Anulare act administrativ. Decizia nr. 2793/2013. Curtea de Apel ORADEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2793/2013 pronunțată de Curtea de Apel ORADEA la data de 19-06-2013 în dosarul nr. 13951/111/2011
ROMÂNIA
Curtea de Apel Oradea
- Secția Comercială și de C.
Administrativ și Fiscal –
Nr. operator de date cu caracter personal: 3159
Dosar nr._ /CA/2011 - R
DECIZIA NR. 2793/CA/2013 – R
Ședința publică din 19 iunie 2013
Președinte: I. G.
Judecător: C. R.
Judecător: L. B.
Grefier: M. M.
Pe rol fiind soluționarea recursului în contencios administrativ declarat de recurenta-reclamantă . Oradea SA, cu sediul în Oradea, .. 79, jud. Bihor în contradictoriu cu intimata-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, cu sediul în Oradea, .. 2B, jud. Bihor împotriva Sentinței nr. 1209/CA din 13.02.2013 pronunțată de Tribunalul Bihor, având ca obiect: anulare act administrativ.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei învederându-se instanței că recursul nu este legal timbrat, nefiind achitată suma de 2 lei reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, deși recurentul a fost citat cu mențiunea timbrării recursului, după cum rezultă din procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de citare aflat la fila 11 dosar, recurenta a depus la dosar un set de acte, precum și faptul că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă în conformitate cu prevederile art. 242 alin.2 Cod procedură civilă, după care:
Instanța invocă, din oficiu, excepția de netimbrare a prezentului recurs și rămâne în pronunțare asupra acesteia.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Constată că prin Sentința nr. 1209/CA din 13.02.2013 Tribunalul Bihor a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta S.C. R. E. Service Oradea S.R.L. în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a fost supusa unei inspecții fiscale efectuate de parata, primind in acest sens, anterior începerii perioadei de inspecție fiscala, avizul de inspecție fiscala (f. 37-38). Avizul de inspecție fiscala i-a fost comunicat reclamantei la data de 20.06.2011 iar inspecția fiscala a început la data de 01.07.2011. In urma inspecției fiscale desfășurate, a fost emis de către parata raportul de inspecție fiscală nr. F – BH 793/26.08.2011 (f. 25-36) prin care s-a stabilit, în esență, că reclamanta a încheiat doua contracte de consultanta cu o terța societate iar sumele achitate acestei societăți, precum si penalitățile de întârziere au fost înregistrate in evidenta contabila in contul intitulat alte cheltuieli cu servicii executate de terți. Parata a apreciat in cuprinsul raportului de inspecție fiscala ca aceste cheltuieli nu sunt necesare si nici oportune, fara serviciile prestate societatea realizând profit anterior anului 2010. De asemenea, s-a reținut în cuprinsul raportului de inspecție fiscala ca reclamanta nu a întocmit pana la data inspecției dosarul preturilor de transfer. Ulterior, pe baza raportului de inspecție fiscală a fost emisă decizia de impunere nr. F – BH 994/26.08.2011 (f. 19-24) prin care s-au stabilit obligații fiscale suplimentare în sarcina reclamantei in cuantum de_ lei reprezentând impozit pe profit,_ lei reprezentând majorări de întârziere aferente,_ lei reprezentând TVA,_ lei reprezentând majorări de întârziere aferente, si 370 lei contribuție la fondul de șomaj datorata de angajator precum si 277 lei reprezentând majorări de întârziere. Împotriva acestor acte administrative reclamanta a formulat contestație. Contestația reclamantei a fost soluționată prin decizia nr. 876/10.11.2011 (f. 12-18) fiind respinsa.
Instanța de fond a reținut ca pentru a fi valid, orice act administrativ trebuie să fie adoptat de o autoritate publică competentă, cu respectarea formei și procedurii prevăzute de lege și să fie în conformitate cu conținutul legii.
În speță, instanța de fond a constatat că actele administrative atacate au fost emise de către o autoritate publică competentă reclamanta necontestând acest aspect.
În ceea ce privește forma actelor administrativ fiscale contestate, instanța constată că acestea sunt întocmite în formă scrisă și sunt motivate.
În ceea ce privește procedura de control care a stat la baza întocmirii actului administrativ atacat, instanța de fond a reținut că este corespunzătoare starii de fapt reale imprejurarea ca avizul de inspectie fiscala i-a fost comunicat reclamantei cu nerespectarea termeului de 15 zile anterior datei inceperii inspectiei fiscale, astfel cum prevede art. 102 alin. 1 din Codul de procedura fiscala. Astfel din inscrisurile de la dosar (f. 37-38) rezulta ca ca avizul de inspectie fiscala i-a fost comunicat reclamantei la data de 20.06.2011 iar inspectia fiscala a inceput la data de 01.07.2011.
Nu au putut fi retinute sustinerile reclamantei potrivit carora nerespectarea termenului de 15 zile privind comuicarea avizului de inspectie fiscala ar atrage nulitatea raportului de inspectie fiscala si a deciziei de impunere. Astfel, asa cum corect afirma ambele partile, nerespectarea acestui termen nu este unul dintre motivele de nulitate expresa prevazute de art. 46 din Codul de procedura fiscala, astfel ca, pentru a se retine existenta unei nulitati virtuale este necesar sa fie indeplinite conditiile art. 105 alin. 2 din Codul de procedura civila, adica nerespectarea acestui termen sa îi fi produs reclamantei o vatamare care sa nu poata fi inlaturata altfel decat prin anularea actului administrativ atacat. In speta, instanta constata ca o astfel de vatamare nu a fost dovedita de reclamanta in conditiile in care aceasta nu a solicitat amanarea inceperii inspectiei fiscale, desi avea aceasta posibilitate si nici nu a pretins ca ar fi fost prejudiciata prin imposibilitatea de a-si pregati toate documentele necesare desfasurarii inspectiei fiscale. Or, termenul de 15 zile tocmai acest rol il are, respectiv acela de a-i da posibilitatea contribuabilului de a se pregati pentru inspectia fiscala prin identificarea si asigurarea tuturor docuemtelor necesare justificarii operatiunilor efectuate in fata organelor fiscale. Mai mult, din inscrisurile depuse la dosar rezulta ca pe parcursul desfaurarii inspectiei fiscale reclamanta a colaborat cu organele de control si le-a pus la dispozitia acestora toate documentele pe care le-a considerat necessare. In plus, reclamanta a putut sa isi faca toate apararile considerate utile si in fata instantei.
Nu s-a putut sustine ca insasi impunerea unor obligatii fiscale suplimentare reprezinta consecinta prejudiciabila a nerespectarii termenului de 15 zile pentru comunicarea avizului de inspectie fiscala, masurile impuse fiind consecinta celor constatate de organele de inspectie fiscale, deci a raporturilor de drept material, si nu a nerespectarii unor norme procedurale.
În ceea ce privește condiția conformității cu legea a conținutului actelor atacate, instanța constată că desi reclamanta a solicitat anularea in intregime atat a raportului de inspectie fiscala cat si a deciziei de impunere, reclamanta nu a contestat aceste acte administrativ fiscale si sub aspectul obligatiilor fiscale suplimentare stabilite cu titlu de diferenta TVA si majorari de intarziere aferente si diferenta de contributie la fondul de somaj si majorari de intarziere aferente ci doar cu privire a obligatiile fiscale stabilite cu titlu de impozit pe profit si majorari de intarziere aferente. Astfel, constatand ca obligatiile fiscale suplimentare pentru care nu au fost formulate critici de nelegalitate de catre reclamanta au fost stabilite conform prevederilor legale, instanta de fond a analizat legalitatea stabilirii obligatiilor fiscale suplimentare cu titlu de impozit pe profit si majorari de intarziere aferente.
Instanta de fond a constatat ca in mod corect au identificat ambele parti conditiile prevazute de art. 21 alin. 4 lit m din Codul fiscal si Normele metodologice privind aplicarea acestuia pentru a se putea considera ca sunt deductibile fiscal cheltuielile de management, asistenta tehnica, consultanta si alte servicii.
Astfel, pentru ca acest tip de cheltuieli sa fie deductibile fiscal, este nevoie ca ele sa fie necesare in scopul desfasurarii activitati proprii, sa fie constatate printr-un contract scris si sa fie prestate efectiv. Aceste condiții rezultă din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 21 alin. 4 lit. m din codul fiscal care prevede că „următoarele cheltuieli nu sunt deeductibile: cheltuielile cu serviciile de management, consultanță, asistență sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităților desfășurate și pentru care nu sunt încheiate contracte”.
Asa cum corect afirma reclamanta, in speta este necontestat ca serviciile au fost prestate in baza unor contracte scrise, acestea fiind depuse la dosar (f. 33-44) si ca au fost prestate efectiv.
Singura conditie dintre cele trei a cararor intrunire este necesara cumulativ pentru a se putea incadra cheltuielile cu contractele de consultanta efectuate de reclamanta in categoria celor deductibile fiscal care a fost retinuta ca nefiind indeplinita este cea care priveste necesitatea efectuarii acestor cheltuieli.
Sub acest aspect, instanta de fond a constatat ca principiul liberatati de gestiune invocat de reclamanta ii confera acesteia liberatea de a efectua cheltuielile pe care le doreste insa nu implica si consecinta ca organul fiscal, fara a avea dreptul de a invalida juridic optiunea contribuabilului de a efectua anumite cheltuieli, nu are dreptul de a controla necesitatea efectuarii unor astfel de cheltuieli in scopul obtinerii de profit. O interpretare contrara ar atrage consecinta inacceptabila că organele fiscale nu ar mai putea verifica una dintre cele trei conditii cumulative pentru a se retine deductibilitatea fiscala a anumitor cheltuieli, cu consecinta anihilarii efectelor juridice ale acestei conditii legale.
Pe de alta parte, in mod corect afirma reclamanta ca angajarea unor cheltuieli nu trebuie sa aiba ca efect imediat si obligatoriu obtinerea de profit, insa este la fel de adevarat ca trebuie sa existe cel putin o posibilitate rezonabila ca un astfel de rezultat sa poata fi obtinut, acest fapt rezultand din chiar formularea legiuitorului care se refera la necesitatea efectuarii cheltuielilor. In plus, prin instituirea aceleiasi conditii, rezulta concluzia ca este necesar ca orice cheltuiala a carei deductibilitate se pretinde sa aiba ca scop obtinerea de profit si nu sa fie facuta cu scopul diminuarii acestuia pentru evitarea platii obligatiilor fiscale.
În speță, instanța de fond a constatat că nu îndeplinesc condiția necesității efectuării cheltuielile cu contractele de consultanță încheiate de reclamantă având în vedere că în lipsa acestor cheltuieli reclamanta ar fi înregistrat profit în anii 2008 și 2009, fapt reținut de organele fiscale și necontestat de reclamantă. Or, din această împrejurare instanța apreciază că se deduce faptul că aceste cheltuieli nu erau necesare fiind făcute cu scopul de a diminua profitul reclamantei și de a evita plata obligațiilor fiscale aferente. Acest fapt reiese și din împrejurarea că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale la termen fiind astfel pusă în situația de a plăti suplimentar și penalități de întârziere care apoi au fost incluse în sumele considerate deductibile. În plus, deși legea nu interzice efectuarea unor astfel de operațiuni în cadrul unui grup de societăți cu același acționariat, în împrejurările din speță, instanța reține că încheierea celor două contracte de consultanță cu o societate din cadrul aceluiași grup este un indiciu în plus care confirmă concluzia organelor fiscale privind neîndeplinirea condiției necesității efectuării cheltuielilor menționate.
Pe de altă parte, așa cum corect a reținut pârâta, neîndeplinirea condiției necesității efectuării cheltuielilor cu contractele de consultanță încheiate rezultă și din natura acestor servicii și obiectul lor, având în vedere că acestea se suprapun cu activitatea desfășurată de organele de conducere ale reclamantei și cu cea efectuată de cele două societăți care au prestat activități de audit în favoarea reclamantei, precum și cu activitatea compartimentului economico – financiar al reclamantei.
Instanța de fond a constatat că nu se poate reține nici faptul că activitatea de consultanță prestată reclamantei ar fi determinat obținerea de profit de către aceasta din urmă pe termen lung, respectiv începând cu anul 2010, având în vedere că este necontestat faptul că reclamanta a preluat clienții unei societăți terțe cu care era în concurență directă și care și-a încetat activitatea. Instanța apreciază că nu se poate reține un raport de cauzalitate, chiar și indirect, între preluarea clienților unei societăți concurente urmată de creșterea prețurilor ca o consecință a scăderii concurenței pe piața pe care activează reclamanta, și prestarea serviciilor de consultanță.
Prin urmare, instanța de fond a apreciat că intră în categoria cheltuielilor nedeductibile prevăzute la art. 21 alin. 4 lit. m din codul fiscal cheltuielile efectuate de reclamantă cu contractele de consultanță încheiate. Pe cale de consecință, și cheltuielile cu penalitățile de întârziere aferente acestor contracte sunt tot cheltuieli nedeductibile fiscal.
Cu privire la dosarul prețurilor de transfer, instanța reține, în primul rând, că reclamanta nu a atacat și dispoziția de măsuri întocmită ca urmare a inspecției fiscale. Pe de altă parte, în raportul de inspecție fiscală, care a fost atacat de reclamantă, se face mențiunea că reclamanta nu a întocmit până la data inspecției dosarul prețurilor de transfer.
Instanța de fond a constatat că reclamanta nu contestă faptul că la data efectuării inspecției fiscale acest dosar nu era întocmit, făcând însă dovada că a fost întocmit ulterior. În situația dată, ținând seama de faptul că doar raportul de inspecției fiscală a fost contestat nu și dispoziția de măsuri și că în actul administrativ contestat se face doar mențiunea neîntocmirii dosarului prețurilor de transfer până la data inspecției, constatare care corespunde cu starea de fapt reală, instanța apreciază că actul administrativ atacat este legal și temeinic și sub acest aspect.
Instanța de fond a mai reținut că raportul de expertiză extrajudiciară depus de reclamantă la dosar nu este de natură să facă dovada contrară celor reținute anterior având în vedere că acest raport de expertiză nu are ca obiect stabilirea unor împrejurări de fapt ci a unor împrejurări de drept, respectiv deductibilitatea unor cheltuieli efectuate de reclamantă. Or, concluziile expertului sub acest aspect reprezintă aprecieri personale ale acestuia făcute exclusiv pe baza documentelor puse la dispoziție de reclamantă și în limitele obiectivelor fixate de aceasta. Astfel, concluziile raportului de expertiză extrajudiciară nu au fost apreciate de natură a forma o convingere a instanței contrară celor arătate anterior.
Pe cale de consecință, instanța de fond a constatat că este îndeplinită și condiția conformității conținutului actelor administrative atacate cu legea. Prin urmare, instanța de fond a respins ca nefondată acțiunea.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs recurenta-reclamantă . Oradea SA, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
La termenul din 19 iunie 2013, instanța, din oficiu, a invocat excepția netimbrării recursului și a rămas în pronunțare asupra acesteia.
Verificând recursul de față prin prisma excepției invocate, se constată următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 20 aliniat 1 din Legea nr. 146/1997: „taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat”. Raportat la dispozițiile acestui text legal și la recursul formulat în cauză de recurenta-reclamantă . Oradea SA, se reține că aceasta nu a achitat anticipat taxa de timbru și timbru judiciar aferente cererii, cu toate că, pentru termenul de judecată din data de 19.06.2013, recurenta a fost legal citată cu mențiunea de a face dovada plății taxei judiciare de timbru în cuantum de 2 lei și timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, datorate în temeiul art. 11 alin. 1 coroborat cu art. 3 lit. m din Legea nr. 146/1997, după cum rezultă din procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de citare aflat la fila 11 din dosar.
Având în vedere că recurenta nu și-a îndeplinit obligația de plată a taxei judiciare de timbru și timbru judiciar pentru termenul stabilit, instanța, văzând dispozițiile art. 20 aliniat 3 din Legea 146/1997, care sancționează neîndeplinirea obligației de plată a taxei de timbru cu anularea cererii, apreciază ca fiind întemeiată excepția de netimbrare a recursului și, în consecință, va dispune anularea ca netimbrat a acestuia.
Nu se vor acorda cheltuieli de judecată în recurs, nefiind solicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurenta-reclamantă . Oradea SA, cu sediul în Oradea, .. 79, jud. Bihor în contradictoriu cu intimata-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, cu sediul în Oradea, .. 2B, jud. Bihor împotriva Sentinței nr. 1209 din 13.02.2013 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o menține în totul.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 19 iunie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
I. G. C. R. L. B. M. M.
aflată în concediu de odihnă,
semnează președintele instanței
D. C.
Red.dec.-B.L.- 03.07.2013
Jud. fond-V. A.
Dact.M.M-2ex.- 03.07.2013
| ← Pretentii. Decizia nr. 3236/2013. Curtea de Apel ORADEA | Pretentii. Decizia nr. 2645/2013. Curtea de Apel ORADEA → |
|---|
