Pretentii. Decizia nr. 2171/2013. Curtea de Apel PITEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2171/2013 pronunțată de Curtea de Apel PITEŞTI la data de 12-06-2013 în dosarul nr. 2605/90/2012
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ DECIZIE NR. 2171/R-C.
Ședința publică din 12 Iunie 2013
Curtea compusă din:
Președinte: G. A., judecător
I. M., judecător
C. D., judecător
P. M., grefier
S-a luat în examinare pentru soluționare, recursul declarat de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE V. în numele ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE Rm.V., ambele cu sediul în Rm.V., ..17, județul V., împotriva sentinței civile nr. 4009 din 30.10.2012, pronunțată de Tribunalul V., Secția a II-a civilă, în dosarul nr._, intimați fiind reclamantul N. M., domiciliat în Rm.V., ., ., . și chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.294, Corp A, sector 6 .
La apelul nominal făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că la dosar a fost depusă, prin compartimentul registratură, la data de 10.06.2013, întâmpinare din partea intimatului- reclamant.
Curtea, având în vedere actele și lucrările dosarului, precum și faptul că s-a solicitat judecarea în lipsă potrivit art.242 alin.2 Cod procedură civilă, constată recursul în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra acestuia.
CURTEA
Constată că prin cererea înregistrată la data de 12 aprilie 2012, reclamantul N. M. a chemat în judecată pe pârâta Administrația Finanțelor Publice Rm.V., solicitând anularea deciziei de calcul a taxei privind emisiile poluante provenite de la autovehicule nr._/23 februarie 2012, obligarea pârâtei la plata sumei de 2.690 lei, reprezentând contravaloarea taxei pentru emisiile poluante achitată cu chitanța nr._/28 februarie 2012 și actualizarea acestei sume cu indicele de inflație la momentul plății, precum și plata dobânzii prevăzută de Codul de procedură fiscală și a cheltuielilor de judecată.
În motivare a arătat că a achiziționat un autoturism second-hand marca Volkswagen Polo, din Olanda, stat membru al UE, unde a fost pentru prima oară înmatriculat în anul 1997, iar în vederea înmatriculării acestuia în România a fost obligat să achite o taxă pentru emisiile poluante în sumă de 2.690 lei, conform chitanței aflată la dosarul cauzei.
Reclamantul a mai arătat că a solicitat pârâtei A.F.P. Rm.V. restituirea acestei taxe, răspunsul acesteia fiind în sensul că taxa pentru emisiile poluante a fost calculată în conformitate cu prevederile Legii nr.9/2012, act normativ care prevede obligația de plată a acestei taxe cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente din România a unui autovehicul.
În numele pârâtei Administrația Finanțelor Publice Rm.V. a formulat întâmpinare Direcția Generală a Finanțelor Publice V. prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
S-a formulat de către D.G.F.P.V., în numele aceleiași pârâte și cerere de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu prin care a solicitat instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se fie obligată chemata în garanție să-i restituie pârâtei A.F.P. Râmnicu V. taxa pentru emisiile poluante.
Tribunalul V., Secția a II-a civilă, prin sentința nr.4009/30 octombrie 2012, a admis cererea, a constatat refuzul nejustificat al pârâtei de restituire a taxei pentru emisiile poluante și a obligat-o să-i restituie reclamantului taxa pentru emisiile poluante în sumă de 2.690 lei, plus dobânda prevăzută de art.124 raportat la art.120 și art.70 Cod procedură fiscală, precum și la plata sumei de 343 lei reprezentând cheltuieli de judecată către reclamant.
Cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu a fost admisă și a fost obligată chemata în garanție să-i restituie pârâtei sumele de bani la care la care aceasta a fi obligată către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că Legea nr.9/_ privind plata taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule a intrat în vigoare la 13 ianuarie 2012.
Potrivit acestei legi, în forma aflată în prezent în vigoare, pentru un autovehicule produs în România sau în orice alt stat membru UE care a fost anterior înmatriculat tot în România, la o nouă înmatriculare, taxa pentru emisiile poluante nu se percepe.
Această taxă se percepe însă pentru autovehiculele produse în țară sau în UE cu ocazia primei înmatriculări în România.
Există astfel și în prezent un regim fiscal discriminatoriu între produsele naționale, respectiv autovehiculele aflate în circulație în România, indiferent de țara producătoare și produsele fabricate în România sau provenite din spațiul UE, achiziționate după . Legii nr.9/2012, neînmatriculate încă.
Această taxă este destinată să diminueze introducerea în România a unor autovehicule deja înmatriculate în UE, favorizând astfel vânzarea de autoturisme second-hand deja înmatriculate în România.
În speță, este relevantă și Hotărârea C.J.U.E. în cauza T. contra Statului Român, din 7 aprilie 2011.
Prin această hotărâre, C.J.U.E. a statuat: „competența statelor în stabilirea regimului unor noi taxe nu este nelimitată. Dimpotrivă, potrivit unei jurisprudențe constante, interdicția prevăzută la art.110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale”.
Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața autovehiculelor de ocazie a acelui stat membru ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate, de același timp, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură.
Potrivit art.8 alin.1 teza a II a din Legea nr.554/2004 „se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”, tribunalul a admis cererea.
În baza dispozițiilor art.274 alin1 și 3 Cod procedură civilă, pârâta a fost obligată și la cheltuieli de judecată constând în taxă timbru și onorariu avocat redus la suma de 300 lei, având în vedere gradul de dificultate redus al cererii, în sumă totală de 343 lei, către reclamant.
În baza dispozițiilor art.60 alin.1 Cod procedură fiscală, instanța a admis și cererea de chemare în garanție cu motivația că taxa pentru emisiile poluante se depune de către organul fiscal într-un cont deschis pe numele Administrației F. pentru Mediu.
Pe cale de consecință, chemata în garanție a fost obligată să restituie pârâtei sumele de bani la care aceasta a fost obligată către reclamant, constând în taxă pentru emisiile poluante, dobândă fiscală și cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice V., în numele Administrației Finanțelor Publice Rm.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie pe dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041 Cod procedură civilă, prin prisma următoarelor motive de recurs:
În ceea ce privește cheltuielile de judecată la care a fost obligată, recurenta apreciază că sunt nejustificate, în condițiile în care s-a admis în totalitate cererea de chemare în garanție, astfel încât suportarea cheltuielilor de judecată trebuia să rămână în sarcina chematei în garanție.
Pe de altă parte, în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, se susține că acestea sunt nejustificat de mari în raport de natura acțiunii și întinderea soluționării fondului în decurs de două termene, solicitând a se avea în vedere dispozițiile art.274 alin.3 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariul avocaților.
Principiul „poluatorul plătește” acceptat la nivelul Uniunii Europene nu este încălcat, dimpotrivă taxa pe poluare fiind rezultatul negocierilor dintre România și Comisia Europeană.
De asemenea, și alte state practică o taxă similară (16 state), percepută cu ocazia primei înmatriculări a autovehiculelor.
Se critică hotărârea instanței de fond sub aspectul determinării incorecte a dispozițiilor din Tratatul Comunității Europene în raport de care se impune a fi stabilită compatibilitatea prevederilor O.U.G. nr.50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule cu normele comunitare, invocându-se în acest sens jurisprudența Curții de Luxemburg în cauze pe care recurenta le consideră similare, respectiv cauza Humblot, nr.112/84, Cauza 132/88 și Cauzele conexate C-290/05 și C-333/05.
Recurenta susține că O.U.G. nr.50/2008 nu intră în contradicție cu legislația europeană, ea fiind rezultatul negocierilor dintre România și Comisia Europeană, iar principiul poluatorul plătește este recunoscut la nivelul Uniunii Europene.
Recurenta mai susține că instanța de fond nu a avut în vedere faptul că reclamantul a solicitat, din proprie inițiativă, calcularea taxei pe poluare.
În ceea ce privește Hotărârea C.J.E. în cauza C-402/09 privind acțiunea lui I. T. împotriva Statului Român, prin care s-au făcut aprecieri privind instituirea de către Statul Român a taxei pe poluare pentru autoturisme second-hand achiziționate din state ale uniunii Europene, se susține că efectele acesteia nu sunt incidente în cauză, întrucât raportul juridic în cauza de față s-a născut înainte de pronunțarea de către C.J.E. a Hotărârii C-402/09.
Pe de altă parte, potrivit art.46 din CEDO, hotărârile obținute în contradictoriu cu Statul Român sunt obligatorii de la data publicării acestora în monitorul Oficial al României.
Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor invocate și în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Obligarea Administrației Finanțelor Publice Rm.V. la plata cheltuielilor de judecată, a fost justificată de împrejurarea că, în calitate de pârâtă aceasta a căzut în pretenții, fiind astfel îndeplinite condițiile art.274 alin.1 Cod procedură civilă.
În ce privește impunerea cheltuielilor de judecată în sarcina organului fiscal în condițiile în care a fost admisă în tot cererea de chemare în garanție, Curtea constată că organul fiscal a pierdut procesul în calitate de pârât și că, în această situație, potrivit dispozițiilor art.274 alin.1 Cod procedură civilă suportă, la cerere, cheltuielile de judecată avansate de partea care a câștigat procesul. Faptul că Administrația F. pentru Mediu, în calitate de chemată în garanție, a pierdut și ea procesul în raport cu organul fiscal, nu îl scutește pe acesta din urmă de obligația sa procesuală în raport cu reclamantul.
Dincolo de acest aspect, însă, trebuie observat și faptul că ceea ce se discută în cauză sunt cheltuielile de judecată pretinse de reclamant, cel care nu a intrat într-un raport procesual direct cu chemata în garanție, aceasta putând fi îndatorată să plătească prejudiciul procesual pe care l-a pricinuit și care a fost încercat de pârâtă.
În ceea ce privește caracterul disproporționat de mare al cheltuielilor de judecată, Curtea constată că suma de 343 lei la care a fost obligată recurenta nu este disproporționată față de valoarea obiectului litigiului, respectiv suma de 2.690 lei și față de activitatea îndeplinită de avocat, nefiind îndeplinite condițiile art.274 alin.3 Cod procedură civilă pentru reducerea acestor cheltuieli.
Curtea nu poate reține nici argumentul referitor la lipsa culpei recurentei, art.274 alin.1 Cod procedură civilă referindu-se la partea căzută în pretenții, care va fi obligată să plătească cheltuielile de judecată.
Nefondat este și motivul de recurs, care critică pe fond soluția pronunțată.
Astfel, specificul situației este determinat de invocarea neconcordanței între prevederea internă și cea comunitară, a cărei analiză este recunoscută în jurisprudența Curții Europene de Justiție de la Luxemburg în competența instanței interne, care poate lăsa neaplicată norma internă dacă prin aplicarea teoriei actului clar sau a teoriei actului clarificat, constată că norma comunitară nu permite adoptarea respectivei norme interne.
Or, prin hotărârea din data de 7 aprilie 2011, Curtea Europeană de Justiție a reținut că taxa pe poluare instituită prin O.U.G. nr.50/2008, încalcă dispozițiile art.110 din TFUE, în condițiile în care discriminează autovehiculele introduse în țară față de cele aflate deja pe piața națională, care nu au fost supuse taxei pe poluare.
Curtea a reținut că art.110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Citând jurisprudența din cauzele Comisia/Danemarca, C-47/88, R.., p.I-4509, punctul 9, Brzeziński, punctul 27 și Kalinchev, C-2/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 37, Curtea a reținut (par.34, 35) că articolul 110 TFUE are drept obiectiv asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență. Acesta vizează eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre. În acest sens, primul paragraf al art.110 TFUE interzice fiecărui stat membru să aplice produselor celorlalte state membre impozite interne mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare. Aceste dispoziții ale tratatului vizează garantarea neutralității depline a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import (Hotărârea Comisia/Danemarca, punctele 8 și 9, precum și Hotărârea din 29 aprilie 2004, Weigel, C-387/01, R.., p.I-4981, punctul 66).
Reținând că, chiar dacă nu sunt întrunite condițiile unei discriminări directe, un impozit intern poate fi indirect discriminatoriu din cauza efectelor sale (Hotărârea Nádasdi și Németh, punctul 47), Curtea a arătat că, pentru a verifica dacă o taxă precum cea în cauză în acțiunea principală creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național, este necesar să se examineze mai întâi dacă această taxă este neutră față de concurența dintre vehiculele de ocazie importate și vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de O.U.G. nr.50/2008.
Examinând neutralitatea aceleiași taxe între vehiculele de ocazie importate și vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr.50/2008, Curtea a reținut că reglementarea în discuție are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Totodată, s-a reținut că nu se poate contesta că O.U.G. nr.50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre (Paragraful 58 al hotărârii).
Argumentele instanței europene, care au determinat concluzia Curții, deși raportate la forma inițială a O.U.G. nr.50/2008, anterioară datei de 14 decembrie 2008, nu țin de criteriile folosite de legiuitorul român pentru determinarea taxei pe poluare, pe care le declară corespunzătoare și conforme dreptului comunitar (Paragraf 47 din cauza 402/09), ci de efectul descurajant al unei asemenea taxe, în sine, pentru importul autovehiculelor de ocazie.
Ca atare, independent de criteriile de determinare, de cuantumul taxei și de scopul pentru care o asemenea taxă a fost instituită, Curtea a considerat că o asemenea taxă are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fiind contrarie art.110 TFUE.
Curtea a reținut că, potrivit unei jurisprudențe constante, interdicția prevăzută la art.110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale (Hotărârea din 3 martie 1988, Bergandi, 252/86, R.., p.1343, punctul 25, Hotărârea din 7 decembrie 1995, Ayuntamiento de Ceuta, C-45/94, R.., p.I-4385, punctul 29, precum și Hotărârea din 8 noiembrie 2007, Stadtgemeinde Frohnleiten și Gemeindebetriebe Frohnleiten, C-221/06, Rep., p.I-9643, punctul 40).
Astfel, articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le-ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate. O astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit, astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la art.28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE.
Or, constatând că taxa pe poluare are efect descurajant pentru importul autoturismelor provenite din alte state membre ale Uniunii Europene, fiind contrară dispozițiilor art.110 TFUE, rezultă că taxa percepută în cauza de față, achitată de către reclamant, este stabilită în temeiul unei dispoziții contrare normei comunitare.
Este nefondată susținerea recurentei în sensul că cele dispuse de către Curtea de la Luxemburg în Cauza T. sunt inaplicabile prezentei cauze, întrucât ar retroactiva.
Pe de o parte, Curtea constată că textul invocat de către recurentă, respectiv art.46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este inaplicabil prezentului recurs, dat fiind că el vizează efectele hotărârilor pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar nu efectele hotărârilor pronunțate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
Mai mult, în conformitate cu o jurisprudență constantă, interpretarea unei norme a dreptului Uniunii dată de Curte în exercitarea competenței pe care i-o conferă art.267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la .. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare, dacă sunt reunite și condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente (a se vedea în special Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot și alții, 24/86, R.., p.379, punctul 27, Hotărârea din 10 ianuarie 2007, Skov și Bilka, C-402/03, Rep., p.I-199, punctul 50, precum și Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeziński, C-313/05, Rep., p.I-513, punctul 55; Cauza C-263/10, N. împotriva Direcției Generale a Finanțelor Publice Gorj ș.a., punctul 32)
Pe de altă parte, în Cauza C-263/10, N. împotriva Direcției Generale a Finanțelor Publice Gorj ș.a., Curtea de la Luxemburg s-a pronunțat expres cu privire la limitarea în timp a efectelor hotărârilor sale privind taxa de poluare în cauzele împotriva României.
Curtea a arătat că, numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, poate să fie determinată să limiteze posibilitatea de a se invoca o dispoziție pe care a interpretat-o. Pentru a putea impune o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume buna-credință a celor interesați și riscul unor perturbări grave (Hotărârea Skov și Bilka, citată anterior, punctul 51, precum și Hotărârea din 3 iunie 2010, Kalinchev, C-2/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 50).
Instanța europeană a reamintit că, în ceea ce privește riscul unor perturbări grave, trebuie amintit că existența unor consecințe financiare care ar rezulta pentru un stat membru dintr-o hotărâre preliminară nu justifică, prin ea însăși, limitarea în timp a efectelor acestei hotărâri (Hotărârea din 20 septembrie 2001, Grzelczyk, C-184/99, R.., p.I-6193, punctul 52, Hotărârea din 15 martie 2005, Bidar, C-209/03, R.., p.I-2119, punctul 68, și Hotărârea Brzeziński, citată anterior, punctul 58). Statului membru care solicită o astfel de limitare îi revine obligația de a prezenta în fața Curții date cifrice care să stabilească riscul unor repercusiuni economice grave (Hotărârile Brzeziński, punctele 59 și 60, și Kalinchev, punctele 54 și 55, citate anterior).
Curtea a reținut că, în ceea ce privește repercusiunile economice care pot decurge dintr-o hotărâre prin care Curtea declară că articolul 110 TFUE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin O.U.G. nr.50/2008, Guvernul român s-a limitat în esență la menționarea numărului mare de cereri de rambursare a taxei percepute și să facă referire la criza economică de care este afectată România.
În consecință, s-a apreciat că, în lipsa unor date cifrice mai precise care să permită să se concluzioneze că economia românească riscă să fie serios afectată de repercusiunile prezentei hotărâri, condiția privind existența unor perturbări grave nu poate fi considerată stabilită și că, în aceste condiții, nu este necesar să se verifice îndeplinirea criteriului privind buna-credință a celor interesați.
Din concluzia Curții de la Luxemburg, în sensul că nu este necesar să fie limitate în timp efectele hotărârii T., rezultă că este nefondată critica din recurs referitoare la neretroactivitatea acestei cauze.
Față de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul formulat de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE V. în numele ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE RM.V., ambele cu sediul în Rm.V., ..17, județul V., împotriva sentinței civile nr.4009/30 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul V., Secția a II-a civilă, în dosarul nr._, intimați fiind reclamantul N. M., domiciliat în Rm.V., ., ., . și chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.294, Corp A, sector 6.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 iunie 2013, la Curtea de Apel Pitești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Președinte, G. A. | Judecător, I. M. | Judecător, C. D. |
Grefier, P. M. |
Red.C.D./25.06.2013
GM/2 ex.
Jud.fond: M.V.
| ← Pretentii. Decizia nr. 960/2013. Curtea de Apel PITEŞTI | Obligaţia de a face. Decizia nr. 2474/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
