Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1902/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1902/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 03-04-2013 în dosarul nr. 4181/30/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția contencios administrativ și fiscal
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1902
Ședința publică din data de 3 aprilie 2013
PREȘEDINTE: C. M. Dica
JUDECĂTOR: C. L.
JUDECĂTOR: Dr. C. P.
GREFIER: N. B.
Pe rol se află recursul formulat de pârâta-recurentă Administrația Finanțelor Publice Timișoara împotriva Sentinței civile nr. 3331/16.10.2012, pronunțată de Tribunalul T. în Dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul-intimat B. M., având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea pronunțată în ședința publică din data de 27 martie 2013, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, pronunțarea fiind amânată pentru data de 3.04.2013, când,
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată că prin Sentința civilă nr. 3331/16.10.2012, pronunțată în Dosarul nr._, Tribunalul T. a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Administrația Finanțelor Publice Timișoara.
A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B. M., în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Timișoara.
A dispus anularea deciziei de calcul nr._/28.05._, emisă de Administrația Finanțelor Publice Timișoara.
A obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice Timișoara la restituirea către reclamantă a taxei de poluare în cuantum de 7.481 lei, respingând în rest acțiunea.
A obligat pârâta la plata către reclamant, a sumei de 43,3 lei, cheltuieli de judecată, constând în taxe de timbru.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
În temeiul art. 137 Cod procedură civilă, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta AFP Timișoara nu a fost primită, în condițiile în care la această instituție a fost achitată taxa de poluare, în urma stabilirii de către aceasta prin decizie a obligației de plată și cuantumului ei, neavând relevanță bugetul în contul căreia se constituie venit, întrucât doar în sarcina celui care a încasat o taxă se poate naște o eventuală obligație de restituire a acesteia. Așa fiind, excepția invocată apare ca neîntemeiată, fiind respinsă.
Reclamantul B. M. a achiziționat la mâna a doua un autoturism marca Audi, cu nr. de identificare WAUZZZ8DZVA095166, înmatriculat pentru prima data pe teritoriul Germaniei la data de 16.12.1996.
În vederea utilizării autoturismului în România, reclamanta a demarat procedurile de înmatriculare a acestuia, conform prevederilor art. 11 din OUG nr. 195/2002 - privind circulația pe drumurile publice, fiind nevoit să achite o taxă de 2.671 lei - cu titlu de taxă pe poluare pentru autovehicule.
Tribunalul a constatat că, prin Decizia nr. 24/14.11.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 9/2011, s-a stabilit că …2. Procedura de contestare prevăzută de art. 7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. 1 lit. d din același cod”.
Ori, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, această decizie este obligatorie, motiv pentru care nu se impune parcurgerea procedurii administrative prealabile.
Potrivit dispozițiilor art. 117 alin. 1 lit. d Cod procedură fiscală: „Se restituie, la cerere, debitorului … sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale”.
Asupra fondului cauzei, Tribunalul a constatat că problema litigioasă pe care o ridică speța, este aceea de a stabili dacă legislația internă – care condiționează înmatricularea autovehiculului achiziționat de reclamant, dintr-un stat membru al Uniunii Europene, de plata taxei de poluare - este compatibilă cu prevederile legislației comunitare.
Potrivit prevederilor art. 110 par. 1 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene (fostul art. 90 par. l din Tratatul de instituire a Comunității Europene) - în continuare Tratatul - „Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor sate membre, impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect produselor naționale similare”.
Scopul instituirii art. 110 (ex. art. 90) din Tratat este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor în spațiul comunitar, iar domeniul său de aplicare vizează impozitele și taxele interne care impun o sarcină fiscală mai consistentă produselor provenite din alte state membre, în comparație cu produsele interne.
În ce privește raportul dintre legislația internă și legislația comunitară, precum și modul de soluționare a eventualelor conflicte ce apar între aceste categorii de norme, Tribunalul a constatat că, potrivit art. 148 din Constituția României - urmare a aderării la Uniunea Europeană - prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare (alin 2). Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2 (alin. 4).
Aceste obligații au fost reafirmate și prin Legea nr. 157/2005 - de ratificare a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană.
În jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene s-a statuat, în mod constant, că dreptul comunitar constituie o ordine juridică independentă - care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior (a se vedea, spre ex., decizia Curții în cauza C./Enel [1964]); totodată, că judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare, în mod direct, dacă acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea respectivelor norme pe cale administrativă sau pe calea unei proceduri constituționale (a se vedea, spre ex., decizia Curții în cauza Simmenthal [1976]).
În speță, examinând conformitatea dispozițiilor OUG nr. 50/2008, cu prevederile art. 110 paragraful 1 din TFUE, instanța de fond a constatat că, răspunzând întrebărilor preliminare adresate de Tribunalul Sibiu, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauza C-402/09 (T. vs. Statul român) că „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceiași vechime și aceiași uzură de pe piața națională”.
Or, potrivit prevederilor OUG nr. 50/2008, criteriul în funcție de care se datorează taxa pe poluare, este acela al primei înmatriculări a autoturismului în România.
Se ivește, astfel, o discriminare între categoria vehiculelor second-hand achiziționate din țară (în privința cărora înmatricularea pe numele noului proprietar se face fără plata taxei) și categoria vehiculelor second-hand achiziționate din afara țării – inclusiv din spațiul comunitar (în privința cărora înmatricularea este condiționată de plata taxei).
Însă, o astfel de discriminare este de natură a descuraja achiziționarea autoturismelor second-hand din spațiul comunitar, constituind o piedică în libera circulație a mărfurilor și venind în contradicție cu prevederile art. 110 TFUE.
În atare situație, Tribunalul, constatând incompatibilitatea reglementărilor interne cu normele dreptului comunitar, a procedat la înlăturarea acestora.
Pentru motivele arătate, Tribunalul a apreciat întemeiată acțiunea, admițând-o, astfel că a fost anulată decizia de calcul nr._/28.05.2009, emisă de Administrația Finanțelor Publice Timișoara și restituită către reclamant taxa de poluare în cuantum de 7.481 lei.
În ceea ce privește cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale, instanța a reținut că aceasta nu este întemeiată, față de dispozițiile art. 124 Cod procedură fiscală, întrucât reclamantul nu a făcut dovada înregistrării cererii de restituire a sumei la organul fiscal.
În temeiul dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a instituției pârâte, s-a dispus obligarea acesteia la plata către reclamant, a sumei de 43,3 lei cheltuieli de judecată, constând în taxe de timbru.
Împotriva sentinței civile nr. 3331/16.10.2012 a Tribunalului T., a declarat recurs pârâta Administrația Finanțelor Publice Timișoara, solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice Timișoara, iar pe fondul cauzei în sensul respingerii acțiunii ca vădit neîntemeiată.
În motivarea recursului se arată că Sentința civilă nr. 3331/16.10.2012, pronunțată de Tribunalul T. a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.).
În principal, susține că în mod vădit nelegal instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive în cauză a AFP Timișoara, calitatea procesuală pasivă revenind organului care a încasat taxa pe poluare și care o deține în prezent, respectiv Administrației Fondului pentru Mediu București.
În subsidiar, pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii ca vădit neîntemeiată, având în vedere faptul că la data de 13.01.2012 a intrat în vigoare Legea nr. 9/6 ianuarie 2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, publicată în M. Of. nr. 17/10 ianuarie 2012, prin care s-a abrogat OUG nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule.
Prin acest act normativ nou au fost aduse modificări majore si esențiale cu privire la cadrul legal al instituirii taxei pe emisiile poluante ale autovehiculelor în ceea ce privește sfera de aplicare a acesteia, anumite elemente în modul de taxare și introducerii reglementărilor care dau posibilitatea recuperării diferențelor de taxă apărute prin aplicarea noilor prevederi, dar mai ales în ceea ce privește înlăturarea caracterului indirect discriminatoriu, prin taxarea unitară indiferent de proveniența autovehiculului.
În acest sens, o primă modificare majoră introdusă de Legea nr. 9/2012 (art. 4) este cea privitoare la aplicarea unitară a taxării autovehiculelor pentru care se solicită una dintre operațiunile de înmatriculare/reînmatriculare prevăzute la art. 4 din lege, indiferent de proveniența acestora, înlăturându-se astfel favorizarea indirectă a autoturismelor second-hand autohtone. Pentru un autovehicul, modul de calcul al taxei va fi identic, indiferent dacă taxa va fi achitată la momentul primei înmatriculări în România (fără distincție între un autovehicul produs în țară sau străinătate ori dacă este nou sau vechi) sau la prima transcriere a dreptului de proprietate.
De asemenea s-a soluționat si problema autovehiculelor înmatriculate înainte de 1 ianuarie 2007 (când nu se percepea taxa), sau după această dată (dar au fost scutite sau exceptate de la plata ei), pentru care s-a introdus obligativitatea plății la prima transcriere a dreptului de proprietate. Așadar, taxa pentru emisiile provenite de la autovehicule va fi plătită, o singură dată, ÎN MOD NEDISCRIMINATORIU de către toți cei care achiziționează autovehicule și le înmatriculează, dar și de către cei care au achiziționat autovehicule, dar pentru care nu a fost achitată taxa.
Taxa se calculează pe baza unor criterii obiective (tipul motorizării, capacitatea cilindrică, emisia de C02 și norma de poluare), luându-se în considerare și deprecierea autoturismului. Astfel, pentru condiții identice, taxa pentru emisiile provenite de la autovehicule va avea același cuantum, indiferent că este vorba de un autovehicul second-hand, care se înmatriculează pentru prima dată în România sau un autovehicul second-hand înmatriculat în România și pentru care se transcrie dreptul de proprietate, dar pentru care nu s-a achitat taxa specială pentru autoturisme și autovehicule sau taxa pe poluare pentru autovehicule. Totodată, prin introducerea modificărilor la elementele avute în vedere la calcul, care permit astfel taxarea corectă și reală a poluatorilor, bazată pe cantitatea de emisii cu impact asupra mediului produsă de aceștia, se ajunge, în anumite cazuri, la reducerea taxei cu circa 25% față de cuantumul rezultat prin aplicarea prevederilor OUG nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare.
Având în vedere că și autovehiculele înmatriculate pentru prima dată în România de la 1 ianuarie 2007 și până la . Legii nr. 9/2012 au fost supuse unei sarcini fiscale similare, respectiv la prima înmatriculare a acestora a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule în temeiul art. 2141-2143 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule în baza OUG nr. 50/2008, cu completările și modificările ulterioare, pentru acestea nu se va achita taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule la prima transcriere a dreptului de proprietate, dacă se poate face dovada achitării acesteia, cu excepția cazului in care aceste taxe au fost restituite contribuabililor prin sentințe judecătorești.
Un alt element consacrat în noua reglementare (art. 12) este taxarea echitabilă, prin acordarea posibilității solicitării restituirii diferenței dintre valoarea taxei calculată conform noilor prevederi și cuantumul taxei plătite (ca taxa speciala de prima înmatriculare sau ca taxa de poluare). Persoanele care au plătit taxa care sancționa poluarea produsă în circulație, cu ocazia înmatriculării autovehiculului, indiferent că aceasta s-a efectuat în baza prevederilor art. 2141- 2143 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (pentru autovehiculele înmatriculate de la 1 ianuarie 2007 și până la 30 iunie 2008), sau în baza prevederilor OUG nr. 50/2008, pot solicita restituirea diferenței de cuantum, rezultată în urma aplicării noii modalități de calcul la elementele avute în vedere la momentul înmatriculării.
Susține ca prevederile dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 9/2012 oferă o soluție legala cauzei deduse judecații, drept pentru care solicitam onoratei instanțe sa le retina ca pertinente si concludente in judecarea cauzei.
Cât privește eventuala invocare de către reclamant sau de către instanța de judecată din oficiu a unei pretinse „aplicări retroactive a prevederilor art. 12 din Legea nr. 9/2012” învederează faptul ca aceasta chestiune a fost tranșata în mod extrem de clar de către Curtea Constituțională a României, care în repetate rânduri, în soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 din OUG nr. 50/2008 - norma similară art. 12 din Legea nr. 9/2012 - prin care se dispunea restituirea diferenței între suma achitată de contribuabil cu titlu de taxă specială pentru autovehicule si cuantumul taxei pe poluare calculată conform OUG nr. 50/2008, prin Deciziile nr. 499/2009, nr. 802/2009, nr. 834/2009, nr. 1596/2009 și nr. 1152/2010, a respins excepțiile de neconstituționalitate invocate, stabilind faptul că aceste prevederi legale nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât OUG nr. 50/2008 nu cuprinde dispoziții de natură a duce la concluzia că instituie o nouă taxă, ci doar redefinește taxa specială pentru autoturisme și autovehicule. Redefinirea unei taxe printr-un act normativ distinct față de cel inițial nu echivalează cu instituirea unei noi taxe, atât timp cât natura juridică a celor două taxe este identică.
Pentru identitate absolută de rațiune, nici prevederile art. 12 din Legea nr. 9/2012 nu sunt neconstituționale, ele neîncălcând principiul neretroactivității legii.
Având în vedere aceste principii ale universalității și unicității taxei, și întrucât reclamantul nu dovedește faptul că autovehiculul în cauză ar fi exceptat în mod legal de plata taxei, potrivit prevederilor art. 3 din Legea nr. 9/2012, susținem că instanța de judecată nu poate stabili pe cale jurisprudențială un nou caz de exceptare de la plata taxei, legal datorate, doar pentru motivul că aceasta a fost achitată la o anumită dată sau ca a fost promovata prezenta acțiune anterior intrării în vigoare a Legii nr. 9/2012, un astfel de caz echivalând cu instituirea pe cale jurisprudențială a unei inadmisibile discriminări pozitive a acestor autovehicule înmatriculate pentru prima dată în România de la 1 ianuarie 2007 și până la . Legii nr. 9/2012, care astfel ar fi exceptate de la plata taxei în mod evident discriminatoriu, neîntemeiat, artificial, abuziv și deci fără absolut nici o justificare.
Cât privește Hotărârea pronunțata de C.J.U.E. pe 7 aprilie 2011 în cauza C-402/09 loan T., apreciază că aceasta a devenit în mod evident caducă, și respectiv inaplicabilă, în raport cu noua reglementare legală în vigoare în prezent, cu aplicabilitate imediată.
Analizând recursul promovat de pârâta recurentă Administrația Finanțelor Publice Timișoara, prin aplicarea dispozițiilor art. 304, art. 3041 Cod procedură civilă, prin prisma probatoriului administrat, instanța constată că acesta este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Finanțelor Publice Timișoara, Curtea reține că în prezenta speță, raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamantei de a i se restitui taxa de poluare încasată de Administrația Finanțelor Publice Timișoara și a cărei restituire a fost refuzată tot de această autoritate fiscală.
Sub acest aspect, Curtea reamintește că prin calitate procesuală pasivă se înțelege, potrivit doctrinei, identitatea între persoana pârâtului și cea a debitorului din raportul juridic dedus judecății.
În vederea stabilirii calității procesuale pasive în cazul litigiilor privind cererile de restituire a taxei de poluare trebuie avut în vedere cadrul legal specific acestor litigii, respectiv dispozițiile art. 1 alin. 1 și ale art. 7 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008.
Conform art. 1 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008, „prezenta ordonanță de urgență stabilește cadrul legal pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, denumită în continuare taxă, care constituie venit la bugetul Fondului pentru mediu și se gestionează de Administrația Fondului pentru Mediu”.
Conform art. 7 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008, „stabilirea, verificarea, colectarea și executarea silită, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa datorată de către contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare”.
Din aceste dispozițiile legale rezultă că taxa de poluare este calculată, stabilită și impusă prin acte emise de organele fiscale, iar contestarea ei este posibilă numai în fața organelor fiscale, cu respectarea dispozițiilor din Codul de Procedură Fiscală.
Curtea constată că și în prezenta cauză taxa de poluare a fost plătită de reclamantă la Administrația Finanțelor Publice Timișoara și că tot această autoritate administrativă a refuzat restituirea acestei taxe, la cererea reclamantei.
Curtea admite că din dispozițiile art. 1 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 rezultă în mod indiscutabil că sumele percepute de Statul Român cu titlul de taxă de poluare sunt virate în contul Administrației Fondului pentru Mediu și că această autoritate gestionează sumele respective.
Din această reglementare nu se poate reține, însă, că autoritățile fiscale care calculează și impun plata taxei de poluare – respectiv autoritățile fiscale – nu au calitate procesuală pasivă.
În consecință, atât din dispozițiile art. 7 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 cât și din situația de fapt din speță rezultă că organele fiscale, respectiv Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Timișoara, au emis acte administrative – respectiv au avut manifestări de voință emise în regim de putere publică – prin care au încasat taxa în litigiu și au refuzat restituirea sa.
Astfel, Curtea apreciază că Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Timișoara are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, motiv pentru care reține legalitatea respingerii acestei excepții de către instanța de fond.
Curtea subliniază, totodată, că reclamantului nu îi poate fi opusă relația dintre pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A. și Administrația Fondului pentru Mediu, reclamantul având un raport juridic cu instituția care i-a impus taxa de poluare și i-a refuzat restituirea acesteia.
În consecință, Curtea constată că în mod corect tribunalul a respins această excepție.
În ceea ce privește temeinicia cererii, instanța reține că, în speță, reclamanta nu pune în discuție în cauză o discriminare directă permisă de dispozițiile OUG nr. 50/2008, căci din punct de vedere formal, regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu face vreo deosebire nici între autovehicule în funcție de proveniența lor, nici între proprietarii acestor vehicule, în funcție de cetățenia sau naționalitatea lor. Fiind datorată independent de cetățenia sau naționalitatea proprietarului vehiculului menționat, de statul membru în care acest vehicul a fost produs și de împrejurarea dacă este vorba despre un vehicul cumpărat pe piața națională sau importat, taxa în discuție nu stabilește un tratament diferențiat pe baza criteriilor menționate, astfel încât nu poate fi considerată direct discriminatorie, după cum, de altfel, a constatat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea din 07.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., publicată la 28.05.2011 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, pct. 36.
Dimpotrivă, se constată că reclamantul se prevalează de caracterul indirect discriminatoriu al taxei instituie prin OUG nr. 50/2008, susținând că aceasta descurajează importul de autovehicule de ocazie din statele membre ale Uniunii Europene, sens în care ar fi relevantă, totuși, o comparație între autovehiculele similare, cu caracteristici identice, înmatriculate pe teritoriul României anterior intrării în vigoare a menționatului act normativ și cele importate ulterior.
În acest sens, prin hotărârea din 07.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., deja citată, pct. 58-59, analizând neutralitatea taxei pe poluare instituite prin OUG nr. 50/2008, în varianta sa inițială, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că „reglementarea menționată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală”, că, „în aceste condiții, OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre”, respectiv, că „deși statele membre păstrează, în materie fiscală, competențe extinse care le permit să adopte o mare varietate de măsuri, acestea trebuie totuși să respecte interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE”, iar la pct. 53 a precizat că „Astfel, articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate. O astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE”.
În aceeași hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut, analizând neutralitatea taxei instituite prin OUG nr. 50/2008, în varianta inițială, în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate pe teritoriul național anterior instituirii taxei menționate, că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Aceste considerente se impun și în ceea ce privește regimul de taxare prevăzut de OUG nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 și, respectiv, OUG nr. 117/2009. Variantele ordonanței care o succed pe cea analizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea din 07.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., mai sus citată, păstrează formula de calcul a taxei pe poluare și majorează cuantumul acesteia. Prin urmare, toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin același regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. În acest sens s-a concluzionat în cauza N., C-263/10, la pct. 27.
Față de cele expuse, având în vedere că reclamantul a achitat taxa pe poluare la data de 28.05.2009, în temeiul OUG nr. 50/2008 în versiunea sa modificată, se impune interpretarea dată legislației Uniunii Europene prin hotărârea, în cauza N., C-263/10, deja citată.
Așadar sunt întemeiate susținerile reclamantei potrivit cărora, datorită efectelor concrete pe care le produce, taxa are caracter indirect discriminatoriu, fiind contrară dispozițiilor din fostul art. 90 TCE, actualul art. 110 TFUE.
Referitor la aplicabilitatea în cauză a Hotărârilor Curții de Justiție din cauzele T. (C-402/09) și N. (C‑263/10), instanța de recurs reține că în paragrafele nr. 28 și 29 din hotărârea T., Curtea de Justiție a arătat că analiza sa a avut în vedere OUG nr. 50/2008, în versiunea sa inițială, iar nu versiunea modificată prin OUG nr. 208/2008.
Pe de altă parte, în hotărârea N., Curtea Europeană de Justiție a examinat compatibilitatea art. 110 TFUE cu OUG nr. 50/2008, în versiunea sa aplicabilă în România în perioada 15.12._09 (stabilită în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin Ordonanțele de Urgență nr. 208/2008, 218/2008, 7/2009 și 117/2009).
Curtea subliniază, de asemenea, că în cauza N. se solicitase restituirea unei taxe de poluare plătită la data de la 1 februarie 2010, astfel cum rezultă din paragraful 16 al hotărârii N., și că nici Guvernul României nu a contestat aplicabilitatea reglementării examinate de Curtea Europeană de Justiție în perioada anului 2010.
Curtea subliniază, de asemenea, că modificările ulterioare ale OUG nr. 50/2008 nu au modificat formula de calcul a taxei de poluare, ci au înlocuit anexele inițiale ale OUG nr. 50/2008, cu consecința majorării – substanțială în unele cazuri – a cuantumului taxei de poluare datorate la înmatricularea autovehiculelor.
Astfel, atât OUG nr. 208/2008, cât și OUG nr. 218/2008 și OUG nr. 7/2009 au înlocuit anexele inițiale ale OUG nr. 50/2008, dublând sau triplând cuantumul taxei de poluare în unele cazuri în raport cu reglementarea inițială, și păstrând formula de calcul a taxei, astfel cum a fost stabilită prin OUG nr. 50/2008, în versiunea sa inițială.
De asemenea, Curtea constată că taxa de poluare instituită conform OUG nr. 50/2008 este impusă numai pentru autovehiculele care se înmatriculează pentru prima dată în România după . acestui act normativ – 1.07.2008 – cu excluderea de la plata acestei taxe pentru autovehiculele deja înmatriculate în România anterior acestei date. Această caracteristică esențială a taxei de poluare a rămas neschimbată până în prezent, indiferent de modificările aduse Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008
De aceea, Curtea concluzionează că în măsura în care nivelul taxei de poluare este unul dintre criteriile de constatare a incompatibilității dintre art. 110 TFUE și reglementarea română a taxei de poluare – reglementarea ulterioară datei de 15.12.2008 și, respectiv aceea ulterioară datei de 19.02.2009 sunt vizate implicit de această hotărâre a Curții Europene de Justiție.
În plus, Curtea reamintește că începând cu OUG nr. 208/2008 și continuând cu OUG nr. 218/2008 și OUG nr. 7/2009, a fost introdusă și perpetuată o scutire totală de la plata taxei de poluare pe perioada 15.12._09 (neaplicabilă în prezenta cauză), iar prin OUG nr. 117/2009 a fost extinsă temporar această scutire pentru o categorie limitată de autovehicule, fără a oferi un remediu pentru autovehiculele similare deja înmatriculate în România cu plata taxei de poluare.
Date fiind aceste constatări, Curtea reține că singurul element de diferență esențial al prezentei cauze față de cauza T. ar fi cuantumul taxei de poluare ,iar nu formula de calcul, sau sfera de aplicare a taxei de poluare.
În consecință, Curtea consideră că incompatibilitatea dintre art. 110 TFUE și taxa de poluare din prezentul litigiu se impune a fi analizată prin prisma hotărârilor Curții Europene de Justiție din cauzele T. și N., menționate anterior – hotărâri în care s-a reținut incompatibilitatea dintre art. 110 TFUE și reglementarea română a taxei de poluare conform OUG nr. 50/2008, în versiunea sa inițială, dar și în versiunile ulterioare.
În ceea ce privește dispozițiile Legii nr. 9/2012, Curtea observă că Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, a abrogat Ordonanța de Urgență nr. 50/2008, iar conform art. 12 alin. 1 din noul act normativ „în cazul în care taxa pe poluare pentru autovehicule achitată de către contribuabili începând cu 1 iulie 2008 până la data intrării în vigoare a prezentei legi, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, cu modificările și completările ulterioare, este mai mare decât taxa rezultată din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, calculată în lei la cursul de schimb valutar aplicabil la momentul înmatriculării în România, se pot restitui sumele reprezentând diferența de taxă plătită, numai către titularul obligației de plată, pe baza procedurii stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi. Calculul diferenței de restituit se face pe baza formulei de calcul din prezenta lege, în care se utilizează elementele avute în vedere la momentul înmatriculării autovehiculului în România”.
Curtea constată că prin dispozițiile Legii nr. 9/2012 se tinde la înlocuirea retroactivă a reglementării taxei de poluare cu aceea cuprinsă în noua lege, referitoare la taxa pentru emisiile poluante, prin ajustarea vechii taxe de poluare la nivelul noii taxe, în vigoare din luna ianuarie 2012.
Efectul concret al acestei reglementări este acela al limitării, cel puțin în anumite cazuri, a dreptului contribuabilului care a plătit taxa de poluare la restituirea integrală a taxei respective.
Or, Curtea subliniază că taxa de poluare a fost considerată de Curtea Europeană de Justiție ca fiind contrară art. 110 TFUE și că această constatare impune restituirea taxelor plătite cu încălcarea dreptului UE. Dată fiind prioritatea dreptului UE în raport cu dreptul intern, Curtea reține că efectele impuse prin aplicarea dreptului UE nu pot fi înlăturate, nici măcar parțial, printr-o lege internă.
Prin urmare, Curtea consideră că această reglementare nu poate aduce atingere constatării Curții Europene de Justiție referitoare la contrarietatea dintre Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 și art. 110 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, contrarietate în vigoare la momentul plății taxei de poluare de către reclamant.
Totodată, caracterul retroactiv al acestei reglementări împiedică aplicarea acestor dispoziții unor raporturi juridice născute anterior intrării ei în vigoare, în condițiile în care la momentul plății taxei de poluare de către reclamant, această taxă nu se aplica autovehiculelor de ocazie de pe piața internă, grevând exclusiv autovehiculele de ocazie înmatriculate pentru prima dată în România în perioada respectivă.
Curtea observă că Legea nr. 9/2012 nu înlătură sub nici o formă – pentru trecut – această discriminare existentă la momentul plății taxei de poluare din litigiu, în condițiile în care nu impune noua taxă și autovehiculelor deja înmatriculate în România și care au făcut obiectul unor vânzări sau transcrieri a dreptului de proprietate în perioada în care a fost în vigoare OUG nr. 50/2008.
Prin urmare, Curtea consideră că dispozițiile art. 12 din Legea nr. 9/2012 nu înlătură dreptul reclamantei de a obține restituirea integrală a taxei de poluare în litigiu ca fiind o taxă contrară art. 110 TFUE.
Potrivit principiului „tantum devolutum quantum apellatum”
efectul devolutiv nu vizează cu necesitate toate probele de fapt și de drept care s-au pus înaintea primei instanțe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de recurent. Prin urmare, efectul devolutiv poate fi limitat prin voința recurentului, care poate relua pretențiile sale în primă instanță în totalitate sau numai parțial. La stabilirea întinderii devoluțiunii trebuie avute în vedere nu numai cererea de recurs, ci și întâmpinarea intimatului. În cauză, intimatul nu a invocat prin întâmpinare inadmisibilitatea acțiunii în lipsa unei cereri de restituire ci, instanța din oficiu a solicitat reclamantului să facă dovada formulării unei astfel de cereri. Recurenta nu a criticat, prin cererea de recurs, admiterea acțiunii dat fiind că reclamantul nu s-ar fi adresat Administrației Finanțelor Publice Timișoara cu cerere de restituire a taxei în litigiu și nici modul de soluționare, de către instanța de fond, a petitului având ca obiect obligarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice Timișoara la plata dobânzii legale aferente sumei de 7481 lei. Totodată reclamantul nu a învestit instanța cu recurs în ce privește neacordarea dobânzii aferentă sumei menționate. Obiectul recursului îl constituie hotărârea primei instanței pe care recurentul o poate critica, prin cererea de recurs, în întregime sau numai cu privire la unele aspecte. Neinvocând lipsa unei cereri de restituire instanța de recurs fiind ținută de principiul invocat a analizat hotărârea în limitele învestirii sale. De altfel, refuzul de restituire a sumei de bani a rezultat neîndoielnic din întâmpinarea depusă de intimată. În condițiile în care nicio persoană nu a obținut restituirea unei astfel de taxe, ar reprezenta un formalism excesiv ca după pronunțarea unei hotărâri în primă instanță, acțiunea reclamantului să fie condiționată de formularea în prealabil a unei cereri de restituire. Totodată se poate vorbi chiar despre o deturnare a dreptului de la finalitatea social-economică pentru care a fost recunoscut și garantat juridicește titularului său.
Văzând limitele investirii instanței de recurs și dispozițiile art. 3041 coroborate cu cele ale art. 304 pct. 9 și art. 306 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea va menține dispozițiile hotărârii recurate în întregime.
Având în vedere considerentele de fapt și de drept expuse anterior, în conformitate cu prevederile art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul formulat de către pârâta-recurentă Administrația Finanțelor Publice Timișoara împotriva Sentinței civile nr. 3331/16.10.2012, pronunțată de Tribunalul T. în Dosar nr._, în contradictoriu cu reclamantul-intimat B. M..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâta-recurentă Administrația Finanțelor Publice Timișoara împotriva Sentinței civile nr. 3331/16.10.2012, pronunțată de Tribunalul T. în Dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul-intimat B. M..
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 3 aprilie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
C. M. Dica C. L. Dr. C. P.
Cu opinie separată în sensul
admiterii recursului și modificării sentinței
în sensul respingerii acțiunii formulate.
Grefier,
N. B.
Red. C. L./22.04.2013
Tehnored.: N.B/ 2 ex./22.04.2013
P. inst.: Tribunalul T. – R. M. L.
Motivarea opiniei separate, judecător Dica M. C., în sensul admiterii recursului declarat de către pârâtă, modificării în parte a hotărârii recurată și respingerii acțiunii formulată de către reclamant, cu menținerea în rest a dispozițiilor hotărârii recurate.
Acțiunea reclamantului este întemeiată pe refuzul pârâtei de restituire a taxei de poluare ce formează obiectul litigiului, pretins încasată cu nerespectarea dispozițiilor legale, conform dispozițiilor art. 117 alin. 1 lit. d din OG nr. 92/2003, respectiv art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Însă reclamantul nu a făcut dovada unei solicitări de restituire a taxei către organul fiscal, pentru a se analiza dacă refuzul organului administrativ de soluționare a cererii, respectiv refuzul de restituire a taxei, este nejustificat.
Legea nr. 554/2004 ce reprezintă dreptul comun în materie, se referă la nesoluționarea în termenul legal sau refuzul nejustificat de a soluționa o cerere, ca acte administrative asimilate, iar art. 1 alin. 1 din lege ce circumstanțiază obiectul acțiunii în contencios administrativ, se referă inclusiv la vătămarea unei persoane de către o autoritate publică, prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, astfel că, atât timp cât nu există o astfel de cerere, reclamantul nu poate pretinde sancționarea conduitei vătămătoare și pretins nelegale a autorității publice.
Adresarea reclamantului cu o cerere de restituire a taxei de poluare constituie o condiție de exercițiu a acțiunii în contencios administrativ, condiție ce se impune a fi verificată raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 și 3041 Cod procedură civilă.
Refuzul organului administrativ de restituire a taxei este o condiție care trebuie îndeplinită înainte de sesizarea instanței cu cererea de chemare în judecată, astfel că nu poate fi dedus din poziția exprimată de pârâtă prin întâmpinarea în cadrul căreia este expusă apărarea față de acțiunea reclamantului și nici nu poate fi prezumat din conduita anterioară a autorității administrative.
Decizia nr. 24/14.11.2011 pronunțată de instanța supremă prin care a fost soluționat recursul în interesul legii, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condițiile în care, prin aceasta s-a statuat doar faptul că procedura de contestare prevăzută de art. 7 din OUG nr. 50/2008 (act normativ care ulterior a reglementat taxa de poluare), raportat la art. 205-218 Cod procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei pe poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. 1 lit. d, ceea ce înseamnă că procedura specială a contestației administrative în materie fiscală nu este incidentă în astfel de cauze, nu și că o astfel de acțiune poate fi promovată în lipsa unei cereri de restituire, întrucât o astfel de interpretare ar conduce la eludarea principiilor generale ale contenciosului administrativ, așa cum s-a arătat.
Pe de altă parte, se observă că dobânzile aferente debitului se acordă potrivit prevederilor art. 124 din OG nr. 92/2003 care prevede că „pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor”.
Dispozițiile art. 70 alin. 1 Cod de procedură fiscală, prevăd că „cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare”.
Conform art. 117 alin. 2 Cod de procedură fiscală, „prin excepție de la prevederile alin. (1), sumele de restituit reprezentând diferențe de impozite rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice se restituie din oficiu de organele fiscale competente, în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere”.
Având în vedere că 117 alin. 2 reglementează situația restituirii diferențelor de impozite rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice, Curtea reține că în cazul restituirii taxei de poluare este aplicabil textul art. 70 alin. 1 Cod de procedură fiscală.
Coroborând dispozițiile art. 124 alin. 1 cu dispozițiile art. 70 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală, Curtea constată că dobânzile legale datorate de autoritățile fiscale se impun a fi calculate din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența acestor autorități a cererii de restituire a taxei.
Modalitatea de calcul a dobânzii fiscale reprezintă un argument suplimentar în sprijinul raționamentului conform căruia, instanța cenzurează refuzul nejustificat al autorității administrative de restituire a taxei solicitate de către reclamant, doar în condițiile adresării unei cereri prealabile de către contribuabil către Administrația Finanțelor Publice Timișoara, pârâtă care a încasat taxa de poluare.
Prin urmare, cum o acțiune privind refuzul autorității publice de soluționare a unei cereri nu poate fi fundamentată în lipsa unei astfel de cereri, se impunea admiterea recursului recurentei, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, cu consecința modificării în parte a hotărârii recurată și respingerii acțiunii formulată de către reclamant, cu menținerea în rest a dispozițiilor hotărârii recurate.
Dica M. C.
Red. 25.04.2013
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 7270/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 7603/2013.... → |
|---|
