Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 343/2013. Curtea de Apel ORADEA

Se constată că dezbaterea în fond a cauzei a avut loc la data de 16 ianuarie 2013, când părțile prezente au pus concluzii consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheierea ce face parte din prezenta și când, în vederea deliberării și pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, s-a amânat pronunțarea în cauză pentru termenul din 23 ianuarie 2013, respectiv pentru termenul de azi.

CURTEA DE APEL

DELIBERÂND:

Constată că prin Sentința nr. 1687/CA din 21.12.2010 Tribunalul T. a admis acțiunea formulată de reclamanta . contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția G. a Finanțelor Publice T. și Agenția Națională de Administrare Fiscală – Administrația Financiară pentru Contribuabili Mijlocii, a anulat Decizia de impunere nr. 116/02.09.2008 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală – Administrația Financiară pentru Contribuabili Mijlocii în baza Raportului de inspecție fiscală înregistrat la D.G.F.P. T. sub nr._/01.09.2008, a anulat Decizia nr. 2506/12.11.2008 emisă de Direcția G. a Finanțelor Publice T. în soluționarea contestației pe cale administrativă și a constatat deductibilitatea TVA în sumă de 346.849 lei.

Examinând legalitatea actelor administrativ-fiscale contestate, instanța de fond a constată că, în fapt, reclamanta a achitat în lunile aprilie - septembrie 2007, TVA aferent punerii în liberă circulație a unor matrițe pentru prelucrarea materialelor plastice - introduse în țară înainte de data de 01.01.2007 - data aderării României la Uniunea Europeană (UE).

Problema dedusă judecății constă în a stabili modul de interpretate și aplicare a dispozițiilor fiscale și vamale, în condițiile în care operațiunea de import vizează bunuri ce provin dintr-un stat membru UE; a fost inițiată înainte de data aderării României la UE, dar finalizată ulterior acestui moment, iar societatea destinatară nu este nici proprietara, nici cumpărătoarea bunurilor, deși are calitatea de titular al importului.

În sensul celor de mai sus, Tribunalul a reținut că organele fiscale recunosc faptul că bunurile sunt proprietatea operatorului din statul membru, destinatarul acestora - potrivit declarațiilor vamale de import - fiind societatea reclamantă; totodată, că s-au întocmit formalitățile pentru admiterea în țară a acestor bunuri, iar în urma expirării perioadei de admitere temporară, s-au efectuat formalitățile de punere a lor în liberă circulație, în conformitate cu legislația vamală, respectiv, cu plata taxei pentru import.

Ori, potrivit prevederilor art. 151/1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, plata taxei pentru importul de bunuri este obligația importatorului.

Pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 145 al. (2) și art. 146 al. (1) lit. c) din Codul fiscal, dreptul de deducere al taxei pe valoarea adăugată (TVA) este condiționat de împrejurarea ca achizițiile să fie realizate în scopul operațiunilor taxabile și de prezentarea documentelor care probează existența și regimul fiscal aferent operațiunilor pentru care se solicită deducerea.

Cum reclamanta a dovedit că a achitat această taxă în calitate de titular al importului, iar matrițele importate sunt utilizate în vederea desfășurării de operațiuni taxabile, a-i refuza acesteia dreptul de deducere, pe motiv că nu se încadrează în nici una din ipotezele prevăzute de pct. 59 din H.G nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, reprezintă o încălcare flagrantă a principiului neutralității fiscale în materie de TVA - care urmărește evitarea dublei taxări.

Ori, potrivit prevederilor dispozițiilor art. 148 al. 2 din Constituția României, judecătorul național este dator să înlăture aplicarea unor dispoziții din dreptul intern, atunci când acestea vin în contradicție cu normele dreptului comunitar. S-a reținut că Directiva 2006/112/CEE din 28 noiembrie 2006 - privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO L 347, 11.12.2006, p. 1) consacră dreptul de deducere a TVA, statuând, prin art. 168 că „în măsura în care bunurile si serviciile supuse taxei sunt utilizate în scopul operațiunilor derulate de o persoana impozabila, persoana impozabila are dreptul, în statul membru in care efectuează aceste operațiuni la deducerea taxei”.

Totodată, încălcarea principiului neutralității in materie de TVA a fost sancționată în practica Curții Europene de Justiție prin mai multe decizii de speță, dintre care exemplificăm Hotărârea pronunțată în Cauza C-454/98, Schmeink & Cofreth si Strobel. Prin această hotărâre, Curtea a statuat că „masurile pe care statele membre le pot adopta, in temeiul dispozițiilor articolului 22 (8) al Directivei VI, pentru justa așezare si colectare a taxei pe valoarea adăugată si pentru prevenirea fraudei fiscale nu pot depăși nivelul necesar atingerii acestor obiective... prin urmare, nu pot afecta principiul neutralității TVA, principiu fundamental al sistemului de TVA si statuat prin legislația comunitara relevanta”.

Așa fiind, și întrucât aplicarea, în speță, a prevederilor pct. 59 din H.G nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, conduce la o încălcare a normelor comunitare citate, Tribunalul a procedat la înlăturarea acestora și, admițând acțiunea reclamantei, a dispus anularea Deciziei de impunere nr. 116 din 02.09.2008 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Administrația Financiară pentru contribuabili Mijlocii în baza Raportului de inspecție fiscală înregistrat la D.G.F.P. T. sub nr._/01.09.2008, potrivit cărora organele fiscale au refuzat recunoașterea deductibilității TVA în sumă de 346.849 lei și a Deciziei nr. 2506/251/12.11.2008 emisa de D.G.F.P. T. în soluționarea contestației prealabile.

Împotriva acestei sentințe, în termen și scutit de plata taxelor judiciare de timbru, a declarat recurs recurenta pârâtă Direcția G. a Finanțelor Publice T., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Temeiul legal al recursului îl constituie art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, întrucât, apreciază recurenta, hotărârea instanței a fost pronunțata cu aplicarea greșită a legii.

Recurenta admite de principiu prevalența dreptului comunitar în raport cu dreptul intern, însă arată că, numai începând cu 01.01.2007, data aderării UE, există obligativitatea pentru judecătorul național roman de a aplica normele dreptului comunitar, însă numai atunci când dreptul intern contravine acestuia.

În opinia sa, prin aplicarea prevederilor pct. 59 din HG 44/4004 nu sunt încălcate dispozițiile art. 148 din Constituția României întrucât acestea nu sunt contrare normei comunitare date de Directiva 2006/112/CEE.

In concret, această directivă consacră dreptul de deducere a TVA, statuând ca "în măsura în care bunurile si serviciile supuse taxei sunt utilizate în scopul operațiunilor derulate de o persoana impozabila, persoana impozabilă are dreptul, în statul membru în care efectuează aceste operațiuni la deducerea taxei".

In esență, art. 145 alin.2 lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal dispune în același sens: „(2) Orice persoana impozabila are dreptul sa deducă taxa aferenta achizițiilor, daca acestea sunt destinate utilizării in folosul următoarelor operațiuni: a) operațiuni taxabile”.

Așadar, aceasta reprezintă regula generală prevăzuta atât de dreptul intern cât si de cel comunitar, însă legiuitorul roman a prevăzut o condiție suplimentara pentru deducerea TVA prin dispozițiile pct.59 din HG 44/2004. Această dispoziție legală nu contravine legislației comunitare în materie de TVA, ci doar aduce o regula în plus, care restricționează dreptul de deducere. Aceste limitări sunt permise chiar de norma comunitara si de principiul neutralității TVA care statuează ca TVA nu trebuie sa reprezinte un cost pentru afacere.

În absenta unei dispoziții a legislației naționale care limitează dreptul de deducere al persoanelor taxabile, acesta trebuie exercitat. per a contrario, atunci când norma interna prevede anumite limitări, dreptul de deducere nu poate fi exercitat câtă vreme nu se pune problema dublei impuneri.

De altfel, Curtea Europeana de Justiție de la Luxemburg, în interpretarea art.22 a Directivei 2006/112/CE (invocata de instanța de fond în motivare), permite aceasta limitare a dreptului de deducere din norma internă prin introducerea unor reguli suplimentare, înlăturându-le doar pe cele formale, precum depunerea declarațiilor fiscale cu întârziere.

In ce privește respectarea principiului neutralității TVA, arată că în speță nu se pune problema dublei impuneri. Soluția pentru evitarea impunerii duble si obținerea dreptului de deducere era reexpedierea matrițelor, așa cum prevede legea. Nu poate fi luată în considerare aprecierea personala a reclamantei, care susține ca reexpedierea matrițelor în afara teritoriului țării nu constituie "soluția comerciala", ci, în mod obligatoriu, pentru a beneficia de deducere, reclamanta trebuia sa le reexpedieze, sa refactureze TVA., așa cum stipulează pct.59 din HG 44/2004: "orice persoana interesata care nu este importator în scopul taxei, dar deține o declarație vamala de import în care este menționata ca importator al bunurilor, nu are dreptul de deducere TVA aferenta importului decât in situația in care va aplica structura de comisionar, respectiv va refactura taxele vamale si TVA aferenta către persoana care ar fi avut calitatea de importator."

Este inadmisibil ca reclamanta sa solicite deducerea acestui TVA, câtă vreme recunoaște ca nu a respectat cerința legii din rațiuni subiective. Argumentele reclamantei nu sunt bazate pe vreun text de lege pe care-l consideră aplicabil situației sale, ci justifică operațiunile sale de punere în liberă circulație (si nu reexpediere așa cum impunea legea pentru deducere) prin necesitate si comoditate.

Pentru aceste considerente, apreciază că TVA ca suma de 346.849 lei este nedeductibila.

Intimata, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului.

În apărare se arată, referitor la motivul de recurs constând în pretinsa conformitate cu Directiva TVA 2006/112/CEE a dispozițiilor punctului 59 din Normele metodologice date în aplicarea art. 151¹ Cod fiscal, că dispozițiile pct. 59 din Normele metodologice care restrâng noțiunea legală (din art. 151¹ Cod fiscal) de importator (alin. 1) și oferă „soluția" refacturării (alin. 2) nu sunt aplicabile speței. Deoarece în speță bunurile au intrat în România anterior datei aderării și au fost puse în liberă circulație ulterior acestei date, devin aplicabile prevederile art. 161¹ Cod fiscal.

Dispozițiile art. 151¹ Cod fiscal și, implicit, ale pct. 59 din Normele metodologice nu pot primi aplicare în conflictul cu dispozițiile art. 161¹ Cod fiscal, deoarece art. 161¹ scoate practic din câmpul de aplicare al „legii noi” bunurile vizate la art. 161.

Dispozițiile art. 151¹ au intrat în vigoare de la 01.01.2007 și privesc operațiunile născute după această dată, ceea ce înseamnă că și dispozițiile pct. 59 din Norme sunt aplicabile doar acestor operațiuni noi.

A susținut că, „soluția” refacturării nici nu exista în configurația pct. 59 din Norme, în vigoare la 01.01.2007. Alineatul (2) al pct. 59, care „indică” această soluție, a fost introdus abia de la 01.01.2008 prin dispozițiile H.G. nr. 1579/28.12.2007, adică la câteva luni după data efectuării importurilor în discuție. Or, la data respectivelor importuri, intimata nu putea întrevedea această ipoteză, ansamblul normelor în vigoare la momentul importului neprevăzând soluția refacturării și oferindu-se o singură opțiune conformă mecanismului TVA, aceea de plată și recuperare prin deductibilitate.

Referitor la preeminența dreptului european, arată că, potrivit prevederilor art. 148 alin. (2) din Constituția României, judecătorul național este dator să înlăture aplicarea unor dispoziții din dreptul intern, atunci când acestea vin în contradicție cu normele dreptului comunitar. Judecătorul național este ținut să interpreteze dreptul național în lumina textului și finalității directivei.

Punctul 59 din Normele metodologice date în aplicarea art. 151¹ din Codul

fiscal nu reprezintă o modalitate adecvată de transpunere a Directivei TVA.

Sunt încălcate, totodată, principii derivate din preeminența dreptului european și a principiilor de drept intern, mai exact: principiul neutralității fiscale, libera circulație a bunurilor la nivelul Uniunii Europene, principiul legalității, principiul securității juridice.

Referitor la soluția invocată de recurenta DGFP T. prevăzută la punctul 59 din Norme pentru a beneficia de dreptul de deducere, respectiv reexpedierea bunurilor și refacturarea TVA, arată că soluția instanței de fond este temeinică și legală pentru următoarele argumente ce țin de coroborarea regimului TVA cu regimul vamal:

- Punerea în liberă circulație a matrițelor importate, utilizate în regim de admitere temporară, s-a făcut ca urmare a unor restricții de ordin legal, societatea neavând o altă posibilitate de închidere a regimurilor vamale, fără plata TVA;

- Societatea s-a văzut obligată să pună bunurile în liberă circulație în România, căci returnarea lor în statul de origine și revenirea lor în țară în regim de non transfer ar fi condus la costuri considerabile pentru societate;

- Proprietarul bunurilor nu se putea înregistra ca plătitor de TVA în România la data efectuării importului;

- În speță nu sunt aplicabile dispozițiile pct. 59 din Norme, întrucât societatea era ținută de condițiile de derulare a regimului vamal suspensiv, obligațiile derivate din acesta neputând fi transmise unei alte persoane decât cu autorizarea autorității vamale, în condiții identice aplicabile primului titular; autorizația de admitere temporară putea fi acordată doar persoanelor care utilizează bunurile, aceasta având obligația de realizare a demersurilor pentru închiderea regimurilor vamale suspensive;

- Soluția returnării bunului în statul de origine și revenirea în țară în regim de non-transfer nu a fost posibilă decât de la data de 19.09.2007, data celui de-al doilea ordin al ANV, când efectuase aproape toate formalitățile vamale. În opinia sa, modificările de optică a autorităților vamale reflectate prin adrese cu conținut contradictoriu aduc atingere principiului securității juridice, respectiv principiului încrederii legitime.

Referitor la inaplicabilitatea soluției de refacturare prevăzută de punctul 59 din Normele metodologice date în aplicarea art. 151¹ Cod fiscal, având în vedere dispozițiile Normelor metodologice de la art. 128 pct. 6 (2)și 6 (3), la data efectuării operațiunilor, respectiv inexistența unui temei legal la data efectuării operațiunilor pentru această soluție, arată că a solicitat clarificări asupra bazei legale aplicabile de la Direcția de resort din MFP, care a indicat dispozițiile pct. 6 alin. (3) din Normele metodologice date în aplicarea art. 128 alin. (2) Cod fiscal și cele de la pct. 19 alin. (4) din Norme.

De asemenea, MFP a invocat că, pentru aplicarea structurii de comisionar pentru import, factura se emite doar în scopuri de TVA, restul de plată din factură este doar TVA, nu și valoarea bunurilor care nu se înregistrează pe venituri, invocând pentru motivarea emiterii facturii recuperarea cheltuielilor cu TVA și existența liniilor directoare aprobate de Comitetul de TVA din cadrul Comisiei Europene.

De asemenea, din Raportul de inspecție fiscală a reținut intimata că în drept se invocă dispozițiile art. 145 alin. (5) lit. a) Cod fiscal. Dispozițiile art. 145 alin. (5) lit. a), în forma în vigoare, la data efectuării operațiunilor prevedeau următoarele: „(5)Nu sunt deductibile: a) taxa aferentă sumelor achitate în numele si în contul clientului și care apoi se decontează acestuia, precum și taxa aferenta sumelor încasate în numele și în contul altei persoane, care nu sunt incluse în baza de impozitare a livrărilor/prestărilor efectuate conform art. 137 alin. (3) lit. e)”.

Dispozițiile art. 145 alin. (5) lit. a) nu sunt aplicabile deoarece se referă la sume achitate în numele și în contul clientului, ori declarația vamală de import a fost întocmită de către intimată în nume propriu, neîndeplinindu-se ipoteza normei (dacă ar fi fost pe numele proprietarului matrițelor nu se mai punea problema deductibilității taxei). De asemenea, normele legale se referă la situația în care există încheiat un contract de comision, iar cel care face o plată este asimilat comisionarului și o poate refactura, împreună cu taxele aferente, persoanei în contul căreia acționează (comitentul). Ori, în speță nu există contract de comision între intimată și proprietarii matrițelor.

Curtea de apel, analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, sub toate aspectele, constată că este nefondat și îl va respinge pentru următoarele considerente:

Criticile aduse hotărârii instanței de fond prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, ce vizează greșita aplicare a legii, nu pot fi reținute.

În fapt:

Intimata reclamantă a fost supusă unui control fiscal în urma căruia s-a emis raportul de inspecție fiscală_/01.09.2008 în baza căruia a fost apoi emisă decizia de impunere nr. 116/02.09.2008. În urma acestui control a fost respinsă cererea intimatei reclamante de deducere a sumei de 346.849 lei TVA aferentă decontului lunii decembrie 2007. Contestația formulată pe cale administrativă a fost respinsă prin decizia nr. 2506/251/12.11.2008 a DGFP T..

Instanța constată că, bunurile cu privire la care s-a achitat taxa pe valoarea adăugată a cărei restituire se solicită provin dintr-un stat membru UE și au fost plasate în regim vamal de admitere temporară anterior aderării României la UE. Ulterior aderării, acest regim a fost închis de către societatea . prin punerea bunurilor în liberă circulație.

Atât organul de control cât și societatea confirmă faptul că aceasta nu este proprietarul bunurilor deținându-le cu titlu de închiriere, aspect ce rezultă atât din autorizațiile de admitere temporară cât și din evidența contabilă a societății în care nu apar înregistrate achiziții ale acestor produse neexistând un acord de voință în sensul transferului dreptului de proprietate cu titlu de cumpărare.

Cu toate acestea, societatea apare ca importator întrucât a încheiat regimul vamal sub care au fost plasate bunurile și, în această calitate a fost nevoită să achite taxa pe valoarea adăugată.

Prin raportare la prevederile art. 151 ind. 1 Cod fiscal și pct. 59 din HG nr. 44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, organul de control a reținut ( fila 13 raport de inspecție fiscală) că, deși societatea este menționată ca destinatar al bunurilor, nu are calitatea de importator din punct de vedere al taxei și că se impunea ca TVA să fi fost refacturată către proprietarul bunurilor.

Organul de control a tras concluzia că societatea a efectuat plăți în contul proprietarului bunurilor astfel că TVA achitată pentru punerea în liberă circulație nu poate fi dedusă, nefiind importator în sensul TVA pentru a fi incident art. 145 alin. 2 din Legea nr. 571/2003.

Instanța constată că, potrivit acestui text de lege, dreptul de deducere a TVA este condiționat de utilizarea bunurilor în scopul operațiunilor taxabile condiție îndeplinită de către societate. Pe de altă parte, aceasta deține declarații vamale care o identifică drept importator al bunurilor.

Reține și că, dată fiind situația specifică a bunurilor, generată de faptul că au fost introduse în țară înainte de aderare iar închiderea regimului s-a efectuat după aderare, sunt incidente prevederile art. 161 ind. 1 Cod fiscal ce cuprinde norme tranzitorii și stabilesc incidența în cauză a prevederilor legale în vigoare la momentul plasării bunurilor în regimul de admitere temporară, calificând la alin. 2 drept importuri ieșirea bunurilor în România din regimul menționat. În atare situație, art. 131 Cod fiscal, ce reglementa regimul fiscal anterior, permitea efectuarea deducerii TVA la import.

De altfel, pentru a preîntâmpina efectele unei interpretări eronate, societatea a solicitat autorității competente o opinie cu privire la demersurile ce trebuie întreprinse pentru reglementarea legală a regimului bunurilor, dovedind diligența și buna credință în acest sens. Autoritatea Națională a Vămilor a emis la vremea respectivă o . adrese însă acestea cuprind recomandări contradictorii.

În acest sens se constată că în considerentele deciziei dată în soluționarea contestației formulate pe cale administrativă, însuși organul de control admite că soluțiile oferite de ANV la cererile de clarificări au fost eronate.

În acest context societatea, având în vedere și îndrumările primite a înțeles să încheie regimul temporar cu punere în liberă circulație a mărfurilor și să achite TVA acceptând acest demers în speranța legitimă a deducerii acesteia.

Prin urmare, raportat la cele evocate, în mod legitim, respingerea solicitării de deducere și recomandarea refacturării TVA către proprietarul bunurilor nu a fost acceptată ca o opțiune rezonabilă, societatea sprijinindu-se pe dreptul său la deducere izvorât din normele tranzitorii aplicabile speței dar și pe faptul că nu a acționat ca un mandatar al proprietarului cum în mod neîntemeiat afirmă organul de control neexistând nici un temei legal sau contractual pentru a trage o astfel de concluzie.

Totodată, chiar și în ipoteza în care s-ar admite raționamentul organului de control, de vreme ce acesta prezumă că societatea română a acționat ca un mandatar, admite implicit faptul că nu a efectuat o plată în nume propriu, astfel că, nefiind titularul obligației nu îi incumba nici obligația de plată.

Pe de altă parte, în recurs DGFP T. deși acceptă prevalența dreptului comunitar în raport cu dreptul intern, susține că pct. 59 din HG 44/2004 ce constituie temei al respingerii solicitării de deducere a TVA, nu contravine prevederilor art. 148 din Constituție și nici normei comunitare izvorâte din Directiva 2006/112/CEE.

Afirmă că, într-adevăr regula este cea instituită de art. 145 alin. 2 lit. a din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, însă, în opinia sa societatea reclamantă nu îndeplinește cerința suplimentară impusă de pct. 59 din HG 44/2004, astfel că, atunci când norma internă impune anumite limitări, dreptul de deducere nu poate fi exercitat câtă vreme nu se pune problema dublei impuneri.

Contrar acestor afirmații, în speță, instanța de recurs reține pe de o parte că normele metodologice ca acte administrative normative cu valoare inferioară legii, sunt date în aplicarea acesteia, astfel că nu pot adăuga la lege.

Pe de altă parte, constată că, în mod corect a reținut instanța de fond că reclamanta a achitat taxa în calitate de titular al importului, matrițele importate fiind utilizate în vederea desfășurării de operațiuni taxabile, astfel că, în orice caz, devin incidente principiile cuprinse în Directiva 2006/112/CEE din 28 noiembrie 2006 – privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO L 347, 11.12.2006, p. 1) ce consacră dreptul de deducere a TVA, statuând că: „în măsura în care bunurile si serviciile supuse taxei sunt utilizate în scopul operațiunilor derulate de o persoana impozabila, persoana impozabila are dreptul, în statul membru in care efectuează aceste operațiuni la deducerea taxei”.

Într-adevăr, potrivit art. 288 alin. 3 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene: „directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele”.

Însă, prin raportare la cele invocate de recurent, constată că, în mod legitim, instanța de fond, prevalându-se de jurisprudența CJUE a reținut că masurile pe care statele membre le pot adopta, in temeiul Directivei VI, pentru justa așezare si colectare a taxei pe valoarea adăugată si pentru prevenirea fraudei fiscale nu pot depăși nivelul necesar atingerii obiectivelor stabilite de aceasta, în caz contrar, cum este cazul în speță se poate ajunge la o denaturare a scopului și principiilor vizate de directiva amintită, implicit la o încălcare a principiului neutralității.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă constată că motivul de recurs invocat nu este întemeiat, astfel că va înlătura ca nefondate criticile recurentului, va respinge recursul și va menține în întregime hotărârea atacată.

În temeiul art. 274 Cod procedură civilă văzând culpa procesuală a părții recurente, o va obliga pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.037,244 lei în recurs, justificate cu OP 592 din 26.07.2012 și va respinge cererea pentru sumele achitate cu acest titlu anterior soluționării cauzei în primă instanță având în vedere că partea era îndreptățită să le solicite în fața instanței de fond, iar în cazul neacordării era îndreptățită să declare recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția G. a Finanțelor Publice T., cu sediul în Timișoara, .. 9.B, jud. T. în contradictoriu cu intimata-reclamantă . sediul în Timișoara, P-ța F. G. (la SCPA R. I. M. și Asociații), nr. 1, . și cu intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția G. de Administrare a Marilor Contribuabili București, cu sediul în București, .. 88, sector 5 împotriva Sentinței nr. 1687/CA din 21.12.2010 pronunțată de Tribunalul T., pe care o menține în totul.

Obligă partea recurentă să plătească părții intimate suma de 11.037,244 lei cheltuieli de judecată parțiale în recurs.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 30 ianuarie 2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,

C. R. L. B. I. C. G. M. M.

Red.dec.-G.I.-28.02.2013

Jud. fond-P. F.

Dact.M.M-2ex.-01.03.2013