Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr. 43/2016. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 43/2016 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 14-01-2016 în dosarul nr. 43/2016
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA NR. 43
Ședința publică din data de 14 ianuarie 2016
Președinte - P. G. S.
Judecători - S. I.
- L. I.
Grefier - C. M. F.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de reclamanții S. S., V. L. (fostă B.), M. D. M., G. V. M., C. A. M., toți cu domiciliul în . și F. L. domiciliată în B., . 10, ., împotriva sentinței nr. 687 din 12 august 2015 pronunțată de Tribunalul B. – Secția a II-a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu pârâta P. C. GHERĂSENI, cu sediul în Gherăseni, J. B. și reclamantele P. G., J. E. A., ambele cu domiciliul în ..
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că dosarul se află la primul termen de judecată, recursul promovat este scutit de plata taxei de timbru, motivat, recurenta pârâtă, prin intermediul cererii de recurs a solicitat și judecata în lipsă potrivit art. 223 alin.3 Cod procedură civilă.
De asemenea, s-a mai învederat instanței faptul că prin intermediul Compartimentului Registratură s-a depus la dosar din partea intimatelor reclamante P. G., J. E. A., întâmpinare cerere reconvențională, ce a fost vizată și înregistrată sub nr._/4.12.2015.
Curtea,invocă excepția inadmisibilității cererii reconvenționale formulată de reclamantele J. E. A. și P. G. și verificând actele și lucrările dosarului, luând act că în cauză nu se formulează alte cereri și față de împrejurarea că s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, închide dezbaterile și rămâne în deliberare pe fondul cauzei, pronunțând următoarea decizie.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința nr. 687 din 12 august 2015, Tribunalul B. – Secția a II-a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea nr. 188/1999) formulată de reclamanții S. S., P. G., V. L. (fostă B.), M. D. M., J. E. A., G. V. M., C. A. M., și F. L. domiciliată în B., . 10, ., în contradictoriu cu pârâta ..
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal reclamanții S. S., V. L. (fostă B.), M. D. M., G. V. M., C. A. M. și F. L., întemeiat pe dispozițiile art. 483 alin. (l), art. 486 și art. 490 din Cod de procedura civilă, pe dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, recurenții susțin că începând cu luna iulie 2010 a intrat în vigoare Legea nr. 118/2010, privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, prin care cuantumul brut al salariilor/soldelor/ indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea „unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, s-a diminuat cu 25%.
P. Gherăseni, ca urmare a intrării în vigoare a acestui act normativ, a emis Dispoziția nr. 546 din 30 iulie 20Î0 privind diminuarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor, indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv al sporurilor și alte drepturi salariale a personalului bugetar din cadrul comunei Gherăseni, județul B..
Apreciază recurenții că instanța de fond a apreciat greșit ca fiind neîntemeiată acțiunea pentru următoarele argumente:
Învederează curenții că aceste reduceri salariale nu pot fi privite decât ca o suspendare a plății salariilor prevăzute de legea unică de salarizare de la acea vreme (Legea nr. 330/2009), dar numai pentru o perioadă limitată de timp, dată fiind situația de criză pe care traversat-o țara în acel moment, ceea ce nu presupune că salariații statului au pierdut dreptul la recuperarea acelor reduceri salariale după ce perioada de criză a trecut.
Mai susține că reducerea salariului cu 25% și lipsirea de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea de bunul ce le aparține, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Învederează recurenții că Legea nr. 118/2010 nu le oferă posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, cu atât mai mult cu cât nicio circumstanță excepțională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica. In cuprinsul Legii nr. 118/2010 a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu și lipsa totală a despăgubirilor.
Lipsa totală a despăgubirilor le-a impus, o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, iar reducerea salariilor bugetarilor cu 25% și imposibilitatea acestora de a-și mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea salariaților bugetari» a justului echilibru ce trebuie păstrat intre protecția proprietății și cerințele interesului general.
Procedându-se în acest fel, consideră recurenții că s-a adus atingere chiar substanței dreptului de proprietate, atingere care, în concepția instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art.l din Protocolul nr.l la Convenție. În aceste condiții, apreciază că, prin reducerea salariului bugetarilor cu 25% în baza Legii nr.118/2010, a fost adusă o atingere dispozițiilor art.l din Protocolul nr.l.
De asemenea, reducerea salariului brut cu 25%, în temeiul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 118/2010, a avut ca scop restabilirea echilibrului bugetar într-o perioadă de criză economică, măsura fiind luată pe o perioadă pretins a fi limitată, de 6 luni, dar de fapt s-a prelungit timp de 2 ani și 5 luni, abia la data de 1 decembrie 2012 salariații bugetari recăpătându-și salariile avute în luna iunie 2010.
Totodată, consideră recurenții că de la data de 1 decembrie 2012 aveau deschisă calea recuperării pe cale judecătorească a reținerilor salariale, în condițiile în care situația economică a României s-a redresat, iar țara a înregistrat creștere economică ce a permis majorarea salariilor din sectorul bugetar, astfel încât să se asigure revenirea la nivelul salariilor de plată în luna iunie 2010.
Față de cele mai sus-expuse, solicită admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii privind recuperarea diferențelor salariale rezultate din reducerea salariului cu 25%.
Cu actul înregistrat sub nr._/4.12.2015, intimatele reclamante J. E. A. și P. G. au formulat întâmpinare cerere reconvențională prin care solicită admiterea recursului promovat de recurenții G. V.-M., C. A. -M., V. L., M. D.-M., F. L. și S. S., ca fiind temeinic și legal, iar pe cale reconvențională să se ia act de faptul solicită anularea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii pretențiilor privind recuperare a diferențelor salariale din reducerea salariului cu 25%.
În motivarea cererii, intimatele reclamante susțin faptul că la data de 30.07.2010, data la care a fost emisă decizia Primarului nr. 546 nu au fost notificate cu privire la conținutul și cuprinsul acestei decizii și astfel, nu au putut avea cunoștința de prevederile acesteia, fiind luate prin surprindere în luna următoare când aveau să constate o diminuare a salariului cu 25%.
Astfel, susțin că măsura le-a fost comunicată de conducerea, instituției, cu toate că salariul face parte din elementele cuprinse în mod obligatoriu în actul de numire în funcție, conform Legii nr. 188/1999 și reprezintă contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de angajat în baza raportului de serviciu.
In opinia lor și a jurisprudenței, învederează că măsura diminuării cu 25% a salariului a încălcat art.11, art. 16 alin. 3, art. 20, art. 4 1, art. 44, art. 47 și art. 53 din Constituția Romanici, ce consacră prioritatea dreptului internațional asupra celui intern în materia drepturilor fundamentale ale omului, dar și art. 23 pct. 3 din declarația Universală a Omului, art. 1 pct. 2 și 4 din Carta Socială Europeană privind dreptul la munca și Primul Act Adițional la Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale, jurisprudența CEDO statuând ca noțiunea de „bun” înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, respectiv și drepturile de natura salarială pot fi asimilate dreptului de proprietate.
Relativ la plata drepturilor salariale, precizează intimatele reclamante faptul că, potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 118/2010, intrată în vigoare la 4 iulie 2010, la cuantumul brutal salariilor/soldelor/indemnizațiilor de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 și ale O.U.G. nr. 1 /2010 se diminuează cu 25%.
Totodată, intimatele reclamante, înțeleg să se prevaleze de încălcarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ce prevede că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a. altor contribuții, sau a amenzilor”.
Relativ la încălcarea art. 1 din Protocolul 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, printr-o practică constantă, a statuat că, pentru a se constata o atare încălcare se impune a fi îndeplinite cumulativ următoarele cerințe: reclamanta să aibă un „bun”, în sensul art. 1 alin. 1 din Protocol; existența unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului cu privire la bun, care să fi avut drept efect privarea reclamantei de bunul respectiv, ce poate fi realizată numai în anumite condiții; realizarea condițiilor prevăzute pentru a se justifica o privare a proprietății, respectiv ingerința să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim de interes general, respectiv să intervină pentru o cauză de utilitate publică și să fie proporțională cu scopul legitim urmărit, respectiv menținerea unui just echilibru între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
De asemenea, în opinia CEDO, noțiunea de „bunuri” poate acoperi atât bunurile actuale, cât și valorile patrimoniale, înțelegându-se prin aceasta creanțele în virtutea cărora reclamanta poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate.
Mai mult, prin Hotărârea din 15 iunie 2010, pronunțată în cauza M. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod expres în sensul că salariul reprezintă, un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Primul Protocol, după cum privare de proprietate a fost calificată și pierderea unei pensii complementare - cauza Aizupurua Ortiz contra Spaniei din 2 februarie 2010.
În speță, toate categoriile vizate de Legea nr. 118/2010, aveau cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al dreptului de proprietate în contextul în care, în condiții de criză economică în plină desfășurare, cu numai 6 luni în urmă, a intrat în vigoare Legea nr. 330/2009 - „lege unică de salarizare” prin care s-au determinat salariile de încasat pentru anul 2010 și în continuare, și la a cărei elaborare nu se poate susține că nu s-au avut în vedere toate realitățile economice și sociale.
Prin urmare, prin reducerea salariilor s-a produs o ingerință a autorităților publice, a statului în exercitarea dreptului cu privire la bunul lor, respectiv la încasarea unui salariu corespunzător muncii prestate, privarea, de proprietate în discuție realizându-se printr-o lege, accesibilă, precisă, dar nu și previzibilă după cum s-a arătat, întrucât a intervenit după o altă modificare legislativă importantă, chiar fundamentală în materia salarizării.
Or, o privare de proprietate poate fi justificată doar dacă se demonstrează în mod special că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și că răspunde criteriului proporționalității.
Prin urmare, intimatele reclamante, solicită să se constate că a avut loc o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 și dat fiind această constatare, sunt de relevat prevederile art. 20 din Constituție ce obligă la aplicarea cu prioritate a prevederilor pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, atunci când există neconcordanțe între acestea și legile interne, și cărora li se va da eficiență în situația analizată.
Pe de altă parte, învederează că prin această constatare, nu se încalcă dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție ce prevăd caracterul obligatoriu al deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională pentru că, în primul rând, Curtea Constituțională verifică conformitatea legii cu Constituția, fără a avea atribuții de interpretare și aplicare concretă a legii și nici de determinare a neconcordanței între legile interne prin raportare la prevederile pactelor și tratatelor relative la drepturile fundamentale ale omului, iar nu în ultimul rând, pentru că pronunțarea deciziilor nr. 872/25 iunie 2010 și nr. 874/25 iunie 2010, nu exclude competența instanțelor judecătorești de a verifica concordanța legislației naționale cu prevederile internaționale și de a aplica art. 20 din Constituție, dispoziții deopotrivă obligatorii.
În consecință, cum dispozițiile Legii nr. 118/2010 contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului - art. 1. - Protocolul 1-a cărui aplicare are prioritate, se justifică încasarea drepturilor salariale în același cuantum cu cel stabilit anterior intrării în vigoare a actului normativ în baza căruia a operat diminuarea.
Așa fiind, față de argumentele prezentate, solicită admiterea cererii și obligarea pârâtei să plătească atât recurenților-reclamanți cât și lor diferența între drepturile salariale cuvenite și drepturile salariale încasate, diminuate cu 25%, aferente intervalului amintit în cuprinsul cererii de chemare în judecată, actualizate cu rata inflației la data plății efective. Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității cererii reconvenționale formulată de intimatele reclamantele P. G., J. E. A. invocată, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, față de dispozițiile art. 248 Noul Cod de procedură civilă, Curtea reține că procedura instituită prin dispozițiile art .483 Cod proc.civ și următoarele este incompatibilă cu instituția cererii reconvenționale specifică procedurii derulate în fața instanței de fond, astfel încât această cerere apare ca fiind inadmisibilă, urmând a fi respinsă în consecință.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și a temeiurilor prevăzute de art. 488 Noul Cod de procedură civilă, Curtea reține că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează:
Instanța de fond a reținut în mod corect aplicabilitatea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar în ceea ce privește funcționarii publici din cadrul aparatului de specialitate al pârâtei.
Astfel, potrivit disp. art. 1 și 2 din Legea nr. 118/2010 se reduc cu 25% drepturile de natură salarială de care beneficiază personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice, indiferent de modul de finanțare al acestora.
După cum a argumentat în mod detaliat instanța de fond, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se face distincție între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.
În hotărârea din cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007 se reține, în acest sens: Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum. O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor ( Cauza Kopecky c. Slovaciei, hotărârea din 28 septembrie 2004, par. 45-52).
Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu, mai ales atunci când necesitatea intervenției statului reiese din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
Revine statului să stabilească, de o manieră discreționară, ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare (cauza Ketchko c. Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, nr._/00, par. 23).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, în mod similar, un reclamant poate invoca o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor sale, în ceea ce privește salariile, atunci când a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanță suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă (Cauza M. c. României, hotărârea din 15 iunie 2010, nr._/05, par. 26).
Or, nu aceasta este stuația din speță. În baza Legii nr. 118/2010, s-a decis reducerea cu 25% a salariilor angajaților din sectorul public, situație în care se regăsesc și reclamanții. Totodată, nicio hotărâre judecătorească definitivă nu a recunoscut acestora dreptul la plata unui salariu mai mare decât cel stabilit prin Legea nr. 118/2010 pentru perioada iulie-decembrie 2010. Având în vedere aceste considerente, cu dificultate reclamanții ar putea argumenta existența unui "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Chiar în ipoteza în care reclamanții erau titularii unui bun susceptibil de fi protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1, trebuie analizate celelalte cerințe privind ingerința în exercitarea dreptului de proprietate.
În primul rând, se constată că ingerința este prevăzută de lege, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și a urmărit un interes public, și anume de a proteja echilibrul fiscal între cheltuielile și veniturile statului, ce se confrunta cu o situație de criză economică.
Curtea Europeană a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, că autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce reprezintă "interesul public". În mecanismul de protecție creat prin Convenție, statele trebuie să fie, prin urmare, primele care să se pronunțe cu privire la existența unei probleme de interes general. În consecință, ele dispun de o anumită marjă de apreciere, ca și în alte domenii care extind garanțiile Convenției. Mai mult decât atât, noțiunea de "interes public" este, prin natura sa, extinsă. În mod special, decizia de a adopta legi cu privire la echilibrul dintre cheltuielile și veniturile bugetului de stat implică, de obicei, luarea în considerare a aspectelor politice, economice și sociale, estimând că legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a desfășura o politică economică și socială, cu excepția situației când este, în mod evident, lipsită de o bază rezonabilă.
Într-adevăr, o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să păstreze un "echilibru just" între cerințele de interes general ale comunității și cele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului. În mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin orice măsură de natură a priva o persoană de proprietatea sa. Curtea Europeană, controlând respectarea acestei cerințe, recunoaște statului o largă marjă de apreciere în a alege modalitățile de punere în aplicare și pentru a stabili dacă și consecințele lor sunt justificate de interesul public, de scopul realizării obiectivului legii în cauză.
Considerentele mai sus expuse au fost reținute în decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele F. M.împotriva României(cererea nr._/11) și A. G. S.împotriva României(cererea nr._/11), prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare.
Or, în speță, diminuarea cu 25 % a salariului recurenților are această bază legală, urmărind un scop de interes general, apărând ca necesară pentru echilibrarea bugetului; sarcina impusă trebuie apreciată prin prisma acestui interes și luându-se în calcul împrejurările excepționale care au determinat această măsură.
Totodată, în analiza de proporționalitate a măsurii trebuie ținut cont de caracterul temporar al măsurii, în speță Legea nr. 118/2010 având aplicabilitate temporară, până la data de 31.12.2010.
Instanța de recurs reține că drepturile salariale ale personalului autorităților și instituțiilor publice sunt stabilite prin lege, astfel încât legiuitorul poate ca, în funcție de modificarea resurselor bugetare, să intervină asupra cuantumurilor valorice ale lor, modificarea producând efecte și asupra clauzelor contractuale colective de muncă, atunci când la aceste contracte nu este parte un agent economic, ci o autoritate sau o instituție publică, astfel după cum se reține în mai multe decizii ale Curții Constituționale, cum ar fi deciziile nr. 74/2006, 108/2006, 706/2007.
De asemenea, în deciziile nr. 872/2010 și 874/2010 Curtea Constituțională a analizat în mod detaliat diminuarea salariului, raportat la disp. art. 53 din Constituție, reținând că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului este prevăzută de lege; are un scop legitim - reducerea cheltuielilor bugetare, fiind determinată de apărarea securității naționale, în componenta sa socială și economică, fiind necesară pentru menținerea democrației și salvgardarea ființei statului. Măsura legislativă menționată este aplicată în mod nediscriminatoriu, respectiv tuturor categoriilor de personal bugetar, în același cuantum și în același mod, fără a aduce atingere substanței dreptului.
Așadar, în lumina principiilor stabilite în jurisprudența C.E.D.O., Curtea constată că, în mod temeinic, tribunalul a reținut că diminuarea salarială dedusă judecății nu încalcă art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, neimpunându-se,prin urmare,revenirea la nivelul salariilor de plată în luna iunie 2010 urmare a admiterii unei atare cereri de chemare în judecată.,respectiv anularea dispoziției primarului
Față de aceste considerente ,instanța de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică, recursul nu este fondat, urmând ca, în conformitate cu art. 496 Cod de procedură civilă, să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția inadmisibilității cererii reconvenționale formulată de intimatele reclamantele P. G., J. E. A., ambele cu domiciliul în . și respinge această cerere ca inadmisibilă.
Respinge recursul declarat de reclamanții S. S., V. L. (fostă B.), M. D. M., G. V. M., C. A. M., toți cu domiciliul în . și F. L. domiciliată în B., . 10, ., împotriva sentinței nr. 687 din 12 august 2015 pronunțată de Tribunalul B. – Secția a II-a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu pârâta P. C. GHERĂSENI, cu sediul în Gherăseni, J. B. și reclamantele P. G., J. E. A., ambele cu domiciliul în ., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică azi, 14 ianuarie 2016
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR
P. G. S. S. I. L. I.
GREFIER,
C. M. F.
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
Red.L.I.
Tehnored.CMF
11 ex./21.01.2016
d.f. –_ Tribunalul B.
jud.f. – Crenguța P.
| ← Refuz soluţionare cerere. Decizia nr. 46/2016. Curtea de Apel... | Alte cereri. Decizia nr. 11/2016. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
