatea contestatoare, și chiar se pronunță în legătură cu tipul de management adoptat de societate. Reprezentanții societății contestatoare consideră că este atributul lor, și numai al lor, de a hotăra dacă fac management intern sau externalizează o parte din activitățile și funcțiunile societății.
Curtea de apel consideră că acordarea serviciilor respective contra cost nu reprezintă decât o practică în temeiul căreia firma mama caută să reducă impozitele aferente profiturilor realizate de către societate. S scopul achiziționării serviciilor în cauză de la grup este de a maximiza profitul, iar pe de altă parte noi nu putem cere cuiva, fie și firmă afiliată sau chiar firma mamă, să presteze anumite servicii decât "contra cost".
Scopul de a transfera profitul societății către alte firme afiliate, așa cum reține instant de recurs, nu este justificat și prin faptul că în România cota de impozit pe profit este mult mai mică decât în celelalte țări (Austria și Danemarca) și impozitul plătit în România este mai mic decât cel care s-ar plăti dacă profitul ar fi transferat în aceste țări, cu care România are acorduri de evitare a dublei impuneri. Iar grupul de firme A. J., ca orice companie privată, urmărește maximizarea profitului, inclusiv prin reducerea costurilor fiscale.
Tema profiturilor transferate în alte țări de către firmele străine este una de actualitate, pe care o mediatizată intens în ultimul timp de către Ministerul de Finanțe, dar trebuie analizat fiecare caz în parte și trebuiesc avute în vedere două aspecte importante: necesitatea acelor servicii, cum bine a subliniat și instanța de recurs, și prețul plătit pentru serviciile în cauză, care trebuie să fie comparabil cu prețul de pe piața liberă. Dacă serviciile în speță sunt necesare atunci acestea trebuie să aibă un preț, altfel nu prestează nimeni servicii cu caracter permanent, nici chiar o firma mamă.
Necesitatea nu a fost negată nici de către organul de control, nici de către expert și nici de către instanță. În legătură cu prețul trebuie să amintim că la cererea organului fiscal s-au prezentat acestuia dosarul prețurilor de transfer, unde sunt analizate toate tranzacțiile dintre societate și firmele afiliate, inclusiv cele privind serviciile în cauză, iar organul de control are un capitol separat în raportul de inspecție dedicat problemei prețurilor de transfer, dar nu a semnalat nicio neregulă în cazul societății noastre. De altfel, nu ar fi putut găsi organul de control prețuri mai mici pentru servicii similare cu cele în cauză, deoarece tocmai pentru prețuri mai mici a luat managementul societății hotărârea de a Ie achiziționa de la firmele din grup.
Dacă necesitatea achiziționării serviciilor în cauză există și prețul plătit pentru acestea este corect, atunci cheltuielile efectuate trebuie să fie deductibile pentru că acestea concură la realizarea veniturilor impozabile.
Societatea a avut mare nevoie de serviciile pe care le oferă grupul și va avea în continuare nevoie de aceste servicii atâta timp cât caracteristicele principale ale societății se mențin: export 99%, aprovizionare tehnică de pe piața externă, finanțare externă etc. Ieșirea firmei din România de sub protecția pe care o oferă grupul nu numai că s-ar face cu costuri foarte mari, dar ar pune în pericol viitorul societății.
2. Referitor la prețul de producție calculat la finele anului 2007 pe baza căruia s-a făcut ajustarea valorii stocului de produse de la acea dată instanța de recurs reține că A. J. România V. a încălcat dispozițiile art. 130 din Ordinul ministerului finanțelor publice nr. 1752/200, influențând doar valoarea produselor aflate în stoc la data reevaluării, 31.12.2007, în condițiile în care diferențele de preț se repartizează atât asupra valorii bunurilor ieșite în cursul unui exercițiu fiscal, cât și asupra stocurilor existente la sfârșitul exercițiului fiscal.
Față de această interpretare pe care o dă instanța punctului 130 din anexa la Ordinul MFP 1752/2005 (ordinul are numai 12 articole), problema principală în această speță nu este dacă noi am înregistrat sau nu diferențe de preț și de modul cum s-a făcut repartizarea diferențelor, dacă s-au sau nu contul contabil 378 - diferențe de preț. Nu, aceasta este o pistă falsă pe care o introduce DGFP V. pentru că nu are răspuns la întrebarea care se impune in acest caz: este sau nu este valoarea de 3,93 lei per kg de produs finit una corect calculată ? Pentru că dacă acest preț de 3,93 lei/kg este corect calculat atunci stocul de la finele anului 2007 trebuie reflectat în situațiile financiare cu valoarea care rezultă (cantitate x preț). Orice altfel de comentariu este făcut de neprofesioniști.
Folosind prețul standard de 4,2 lei/kg, calculat la începutul sezonului de producție (septembrie 2007), s-au înregistrat veniturile din realizarea producției pe tot parcursul sezonului (perioada septembrie - noiembrie) la acest preț și tot cu 4,2 lei/kg s-a făcut descărcarea gestiunii pentru produsele vândute pe parcursul perioadei, astfel că nu mai avem ce diferențe să repartizăm asupra bunurilor ieșite. Singura acțiune care se impune este să corecteze veniturile din realizarea producției înregistrate pe parcursul perioadei și care sunt aferente stocului de la sfârșitul perioadei. Corectarea veniturilor s-a făcut prin diminuarea lor pentru că și cheltuielile efectuate cu realizarea producției au fost mai mici decât cele luate în calcul la calculul prețului standard. Expertul contabil (expert independent fiind) a verificat calculația făcută și a concluzionat după cum se cunoaște.
De altfel, nu se folosesc diferențe de preț în toate cazurile, ci numai atunci când se cunosc de la începutul perioadei, ori noi aflăm diferența dintre costul precalculat și cel efectiv realizat abia la sfârșitul perioadei. In comerțul cu amănuntul se înregistrează de la început diferențele dintre prețul de achiziție și prețul cu amănuntul, diferența fiind adaosul stabilit la momentul intrării mărfurilor în gestiune, dar în comerțul cu ridicata, spre exemplu, nu se utilizează metoda diferențelor de preț, gestiunea mărfurilor ținându-se Ia prețul de achiziție, iar diferența față de prețul de vânzare se cunoaște abia atunci când marfa se vinde, dar aceasta se reflectă direct în rezultatul contabil.
Instanța de recurs mai reține că nu s-au prezentat organului de inspecție fiscal și nici instanței de judecată înscrisuri sau alte probe din care să reiasă că situația de fapt fiscală reținută de autoritatea fiscală nu este cea reală. Organul fiscal a avut la dispoziție toate documentele contabile pe parcursul controlului, inclusiv calculațiile de preț și putea să compare elementele de cost incluse în calculație cu cele din documentele primare și să calculeze un alt preț de cost, dacă al nostru era greșit, și să arate care este influența asupra bazei impozabile.
Instanța a avut ca probă concluziile expertului independent și aceasta este cea mai elocventă probă, având în vedere multitudinea de documente aflate la societate care trebuiesc examinate, dar reprezentanții societății contestatoare nu înțeleg de ce instanța de recurs nu a ținut seama de aceasta. Alte înscrisuri nu puteau aduce, decât toată arhiva din perioada respectivă, pentru a arăta că toate elementele sunt incluse în calculația de preț.
DGFP V. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației.
Instanța analizând întreg materialul probator administrat în cauză raportat la dispozițiile art 318 c.pr.civ reține următoarele :
Curtea constată că motivele invocate de contestator nu se circumscriu nici unuia din motivele expres și limitativ prevăzute de disp. art. 318 cod procedură civilă, neavând incidență în cauză, erorile respective neputând fi considerate ca greșelii materiale ci eventual erori de judecată, de aplicarea și interpretare a legii care nu mai pot fi discutate pe calea extraordinară a contestației în anulare.
Astfel potrivit art318 cod procedură civilă „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea data este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai in parte, a omis din greșeala sa cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Textul are în vedere greșeli pe care le comite instanța de recurs prin confundarea unor elemente importante sau unor date esențiale ale dosarului cu caracter procedural, care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, ipoteză care nu se regăsește în cauza de față.
Prin urmare greșelile instanței de recurs care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli grave de fapt, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor sau de aplicarea și interpretare a legii.
Pentru aceste considerente urmează a fi respinsa contestația in anulare formulata si a fi menținute dispozițiile deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestația în anulare formulată de contestator . V. SRL împotriva deciziei nr. 2454/9.10.2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, decizie pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi 29.03.2013.
Președinte, I. O. M. | Judecător, D. R. G. Ș. | Judecător, V. E. P. |
Grefier, C. A. |
Red.ȘD
Tehnored. AC
2 ex. – 15.04.2013
Curtea de Apel Iași – judecători O. M. I., Ș. D. R. G., G. A.
Tribunalul Iași – Judecător P. I. M.
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 1071/2013. Curtea de Apel IAŞI | Pretentii. Decizia nr. 4661/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
