Anulare act administrativ. Decizia nr. 21/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 21/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 21-11-2013 în dosarul nr. 3753/108/2012
ROMÂNIA
C. DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ - 08.03.2013
DECIZIA CIVILĂ NR._
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 21.11.2013
PREȘEDINTE: R. C.
JUDECĂTOR: A. P.
JUDECĂTOR: Ș. E. P.
GREFIER: D. C.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamanta recurentă . Primar împotriva sentinței civile nr. 6312/11.12.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâta intimată C. de C. a României, având ca obiect litigii C. de C..
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă în reprezentarea recurentei avocat D. N., iar în reprezentarea intimatei a răspuns consilier juridic A. B..
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată depusă la dosar prin registratura instanței la data de 21.11.2013, întâmpinare din partea intimatei, un exemplar fiind comunicat reprezentantului recurentei.
La interpelarea instanței, reprezentantul recurentei învederează că în aparatul tehnic al Primarului comunei Z. nu se află angajat personal cu studii juridice, împrejurare confirmată de reprezentanta intimatei, astfel încât instanța a constatat că s-a dovedit în speță în mod legal calitatea de reprezentant în persoana av. D. N..
Părțile învederează instanței că nu mai au alte cereri de formulat și nici probe de administrat, astfel încât instanța, în temeiul dispozițiilor art. 150 C.p.civ., constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursului.
Avocatul reclamantei recurente pune concluzii de admitere a recursului așa cum a fost formulat, fără cheltuieli de judecată, învederând că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile din Legea nr. 84/2012, omițând să dea prioritate prevederilor contractului colectiv de muncă în baza cărora s-au acordat drepturile bănești. S-a solicitat amânarea pronunțării pentru a se depune la dosar concluzii scrise.
Reprezentantul pârâtei intimate pune concluzii de respingere a recursului declarat, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 6312 din data de 11 decembrie 2012, Tribunalul A. a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta . C. de C. a României.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut următoarele:
Camera de C. A. a efectuat auditul financiar asupra contului anual de execuție al Primăriei comunei Z., în urma căruia a întocmit procesul verbal de constatare nr. S. 210/02.12.2010, prin care au fost constatate o . abateri de la legalitate și regularitate, dintre care unele au determinat producerea de prejudicii bugetului comunei Z., după cum urmează: spor de fidelitate față de unitate, spor de stres, prime de Paști și 8 Martie, spor de risc, spor de confidențialitate, sumă de reprezentare, primă de vacanță pentru personalul contractual, fără ca aceste drepturi să fie prevăzute de legislația în vigoare în materie, încălcându-se prevederile OG nr. 6/2007, Legea nr. 188/1999, OG nr. 10/2008, coroborate cu prev. art. 157 A.. 2 din Codul muncii și art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, suma totală ridicându-se la 170.941 lei.
Cu prilejul auditului susmenționat s-a mai constatat acordarea pentru anul 2009, în condiții de nelegalitate, și în orice caz fără respectarea prevederilor art. 16 alin. 3 din OG nr. 6/2007 și art. 14 alin. 3 din OG nr. 10/2008 a sporului pentru condiții nocive (spor de calculator) în valoare totală de 18.564 lei, iar cât privește sporul de dispozitiv plătit în același an în valoare de 56.246 lei s-a constatat că în vederea efectuării plății s-au invocat eronat prevederilor Ordinului MAI nr. 496/2003.
Nu în ultimul rând, pentru o salariată a Primăriei Z. s-a plătit nelegal și un spor de 30 % din salariul de bază în valoare de 2.122 lei și în fine în aceleași condiții nelegale au beneficiat de spor de dispozitiv, sumă de reprezentare și primă de Paști și persoanele cu funcții de demnitate publică alese, respectiv primarul și viceprimarul.
S-a concluzionat că angajarea, ordonanțarea, lichidarea și efectuarea acestor cheltuieli, în sumă totală de 247.873 lei, fără a exista bază legală, contravine prevederilor art. 14 alin. 3 și art. 23 alin. 1 din Legea nr. 273/2006 și constituie un prejudiciu adus resurselor bugetului local, estimat la nivelul sumei arătate, la care se adaugă foloase nerealizate în valoare de 22.651 lei.
Prin Decizia nr. 15/04.01.2011, C. de C. a României prin Camera de C. A. a obligat conducerea unității să dispună măsurile de stabilire a întinderii prejudiciilor și recuperarea lor de la persoanele care au încasat necuvenit astfel de sporuri și drepturi.
Împotriva acestei decizii ordonatorul de credite a înregistrat la Camera de C. A. contestația sa nr. 139/24.01.2011, care a fost respinsă de C. de C. a Românei prin Încheierea nr. VI.220/17.05.2011, cu motivarea în esență că, acordarea sporurilor și sumelor prevăzute în Contractul colectiv de muncă/Acordul colectiv de muncă, funcționarilor publici și personalului contractual al Primăriei, în exercițiul bugetar 2009, s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor în materie ale actelor normative redate separat și sintetic pentru fiecare dintre sporurile și drepturile bănești reținute ca fiind nelegal acordate.
Examinând acțiunea reclamantei și actele emise de pârâte, instanța de fond a reținut, referitor la drepturile de natură salarială acordate funcționarilor publici și personalului încadrat cu contract de muncă din aparatul propriu al Primăriei comunei Z., conform Contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul instituției, instanța reține, pe de o parte că art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, privind contractul colectiv de muncă, prevede posibilitatea încheierii contractelor colective de muncă și pentru salariații instituțiilor bugetare, cu obligația respectării interdicției negocierii de clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale. Pe de altă parte, se arată că art. 157 din Codul muncii stabilește că salariile se determină prin negocieri individuale sau/și colective între angajator și salariați sau reprezentanți ai acestora (alin. 1), dar conform alin. 2, „Sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative”.
Coroborarea dispozițiilor art. 157 din Codul muncii cu cele ale art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 republicată conduce la concluzia că drepturile salariale ale personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat se stabilesc prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale, ceea ce nu împiedică salariații și sindicatul să stabilească prin negocieri colective, cu ocazia contractului colectiv de muncă drepturi salariale suplimentare, a cărora finanțare se suportă exclusiv de către autoritatea/instituția publică din alte venituri decât cele ale statutului.
Conform art. 5 alin. 1 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, veniturile bugetare locale se constituie din venituri proprii, formate din impozite, taxe, contribuții, alte vărsăminte și venituri, precum și cote defalcate din impozitul pe venit (lit. a); venituri ale bugetului de stat (lit. b); subvenții de la bugetul de stat și de la alte bugete (lit. c); donații și sponsorizări (lit. d), iar fundamentarea, dimensionarea și repartizarea cheltuielilor bugetelor locale pe ordonatori de credite, pe destinații se efectuează în concordanță cu atribuțiile și prioritățile autorităților administrației publice locale, în vederea funcționării lor și în interesul colectivităților locale respective (potrivit alin. 3).
Cheltuielile bugetare sunt detaliate în bugetele ordonatorilor principali de credite pe surse de finanțare, iar în cadrul acestora, pe capitole, subcapitole, titluri, paragrafe, articole și alineate de cheltuieli, potrivit art. 5 din aceeași lege.
Se arată că contractul colectiv de muncă reprezintă, într-adevăr, legea părților, fiind opozabil părților contractante, care au obligația să îl respecte, dar, în același timp, aplicarea contractului colectiv de muncă se poate face doar cu respectarea celorlalte dispozițiile legale incidente în materia salarizării, și anume ale Legii nr. 188/1999 în privința funcționarilor publici și a Legii nr. 273/2006, argument susținut și de art. 9 al contractului colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 - 2010, ce prevede obligația pentru sindicate și ministere de a purta negocieri cu guvernul pentru stabilirea fondurilor aferente personalului instituțiilor finanțate de la bugetul de stat și pentru constituirea surselor, înainte de adoptarea bugetului de stat, precum și în vederea modificării ulterioare a acestuia, în scopul salarizării și acordării celorlalte drepturi prevăzute în prezentul contract.
De asemenea, alin. 2 al aceluiași art. 9 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 - 2010 prevede obligația părților contractante de a purta negocieri în vederea includerii drepturilor respective în actele normative prin care se reglementează astfel de drepturi, cu încadrarea în prevederile bugetare aprobate sau cu identificarea altor resurse pentru acoperirea cheltuielilor suplimentare, urmând ca, potrivit art. 9 alin. 3, doar pe baza fondurilor aprobate în condițiile prevăzute la alin. 1, părțile să negocieze utilizarea acestora pentru stabilirea salariilor și a celorlalte drepturi de personal la instituțiile publice.
În consecință, tribunalul a apreciat că nu se pune problema nulității unor clauze ale contractului colectiv de muncă ce stabilesc alte drepturi salariale decât cele prevăzute de legi, ci doar verificarea sursei de plată a acestora, în condițiile în care angajatorul – instituție finanțată de la bugetul de stat poate acorda, în principiu, salariaților săi și alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, cu condiția ca achitarea lor să se facă din alte surse decât bugetul de stat.
În ceea ce privește funcționarii publici – ce constituie o parte a salariaților Primăriei comunei Z. – tribunalul a apreciat că situația diferă față de personalul contractual în ceea ce privește salarizarea lor și limitele acordului colectiv de muncă.
Astfel, se arată că potrivit art. 31 alin. 3 din Legea nr. 188/1999 Republicată privind Statutul funcționarilor publici (forma în vigoare în anul 2008), salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici. În continuare, Legea nr. 188/1999 reglementează drepturile acestei categorii de salariați, iar la art. 72 alin. 1 stabilește limitativ măsurile referitor la care autoritățile și instituțiile publice pot încheia anual, în condițiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcționarilor publici sau cu reprezentanții funcționarilor publici (restrângere reflectată de folosirea sintagmei „numai măsuri”), și anume constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă; sănătatea și securitatea în muncă; programul zilnic de lucru; perfecționarea profesională; alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale.
Se mai arată că aceeași idee este preluată de art. 22 alin. 1 din HG nr. 833/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor paritare și încheierea acordurilor colective, ce definește acordul colectiv ca fiind convenția încheiată în formă scrisă între autoritatea sau instituția publică și funcționarii publici din cadrul autorității sau instituției publice respective, prin sindicatele reprezentative ale acestora ori prin reprezentanții aleși, în care sunt stabilite anual măsuri referitoare la: constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă; sănătatea și securitatea în muncă; programul zilnic de lucru; perfecționarea profesională; alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale sau desemnați ca reprezentanți ai funcționarilor publici.
Așadar, acordurile colective ale funcționarilor publici prezintă particularitatea față de contractele colective de muncă ale personalului contractual că sunt limitate prin dispozițiile legale de mai sus la măsurile prezentate în cele 2 alineate precedente, ceea ce nu împiedică autoritatea/instituția publică și reprezentanții funcționarilor publici să convină asupra unor drepturi salariale cu respectarea următoarelor condiții: să fie alte drepturi decât cele reglementate prin dispoziții legale; sursa lor de finanțare să fie constituită din alte venituri decât cele de la bugetul de stat (aceste două condiții fiind aplicabile atât funcționarilor publici, cât și personalului contractual); drepturile salariale convenite să vizeze doar măsurile prevăzute de art. 72 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 republicată și art. 22 alin. 1 din HG nr. 833/2007 (condiție specifică funcționarilor publici).
În sprijinul acestei idei s-a amintit și Decizia Curții Constituționale nr. 768/18.09.2007 prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă și ale art. 48 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu următoarele considerentele:
„Referitor la susținerea că art. 12 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 130/1996 contravine dispozițiilor art. 41 alin. (2) și (5) din Constituție, C. constată că este neîntemeiată. Potrivit art. 41 alin. (2) din Constituție, dreptul salariaților la măsuri de protecție socială se exercită în condițiile legii. A.. (5) al aceluiași articol garantează dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective, dar negocierile și convențiile colective trebuie desfășurate, respectiv încheiate cu respectarea dispozițiilor legale.
Conform principiilor de bază ale contractelor colective de muncă, astfel de contracte constituie legea părților, iar în conținutul lor nu pot fi stabilite drepturi sub nivelul minimal prevăzut de lege și de contractul colectiv încheiat la nivel superior.
Contractele colective de muncă încheiate pentru salariații instituțiilor publice au un regim juridic special, determinat de situația deosebită a părților acestor contracte. Astfel, cheltuielile necesare pentru funcționarea instituțiilor publice, inclusiv drepturile salariale ale salariaților, sunt suportate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale ale comunelor, ale orașelor și ale județelor.
Art. 137 alin. (1) din Constituție prevede că: "(1) Formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului, ale unităților administrativ-teritoriale și ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege". În aceste condiții se impune ca și drepturile salariale ale salariaților instituțiilor publice să fie stabilite prin lege în limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor și nu pot fi modificate prin convenții colective.”
În consecință, se arată că drepturile salariale prevăzute de lege în favoarea salariaților instituțiilor publice nu pot fi modificate, sursa lor de finanțare fiind bugetul de stat, buget ce nu poate fi utilizat pentru plata altor drepturi salariale decât cele prevăzute de lege.
Ținând cont, însă, de faptul că, potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 273/2006, veniturile bugetare locale cuprind pe lângă venituri ale bugetului de stat și subvenții de la bugetul de stat și de la alte bugete, și venituri proprii (formate din impozite, taxe, contribuții, alte vărsăminte și venituri, precum și cote defalcate din impozitul pe venit), dar și donații și sponsorizări, deci există resurse pentru achitarea unor drepturi stabilite în favoarea salariaților prin convenții colective încheiate cu angajatorul, iar dreptul la negocieri colectivă este recunoscut în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate prin Constituție (art. 41 alin. 5), tribunalul a reținut că drepturile salariale stabilite prin legi nu pot face obiectul negocierilor colective între salariați și angajatorul – instituție publică, ceea ce nu împiedică convenirea unor drepturi de natură salarială suplimentare, diferite de cele stabilite prin legi, cu condiția ca sursa acestora de finanțare, în condițiile în care părțile contractului colectiv de muncă nu au procedat în conformitate cu art. 9 alin. 2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 – 2010, să fie alte venituri decât cele asigurate de la bugetul de stat.
Pe de altă parte, se arată că analizarea de către instanța de contencios administrativ a drepturilor de natură salarială ale funcționarilor publici și deci a clauzelor contractului colectiv de muncă în raport de prevederile legilor de salarizare nu reprezintă o încălcare a competenței funcționale, având în vedere că Legea nr. 188/1999 atribuie în mod expres în competența materială a instanței de contencios administrativ o . litigii ce vizează raporturile de muncă ale funcționarilor publici, prevederi speciale ce nu intră în conflict cu dispozițiile art. 24 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 republicată („Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă, la cererea părții interesate”) cu atât mai mult cu cât, așa cum am arătat deja, nu se pune problema nulității clauzelor acordului - Contract colectiv de muncă încheiat.
Pe de altă parte, se mai menționează că drepturile funcționarilor publici sunt prevăzute de Legea nr. 188/1999 republicată și de OG nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la . legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, modificată prin OG nr. 9/2008.
Drepturile de natură salarială prevăzute de Legea nr. 188/1999 republicată erau în anul 2008: salariul de bază (art. 31 lit. a); sporul pentru vechime în muncă (art. 31 lit. b); suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare (art. 31 lit. c și d); sporul pentru munca peste durata normală a timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale ori declarate zile nelucrătoare (art. 33 alin. 2); indemnizația de concediu și primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu (art. 35).
În plus, art. 32 din aceeași lege prevede gratuitatea uniformei pentru funcționarii publici care, potrivit legii, sunt obligați să poarte uniformă în timpul serviciului. Art. 37 din Legea nr. 188/1999 prevede obligația autorităților și a instituțiilor publice de a asigura funcționarilor publici condiții normale de muncă și igienă, de natură să le ocrotească sănătatea și integritatea fizică și psihică.
Drepturile prevăzute de OG nr. 6/2007 modificată prin OG nr. 9/2008 erau: salariul de bază (art. 4); indemnizația de conducere (art. 5); în limita a 20% din numărul de posturi corespunzătoare funcțiilor publice, se poate acorda un salariu de merit lunar de până la 15% din salariul de bază (art. 8); spor de vechime în muncă (art. 11); spor pentru munca prestată în timpul nopții (art. 12); pentru orele prestate peste durata normală a timpului de lucru funcționari publici au dreptul la recuperare sau la plata unui spor din salariul de bază (art. 13); funcționarii publici care posedă titlul științific de „doctor” beneficiază de un spor pentru titlul științific de 15% din salariul de bază (art. 14); sporul de confidențialitate (art. 15); sporul pentru condiții vătămătoare, de până la 10% din salariul de bază, pentru funcționarii publici care își desfășoară activitatea în cadrul autorităților și instituțiilor publice în care funcționează instalații care generează câmpuri electromagnetice de radiofrecvență produse de emițători pentru comunicații, instalații de microunde, instalații de curenți de înaltă frecvență sau stații de bruiaj (art. 16); spor de până la 5% din salariul de bază pentru funcționarii publici din cadrul Oficiului pentru Migrația Forței de Muncă, care participă la selecția și recrutarea forței de muncă pentru lucrul în străinătate; pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un premiu anual, egal cu salariul mediu lunar de bază (art. 18); alte premii și stimulente acordate în condițiile art. 19 și 20; indemnizația pentru concediul de odihnă și o primă egală cu salariul de bază brut din luna anterioară plecării în concediu (art. 22 și art. 23); indemnizație de instalare la încadrarea într-o autoritate sau instituție publică din altă localitate decât cea de domiciliu, în primul an de activitate după absolvirea studiilor (art. 29).
Drepturile salariale ale personalului contractual din instituțiile publice sunt reglementate de OG nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de bază și al altor drepturi ale personalului bugetar salarizat potrivit OUG nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, precum și unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale: salariul de bază; salariu de merit lunar de până la 15% din salariul de bază pentru 15% din personal (art. 10); premii lunare în limita a 2% din cheltuielile cu salariile aferente personalului contractual (art. 11); spor de confidențialitate (art. 13); spor pentru condiții vătămătoare, de până la 10% din salariul de bază, personalului contractual care desfășoară activitate în cadrul autorităților și instituțiilor publice, inclusiv personalului încadrat în centrala Ministerului Afacerilor Externe, în care funcționează instalații care generează câmpuri electromagnetice de radiofrecvență produse de emițători pentru comunicații, instalații de microunde, instalații de curenți de înaltă frecvență și stații de bruiaj (art. 14); spor pentru condiții periculoase pentru personalul contractual din Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, care participă efectiv în campaniile de prevenire și combatere a zoonozelor (art. 15); sporurile prevăzute de art. 16 pentru personalul din cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România; alte drepturi de natură salarială care se acordă potrivit dispozițiilor legale în vigoare (art. 17); compensarea cu timp liber sau spor pentru munca suplimentară (art. 18); spor de vechime în muncă (art. 22); indemnizației de concediu de odihnă (art. 23).
În concret, se arată că în contextul celor deja evidențiate mai sus cu valoare de principiu și față de dispozițiile legale aplicabile în cauză, de asemenea redate detaliat se impune cu necesitate concluzia că organul de control al Camerei de C. A. ca și Departamentul de coordonare a verificării bugetelor unităților administrativ teritoriale a Curții de C. a României în soluționarea contestației reclamantei formulată împotriva măsurilor dispuse în urma acțiunii de audit financiar, au stabilit cu temei privitor la sumele acordate funcționarilor publici și personalului contractual din cadrul Primăriei comunei Z. că în primul rând ajutoarele de sărbători (Paști și 8 Martie) nu se încadrează în prevederile art. 17 alin. 3 din Legea nr. 47/2006, privind sistemul național de asistență socială unde se stabilesc ajutoarele sociale ce se acordă persoanelor sau familiilor aflate în dificultate și ale căror venituri sunt insuficiente pentru acoperirea nevoilor minime de viață evaluate prin anchetă socială și respectiv în prevederile art. 19 alin. 2 din același act normativ potrivit cărora prestațiile sociale ce pot fi acordate în bani și în natură din bugetul local trebuie să fie reglementate prin legi speciale, iar pe de altă parte, premiile ce pot fi acordate funcționarilor publici/personalului contractual din instituțiile publice sunt reglementate expres și limitativ prin art. 19 din OG nr. 6/2007 și art. 11 din OG nr. 10/2008.
Cât privește sporul de confidențialitate s-a reținut cu temei în actul de control că primăriile nu se regăsesc printre instituțiile nominalizate la art. 15 alin. 1 din OG nr. 6/2007 și art. 13 alin. 1 din OG nr. 10/2008 și prin urmare nu sunt aplicabile personalului acestora prevederile derogatorii referitoare la drepturi bănești acordate pentru asigurarea confidențialității.
Sub un alt aspect, s-a concluzionat și referitor la aceea că în sensul în care judicios s-a statuat prin decizia și respectiv încheierea atacate, sporul de fidelitate acordat nu se regăsește printre sporurile ce se pot acorda funcționarilor publici conform art. 11 – 17 din OG nr. 6/2007 și nici conform celor reglementate prin actul normativ enunțat privind salarizarea personalului contractual din cadrul instituțiilor bugetare.
Pe de altă parte, referitor la sporul pentru condiții nocive și periculoase s-a stabilit judicios că atare drepturi salariale trebuie stabilite doar cu raportare la art. 8 lit. a din HG nr. 281/1993 și la Regulamentul comun al M.M.P.S. și M.S. nr._ care nominalizează expres, în aplicarea textului legal menționat, locurile de muncă și categoriile de personal ce beneficiază de atare sporuri, ori lucrările dosarului și probațiunea administrată demonstrează că salariații din primării nu se regăsesc printre categoriile de personal stabilite în anexele 1 – 5 din regulamentul menționat și prin urmare s-a conchis just în actele de control că sporul de calculator nu se regăsește printre cele ce se acordă funcționarilor publici/personalului contractual prin prisma ordonanțelor de guvern la care deja s-a făcut referire mai sus.
Referitor la sporul de stres ce se acordă doar pentru activitățile ce solicită prin ele însele o încordare psihică foarte ridicată sau se desfășoară în condiții de muncă deosebite s-a arătat cu temei prin actul care a finalizat controlul că sunt stabilite fără echivoc categoriile de personal ce pot beneficia de acesta la art. 8 lit. b din HG nr. 281/1993, printre care nu se regăsesc și personalul contractual/funcționarii publici din primării.
Referitor la sumele de reprezentare s-a reținut, de asemenea cu temei, în actul de control că potrivit art. 32 din Legea nr. 188/1999 funcționarii publici care sunt obligați să poarte uniformă în timpul serviciului primesc gratuit această uniformă și în orice caz funcționarii publici/personalul contractual din cadrul Primăriei comunei Z. nu se încadrează în categoria celor care au această obligație.
Referitor la prima de vacanță s-a observat că, în conformitate cu art. 23 din OG nr. 10/2008, personalul contractual are dreptul la indemnizația de concediu fără a fi reglementată și prima de vacanță pentru această categorie de persoane putând fi acordată numai pentru funcționarul public în conformitate cu normele de drept enunțate judicios în actul de control.
S-a apreciat că nu se relevă elemente de nelegalitate privind actul de control nici referitor la cele evidențiate privind indemnizația de dispozitiv față de momentul la care a fost pronunțată decizia în interesul legii despre care s-a făcut vorbire în încheierea dată de către C. C. în soluționarea contestației formulată de reclamantă la decizia emisă de Camera de C. a Județului A., și în contextul în care nu s-au formulat propriu zis critici sub acest aspect prin demersul judiciar inițiat în fața instanței de contencios administrativ și în orice caz nu s-a făcut dovada încadrării personalului în una din categoriile menționate în decizia instanței supreme deși este știut că hotărârea judecătorească pronunțată în interesul legii face vorbire expresă despre personalul ce își desfășoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale și a prefecturilor care au beneficiat de indemnizația de dispozitiv și înainte de transferul sau de detașarea din cadrul fostului minister de interne.
Cât privește sporul salariatei despre care s-a făcut vorbire, tribunalul a apreciat că acesta nu are temei legal tocmai pentru aceea că nu se încadrează în categoria drepturilor salariale de care beneficiază pentru perioada supusă auditării personalul contractual.
Cât privește drepturile bănești acordate persoanelor ce ocupă funcții de demnitate publică se arată că sunt aplicabile acestor categorii de persoane dispozițiile în materie ale art. 2 alin. 2 din Legea nr. 393/2004, coroborat cu art. 99 alin. 5 din Legea nr. 67/2004, art. 3 alin. 4 din OG nr. 10/2008 și art. 3 alin. 5 din același act normativ, art. 2 din OUG nr. 108/2005 și art. 57 alin. 5 din Legea nr. 215/2001, în lumina cărora persoanele cu funcții de demnitate publică și anume primarul și viceprimarul nu beneficiază și de alte forme de remunerare decât cele prevăzute în anexa la OUG nr. 108/2005, cu modificările și completările ulterioare, așa încât s-a stabilit cu temei pentru primarul și viceprimarul comunei Z. că în exercițiul bugetar 2009 au beneficiat în mod nelegal de drepturile bănești enumerate distinct, respectiv premii de Paști, indemnizație de dispozitiv și sume de reprezentare, cu privire la sporul de dispozitiv fiind aplicabile dispozițiile aceleiași decizii la care s-a făcut referire mai sus și anume decizia nr. 37/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, în interesul legii, prin care s-a statuat în sensul că dispozițiile art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții se interpretează în sensul că indemnizația de dispozitiv lunară în cuantum de 25% din salariul de bază, prevăzută de art. 13 din acest act normativ, se acordă funcționarilor publici și personalului contractual care își desfășoară activitatea în cadrul Ministerului Administrației și Internelor și în instituțiile publice din subordinea ministerului, precum și personalului care își desfășoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale și a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial și înainte de transfer sau detașare din cadrul fostului Minister de Interne, așa încât nu poate fi primită afirmația privitoare la pretinsa legalitate a acordării indemnizației de dispozitiv persoanelor cu funcții de demnitate publică câtă vreme persoana în cauză nu poate face dovada încadrării sale într-una din categoriile expres și limitativ prevăzute în decizie.
Cât privește adoptarea Legii nr. 84/2012, privind măsurile referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, împrejurare de care s-a prevalat reclamanta prin notele de ședință ce au fost depuse la dosarul cauzei în ședința publică din 24 iulie 2012, tribunalul a apreciat că aceasta nu poate impieta în niciun fel asupra legalității actelor de control atacate în contencios administrativ, cu alte cuvinte, arată că excede limitelor în care instanța a fost învestită în cauza de față câtă vreme legea în discuție face vorbire despre exonerarea de la obligațiile efective de plată, iar incidența sa urmează a fi evaluată numai în contextul emiterii unor decizii de impunere sau a exercitării unor acțiuni în răspundere patrimonială pentru recuperarea unor sume de bani de la personalul din sectorul bugetar urmare a constatării unor prejudicii de către C. de C. a României.
Pentru toate aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, tribunalul a respins acțiunea reclamantei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal reclamanta . Primar, solicitând modificarea hotărârii și admiterea contestației, cu cheltuieli de judecată, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civilă, susținând că în mod eronat instanța de fond a apreciat că prevederile Legii nr. 84/2012 ar fi aplicabile în speță doar în contextul emiterii unei decizii de impunere sau exercitării unei acțiuni pentru angajarea răspunderii patrimoniale în scopul recuperării unor sume de bani de la personalul din sectorul bugetar.
Se învederează că domeniul de aplicare a acestei legi este indicat în art. 1 lit. a, cuprinzând toate drepturile bănești plătite personalului din sectorul bugetar în temeiul unor contracte colective de muncă, astfel încât dispozițiile sale trebuiau aplicate în speță, interpretarea contrară lipsind de eficiență juridică dispozițiile sale. S-a mai invocat faptul că prima instanță nu a analizat argumentele din contestație referitoare la caracterul obligatoriu al clauzelor din contractul colectiv de muncă, întemeiate pe disp. art. 9 din Legea nr. 130/1996, că nu a fost valorificată jurisprudența în materie, fiind invocată sentința civilă nr. 2178/11.09.2007, dată în dosar nr._, prin care s-a recunoscut salariaților civili dreptul de a încasa indemnizația de dispozitiv, precum și sentința civilă pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului A., sporul de dispozitiv fiind acordat în speță în baza art. 16 din Contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr. 3102/3.12.2008.
Analizând hotărârea recurată prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente inclusiv art. 304 ind. 1 C.p.civ., C. reține următoarele:
Sunt neîntemeiate susținerile recurentei referitoare la efectele produse de . Legii nr. 84/2012 asupra cauzei.
Este adevărat că legea menționată își delimitează sfera de aplicare în art. 1, prin indicarea persoanelor pe care le vizează. Tot atât de adevărat este însă că, după delimitarea sferei de aplicare prin indicarea subiecților de drept vizați, aceeași lege indică în al doilea articol care este obiectul său de reglementare, prevăzând exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială stabilite în condițiile art. 1 pe care personalul din sectorul bugetar trebuie să le restituie ca urmare a deciziilor de impunere emise de angajatori drept consecință a constatării de către C. de C. a unor prejudicii.
Așadar, după cum corect a reținut și prima instanță, . acestei legi nu produce consecințe în speța de față, dat fiind obiectul acesteia. Aceasta deoarece legiuitorul a prevăzut prin lege doar o exonerare de la obligația de plată stabilită prin decizii de imputare emise de angajatori, în executarea unor măsuri dispuse prin deciziile Curții de C., în timp ce litigiul pendinte poartă asupra legalității unei astfel de decizii, rezultând astfel că doar în măsura în care acțiunea ar fi respinsă, decizia fiind menținută ca legală, iar aceasta ar fi pusă în executare prin emiterea unor decizii sau dispoziții de imputare, s-ar constitui obiect de aplicare a Legii nr. 84/2012, urmând ca acest act normativ să producă efecte juridice în executarea unor acte administrative ce ar putea fi eventual emise după soluționarea irevocabilă a litigiului. Cum însă astfel de acte nu au fost emise până la acest moment, nu s-ar putea considera aplicabile în speță prevederile legii.
Din acest punct de vedere, trebuie înlăturate susținerile recurentei potrivit cărora interpretarea primei instanțe ar fi tributară unui formalism excesiv, conducând la menținerea unei decizii ale căror unice efecte juridice ar fi emiterea unor dispoziții sau decizii de imputare ce nu ar mai putea fi executate. Aceasta deoarece în litigiul de față nu sunt puse în discuție efectele juridice ale deciziei emise de C. de C., care încă nu s-au produs, ci doar legalitatea acestora, care nu poate fi condiționată de un eveniment produs ulterior emiterii sale, anume . unei legi noi.
În egală măsură se constată a fi nefondate susținerile recurentei referitoare la depășirea de către pârâtă a atribuțiilor legal conferite, prin constatarea nelegalității unor clauze din acte colective de muncă, în baza cărora s-au achitat sumele de bani cu privire la care s-au constatat abateri de la legalitate.
Referitor la susținerea recurentei potrivit căreia C. de C. nu avea competența să stabilească legalitatea acordării unor drepturi ce rezultă din executarea unui contract sau acord colectiv de muncă, acest drept aparținând instituției publice obligată la înregistrarea contractului, recurenta invocând totodată faptul că dispozițiile art.12 alin.1 din Legea nr.130/1996 trebuie interpretate în sensul că prin contractul colectiv încheiat de instituțiile publice se pot negocia orice drepturi care nu sunt cuprinse expres în acte normative distincte, C. reține că aceasta este neîntemeiată.
Aceasta deoarece plata drepturilor salariale în discuție s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor art. 14 alin.3 și art. 23 alin.1 din Legea nr.273/2006 privind finanțele publice locale potrivit cărora nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin.2 și nici nu poate fi angajată și efectuată din aceste bugete dacă nu există o bază legală pentru respectiva cheltuială, ordonatorii de credite având obligația de a angaja și utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale.
De asemenea, se reține că în exercitarea atribuțiilor de control legal conferite Camera de C. a Județului A. a constatat că s-au angajat cheltuieli de personal în afara prevederilor legale, respectiv, că stabilirea unor drepturi de natură salarială prin contracte/acorduri colective de muncă în cazul salariaților din sectorul bugetar nu corespunde cerințelor de legalitate, în sensul dat noțiunii prin art. 2 lit. n din Legea nr. 94/1992.
Împrejurarea că, în temeiul art. 25 din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă/acordul colectiv de muncă de care se prevalează recurenta a fost înregistrat la fosta Direcție de Muncă și Protecție Socială A., nu exclude posibilitatea de constatare a nelegalității clauzelor sale. În alți termeni, eventuala viză de legalitate acordată de către menționata autoritate publică nu exclude controlul de legalitate exercitat de către alte autorități, fie ele judecătorești ori de altă natură, în limita competențelor acestora, căci nulitatea absolută a actelor juridice nu se poate acoperi prin nici un mijloc juridic și poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate.
Faptul că instanța nu a fost sesizată cu acțiuni privind desființarea contractului colectiv de muncă sau acordului de muncă la cererea unor persoane sau instituții cărora legea le recunoaște un astfel de drept, constituie, în egală măsură, un aspect lipsit de relevanță. Aceasta deoarece atâta timp cât prin lege se recunoaște instanței posibilitatea de a cenzura legalitatea acestor contracte colective de muncă, nu pot fi recunoscute efectele sale ce contravin prevederilor legale direct aplicabile numai pentru că alte persoane nu au solicitat anularea lui.
C. de C. a constatat abateri de la legalitate în privința plății acestor cheltuieli de personal, motivate în esență prin faptul că cheltuielile astfel angajate nu au avut un temei legal, iar instanța de contencios administrativ competentă este chemată a analiza legalitatea celor astfel susținute, indiferent de faptul dacă contractul colectiv de muncă a fost supus unei cenzuri în sensul constatării nulității vreuneia din clauzele sale.
C. reține astfel că, în speță trebuie să dea eficiență constatărilor cuprinse în decizia Curții Constituționale nr.768/18.09.2007 în care se arată că deși principiul de bază al contractului colectiv de muncă este că acesta constituie legea părților, în conținutul lor nu pot fi stabilite drepturi sub nivelul minim prevăzut de lege și de contractul colectiv încheiat la nivel superior, dar în același timp contractele colective de muncă încheiate pentru salariații instituțiilor publice au un regim juridic special determinat de situația deosebită a părților acestor contracte, pentru că, în fapt, drepturile salariale ale acestor angajați sunt suportate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale, iar potrivit art.137 alin.1 din Constituția României, formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului și ale unităților administrativ teritoriale sunt reglementate prin lege, rezultând astfel că drepturile salariale ale salariaților instituțiilor publice să fie stabilite prin lege în limite precise, limite ce nu pot constitui obiect al negocierilor și nu pot fi modificate prin convenții colective.
Cum din decizia Curții Constituționale se desprinde ideea că drepturile salariale ale personalului bugetar contractual sau funcționari publici stabilite prin lege nu pot face obiectul unor convenții colective și nu pot fi modificate (majorate sau micșorate), pentru identitate de rațiune, instanța reține că nu este posibilă nici acordarea altor drepturi salariale decât cele prevăzute prin lege întrucât nu poate fi în intenția legiuitorului să interzică modificarea drepturilor salariale stabilite prin lege, dar să permită acordarea, prin convenții colective, a altor drepturi salariale, o atare interpretare fiind contrară principiului privind calculul resurselor financiare ale statului.
În ce privește alegațiile potrivit cărora contractul/acordul colectiv de muncă de care se prevalează reclamantul ar produce efecte juridice în baza principiului libertății contractuale, instanța reține că, conform art. 969 C.civ. doar „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”. Este de observat că legiuitorul recunoaște efecte juridice între părțile contractante doar convențiilor încheiate cu respectarea condițiilor de valabilitate legal reglementate. Nu acesta este cazul contractului/acordului colectiv de muncă depuse la filele 106-157, acestea fiind încheiate cu încălcarea prevederilor din art. 157 alineatul 2 Codul Muncii, art. 12 din Legea nr. 130/1996, art.72 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcționarilor Publici.
Într-adevăr, deși în art. 157 alineatul 1 Codul Muncii este instituită regula potrivit căreia salariile se stabilesc prin negocieri individuale sau colective, în paragraful al 2-lea al aceluiași articol este precizată excepția potrivit căreia în cazul personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale, sistemul de salarizare este stabilit prin lege, iar nu prin negociere. Se poate astfel deduce că în cazul de speță, dat fiind că personalul căruia i-au fost acordate drepturi bănești în baza/acordului colectiv de muncă funcționează în cadrul unei autorități publice finanțate din bugetul local, acesta nu putea beneficia de clauze contractuale negociate cu privire la drepturi salariale.
În concretizarea acestei reguli impuse cu privire la personalul din sistemul bugetar, s-a precizat în art. 12 alineatul 1 teza a II-a din Legea nr. 130/1996 că prin contractele colective de muncă încheiate pentru salariații din instituțiile bugetare „nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale”. Este evident că sistemul de salarizare al personalului contractual și funcționarilor publici inclusiv a personalului ce ocupă funcții elective în cadrul Primăriei Comunei Z. este stabilit prin legi și ordonanțe de Guvern, fiind astfel evident că acestea nu pot fi suplinite prin clauze contractuale, astfel cum s-a procedat.
În același sens sunt de menționat și prevederile din art. 72 al Legii nr. 188/1999, care, prevăzând posibilitatea autorităților și instituțiilor publice de a încheia anual acorduri colective de muncă cu sindicatele reprezentative ale funcționarilor publici, indică expres și limitativ clauzele ce pot stabilite în astfel de convenții colective, stabilind că acestea pot viza „numai măsuri referitoare la constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă, sănătatea și securitatea în muncă, programul zilnic de lucru, perfecționarea profesională, protecția celor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale”. Dispoziții similare sunt cuprinse în H.G. nr. 833/2007, în art. 22. Aceste prevederi conduc la concluzia că legiuitorul a permis ca prin acordurile colective de muncă încheiate în beneficiul funcționarilor publici să fie instituite măsuri de organizare a condițiilor la locul de muncă, cu caracter de protecție pentru personalul angajat, dar nicidecum acordarea unor drepturi bănești acestora, interdicția fiind expres stabilită în art. 22 din H.G. nr. 833/2007 privind Normele de organizare și funcționare a comisiilor paritare și încheierea acordurilor colective.
În ce privește jurisprudența în materie, instanța constată că recurenta face referire la hotărâri izolate, prin care s-a recunoscut dreptul unor funcționari publici, personal civil, de a încasa sporul de dispozitiv, pronunțate însă anterior unificării jurisprudenței în materie, care deci nu se pot constitui într-o bază legală suficientă pentru admiterea acțiunii.
Va fi deci respins recursul declarat ce nefundat, iar în baza art. 274 C.p.civ., se va lua act de faptul că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată în calea de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta recurentă . Primar împotriva sentinței civile nr. 6312/11.12.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâta intimată C. de C. a României.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21.11.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
R. C. A. P. Ș. E. P.
GREFIER
D. C.
RED/ R.C./28.11.2013
TEHNORED/D.C./ 28.1._ – 2 ex.
Primă instanță:Tribunalul A.
Judecător – C. Șianțiu
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 4/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 18/2013.... → |
|---|
