Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 5028/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5028/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 05-06-2013 în dosarul nr. 6613/108/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ – 10.09.2012
DECIZIA CIVILĂ NR.5028
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 05.06.2013
PREȘEDINTE:M. BACĂU
JUDECĂTOR:C. D. O.
JUDECĂTOR:M. C. D.
GREFIER:M. T.
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta Administrația Finanțelor Publice A., împotriva sentinței civile nr.1332/17.04.2012, pronunțată în dosarul nr._, al Tribunalului A., în contradictoriu cu reclamantul – intimat O. N. și cu chemata în garanție – intimată Administrația F. pentru Mediu, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru reclamantul – intimat, lipsă, avocat Ț. O. în substituirea avocatei T. C., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că s-a depus la dosar prin registratura instanței, la data de 04.06.2013 din partea reclamantului – intimat concluzii scrise și chitanța privind plata onorariului de avocat.
Reprezentantul reclamantului – intimat depune la dosar împuternicire avocațială de substituire.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat, instanța constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reprezentantul reclamantului – intimat pune concluzii de respingere a recursului, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul A. la data de 30.12.2011, reclamantul O. N. a chemat în judecată pârâtele Administrația Finanțelor Publice A. și Administrația F. pentru Mediu, solicitând restituirea taxei de poluare în cuantum de 2.375 lei, cu dobânda legală în materie fiscală, de la data plății până la restituirea efectivă, în motivare arătând că a fost obligat la achitarea unei taxe de poluare în cuantumul mai sus indicat, ca urmare a aplicării O.U.G. nr. 50/2008 privind taxa pe poluare, taxa fiind achitată în contul Administrației Finanțelor Publice A., ca o condiție prealabilă pentru înmatricularea în România a unui autoturism second hand marca Opel Astra C., anterior înmatriculat într-un alt stat membru al Uniunii Europene.
Prin sentința civilă nr.1332/17.04.2012 pronunțată în dosar nr._ Tribunalul A. a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul O. N. împotriva pârâtelor Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A. și Administrația F. pentru Mediu.
A obligat pe pârâtele Administrația Finanțelor Publice A. și Administrația F. pentru Mediu, să restituie reclamantului taxa pe poluare achitată în sumă de 2.375 lei, sumă ce urmează a fi actualizată cu dobânda legală în materie fiscală, până la data restituirii efective a acesteia.
A admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, împotriva Administrației F. pentru Mediu, și a obligat pe aceasta din urmă să-i plătească celei dintâi sumele de bani cu care aceasta a căzut în pretenții conform acestei hotărâri judecătorești.
A obligat pe pârâte să plătească reclamantului 542 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Urmare a aplicării O.U.G. nr. 50/2008 privind taxa de poluare, în forma modificată prin O.U.G. nr. 218/2008 și O.U.G. nr. 7/2009, reclamantul a fost obligat la achitarea unei taxe de poluare în cuantum de 2.375 lei, taxa fiind achitată în contul Administrației Finanțelor Publice A., ca o condiție prealabilă pentru înmatricularea în România a unui autoturism second hand, anterior înmatriculat într-un alt stat membru al Uniunii Europene.
Prin cererea formulată și înregistrată la pârâtă sub nr._ din 28.12.2011, reclamantul a solicitat restituirea taxei pe poluare, în temeiul art. 117 Cod procedură fiscală, iar față de faptul că pârâta nu i-a răspuns la cererea de restituire, a formulat acțiunea în contencios administrativ de față.
Este de precizat mai întâi că instanța de judecată este obligată să țină seama de efectele pe care le determină hotărârea preliminară din 7 aprilie 2011 pronunțată în cauza C – 402/09, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei atare hotărâri formulată în temeiul art. 234 CE de Tribunalul Sibiu din România, și prin care Camera I a Curții a statuat după calificarea procedurii ca având caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, că art. 110 T.F.U.E. trebuie să fie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Pe această linie de idei, mai trebuie reamintit de către tribunal și aceea că potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene interpretarea pe care această curte o dă unei norme de drept european, în exercitarea jurisdicției conferite de art. 267 T.F.U.E. (fostul art. 234 C.E.) clarifică sau definește atunci când este necesar înțelesul și întinderea acestei norme așa cum aceasta trebuie înțeleasă sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la data intrării ei în vigoare, fiind util a se vedea în acest sens hotărârea din 27 martie 1980, afacerea 61/79, Denkavit italiana, par.16, hotărârea din 2 februarie 1998, afacerea 24/86, Blaizot, par. 27, hotărârea din 15 decembrie 1995, afacerea C – 415/93, Bosman, par. 141 și hotărârea din 5 octombrie 2006 în afacerile reunite C – 290/05 (Nadasdi) și C – 333/05 (N.), par.62.
Prin urmare, în conformitate cu hotărârea pronunțată în cauza „T.”, în privința taxei de poluare prevăzută de O.U.G. nr. 50/2008 trebuie să se rețină că reglementarea națională este incompatibilă cu art. 110 T.F.U.E. de la data intrării sale în vigoare, respectiv de la 1 iulie 2008, în condițiile în care indeniabil instanțele de contencios fiscal sunt obligate să aplice dreptul european, cu atât mai mult cu cât este știut că o atare obligație le incumbă chiar și fără a fi nevoite să aștepte sub acest aspect intervenția Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel cum s-a statuat fără niciun echivoc prin hotărârea din 9 martie 1978, afacerea 106/77, Szimmenthal, par. 21 – 24.
Nu este lipsit de importanță a se reaminti de către tribunal că prin Legea nr. 157/2005, România a ratificat Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană, iar efectele acesteia sunt reglementate de art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României, în conformitate cu care, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2).
Obligația respectării dispozițiilor cuprinse în tratatele ratificate de Statul român rezultă și din dispozițiile art. 11 alin. 1 din Constituția României, conform cărora Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
În raport cu dispozițiile din Constituția României menționate, aplicarea dispozițiilor din legile interne al Statului român se va face în conformitate cu dispozițiile obligatorii din dreptul Uniunii Europene, respectiv din dreptul comunitar.
În concluzie, începând cu data aderării, 1.01.2007, este obligatorie pentru Statul român respectarea așa numitului „acquis comunitar” – astfel cum este definit prin art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 1367/2000, privind constituirea și funcționarea grupului de lucru pentru studierea concordanței dispozițiilor și principiilor Constituției României cu acquisul comunitar, în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 30 din_, definiție a acquisul comunitar conform căreia acesta include, între alte acte normative, „dispozițiile Tratatului instituind Comunitatea Europeană, semnat la 25 martie 1957 la R., și ale Tratatului privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht, ambele republicate în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. C 340 din 10 noiembrie 1997”.
Conform art. 110 T.F.U.E. (fostul art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană), nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție, începând cu data de 1.12.2009 intrând în vigoare Tratatul de la Lisabona.
În conformitate cu modificările aduse Tratatului instituind Comunitatea Europeană prin Tratatul de la Lisabona, Tratatul instituind Comunitatea Europeană a fost redenumit „Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene”, iar fostul art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană a fost renumerotat, devenind art. 110 al noului Tratat privind funcționarea Uniunii Europene, cu același conținut, fiind de subliniat însă că întreaga jurisprudență a Curții Europene de Justiție face însă referire la art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, iar nu la art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (deși cele două articole au același conținut), întrucât modificările operate prin Tratatul de la Lisabona nu erau în vigoare în acel moment.
În ceea ce privește denumirea instanței supreme a Uniunii Europene, mai este de subliniat că de-a lungul timpului aceasta a purtat denumiri diferite, cea mai îndelungat uzitată fiind aceea de „Curtea de Justiție a Comunităților Europene”, denumire modificată prin . Tratatului de la Lisabona, la 1.12.2009 – dată de la care Curtea de Justiție a Uniunii Europene desemnează nu numai Curtea de Justiție, dar și celelalte instanțe instituie prin Tratatul privind Uniunea Europeană și, respectiv Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
Articolul 110 T.F.U.E. trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Prin urmare, față de toate cele evidențiate pe parcursul considerentelor sentinței de față, singura concluzie judicioasă care se impune în cauză este aceea că deși dispozitivul hotărârii preliminare pronunțată în cauza „T.” nu este lămuritor sub toate aspectele, considerentele acestei hotărâri atestă fără niciun dubiu caracterul discriminatoriu al reglementării taxei pentru poluare conform O.U.G. nr. 50/2008, în varianta inițială, la care de asemenea s-a făcut referire în hotărârea de față, fără a opera nicio distincție, chiar dacă Curtea Europeană de Justiție nu a stabilit și care ar fi nivelul maxim acceptabil până la care se poate reține că taxa pentru poluare nu are caracter discriminatoriu și nu descurajează importul de autovehicule, în condițiile în care în cauza „T.” s-a reținut caracterul discriminatoriu al taxei pentru poluare în litigiu avându-se în vedere și cuantumul ridicat al taxei pentru poluare din cauza respectivă care era de aproximativ 30% din valoarea autovehiculului, în vreme ce în alte cazuri aceeași taxă are o valoare redusă față de acest procent, ajungând uneori și la 10 – 15 % din valoarea autovehiculului.
Cu alte cuvinte, este de nediscutat astăzi împrejurarea că o taxă pentru poluare de circa 30 % din valoarea autovehiculului contravine art. 110 T.F.U.E. dar, întrucât Curtea Europeană de Justiție nu afirmă nimic despre taxele mai mici de 30% din valoarea enunțată, respectiv nu stabilește că taxa ar fi nediscriminatorie, dacă nu ar depăși bunăoară 15% ori 20% din valoarea autovehiculului, în lipsa unui atare reper trebuie reținută concluzia, singura posibilă, că taxa pentru poluare reglementată în varianta inițială a O.U.G. nr. 50/2008 contravine art. 110 T.F.U.E. fără nicio distincție.
În sfârșit, faptul că prin acțiunea în contencios administrativ de față este vizată o taxă pentru poluare stabilită printr-o decizie de calcul emisă în anul 2010, nu prezintă relevanță în sensul în care să devină inaplicabilă hotărârea preliminară pronunțată în cauza „T.”, deoarece anterior introducerii cererii de chemare în judecată de către reclamantă (30.12.2011), Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat, iarăși fără niciun echivoc, la 07.07.2011 în cauza „N.”, statuând că și taxa pentru poluare achitată în anul 2010 este incompatibilă cu art. 110 din T.F.U.E. așa încât apar a fi superflue toate justificările pe care pârâtele le-au adus în susținerea apărărilor lor în fond, care astfel vor fi înlăturate de către tribunal.
Mai mult decât atât, într-o manieră expresă și lipsită de orice echivoc, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a evidențiat în mod expres că din dosarul cauzei rezultă că toate versiunile de modificare a O.U.G. nr. 50/2008, prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 și O.U.G. nr. 117/2009, mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală, iar pe de altă parte cu ocazia ședinței care a avut loc după pronunțarea hotărârii în cauza „T.”, deja citată deseori în sentința de față, guvernul român nu a susținut că ar exista o diferență relevantă în scopul examinării compatibilității cu articolul 110 din T.F.U.E. a unei taxe precum cea reglementată de O.U.G. nr. 50/2008, între versiunea inițială a acestui act normativ și versiunile ulterioare ale sale, statuându-se finalmente prin hotărârea Curții (Camera I) din 07 iulie 2001 în aceeași manieră în care aceeași Curte a făcut-o și prin hotărârea pronunțată la 07 aprilie 2011, enunțată deja.
Față de temeinicia pretențiilor formulate de către reclamant în cererea introductivă de instanță privind restituirea taxei pentru poluare apare ca fiind fondată, ca o consecință și cererea subsidiară a reclamantului vizând obligarea pârâtei și la dobânzi legale în materie fiscală până la data restituirii efective, deoarece cu privire la actualizarea sumelor achitate cu dobânda legală în materie fiscală legale până la data plății efective, instanța a constatat că, în cazul sumelor restituite de la bugetul statului se datorează dobânzile legale aferente, până la data restituirii efective, prejudiciul cauzat reclamantului putând fi reparat integral numai în acest mod, prin aplicarea art.124 alin.2 raportat la art.120 alin.7 Cod procedură fiscală.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Administrația Finanțelor Publice A., solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii introductive.
Recurenta arată că anterior adoptării O.U.G. nr.50/2008 au avut loc o . negocieri și analize între reprezentanții Guvernului României și Comisia Europeană, pe acest domeniu, fapt dictat de necesitatea adaptării legislației la cerințele comunitare, știut fiind faptul că România a fost supusă procedurii de infringement, tocmai din cauza cuantumului taxei speciale auto reglementată de art.214 ind.1 Cod fiscal.
În elaborarea strategiilor și politicilor economice ale guvernelor statelor membre ale Uniunii Europene se consideră că activitatea de protecție a Mediului reprezintă o componentă necesară a transformării sistemului economic și a dezvoltării durabile a societății. Astfel componentele de mediu și dezvoltare nu mai sunt considerate ca fiind independente evidențiindu-se tocmai relația de reciprocitate dintre un mediu curat, dezvoltarea durabilă și o economie solidă.
Principiul suprem căruia trebuie să i se subordoneze întreaga activitate economică și socială a unei tării îl constituie conservarea condițiilor de sănătate ale populației.
România prin aprobarea O.U.G. nr.50/2008 privind taxa pe poluare s-a aliniat tendinței internaționale de a fundamenta politica mediului pe principiul poluatorul plătește, principiu care constituie elementul cheie ce direcționeză strategia de protecție a calității mediului și statuează obligația poluatorului de a suporta cheltuielile legate de prevenirea și controlul poluării, fiind responsabil pentru pagubele produse. Acest principiu este de asemenea în acord cu Protocolul de la Kyoto al cărui semnatar este și România și care instituie obligativitatea respectării obiectivelor de protecție a mediului.
Astfel, pentru respectarea principiilor comunitare de impozitare și pentru stoparea încălcării Protocolului de Aderare la U.E. de către România au fost abrogate dispozițiile Codului fiscal care reglementau taxa specială pentru autoturisme și autovehicule și a fost adoptată O.U.G. nr.50/2008 care are la bază principiile pe care le-a enunțat mai sus.
Așadar, rezultă fără dubiu faptul că, așa cum este reglementată de O.U.G. nr.50/2008, taxa pe emisiile poluante este temeinică și legală, drept pentru care solicită ca cererea reclamantului să fie respinsă ca neîntemeiată.
Reclamantul – intimat, legal citat nu a formulat întâmpinare, însă a depus la dosar concluzii scrise solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii primei instanțe ca fiind temeinică și legală.
Analizând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, a probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente inclusiv art. 3041 Cod procedură civilă, și văzând că nu sunt incidente disp. art. 306 alin. 2 C. pr. Civilă, instanța constată că recursul formulat este neîntemeiat, urmând a fi respins, după cum urmează:
În analizarea legalității soluției pronunțate de instanța de fond și a cererii formulate de reclamant, Curtea consideră necesară expunerea prealabilă a legislației naționale aplicabile, a dispozițiilor art.110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, precum și a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene în domeniu, urmând ca în raport cu acestea să examineze fondul cauzei.
Pe plan intern, Curtea retine ca taxa de poluare a fost instituită prin OUG nr. 50/2008, care a abrogat prevederile din Codul fiscal referitoare la taxa de primă înmatriculare a autovehiculelor. Reglementarea taxei de poluare a suferit mai multe modificări după .>
Curtea de Justiție a Comunităților Europene, în cauza T. și în cauza N. a analizând art.110 TFUE din perspectiva unor versiuni diferite ale OUG nr.50/2008. Cu toate acestea, instanța apreciază că hotărârile menționate sunt aplicabile speței în primul rând pentru că instanța europeană a interpretat o normă comunitară, interpretare care este valabilă indiferent de modificările intervenite în legislația națională. Cu alte cuvinte este necesar a se stabili doar dacă modificările ulteriore corespund sau nu normei comunitare, așa cum a fost ea interpretată de Curtea de Justiție a Comunităților Europene.
În al doilea rând, unul dintre argumentele hotărârilor instanței europene are aplicabilitate și în cauză, întrucât vizează o caracteristică nemodificată a taxei de poluare.
Curtea de Justiție a Comunităților Europene a constatat astfel că taxa de poluare instituită conform OUG nr. 50/2008 este impusă numai pentru autovehiculele care se înmatriculează pentru prima dată în România după . acestui act normativ – 1.07.2008 – cu excluderea de la plata acestei taxe pentru autovehiculele deja înmatriculate în România anterior acestei date.
Această caracteristică esențială a taxei de poluare, reiterată de Curtea de Justiție a Comunităților Europene și în cauza N. (cauza C – 263/10 Hotărârea din 07.07.2011, paragraful 27) a rămas neschimbată până în prezent.
Se poate observa astfel că, deși Legea nr.9/2012 (privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule) prevede la art.4 alin 2 din Legea nr. 9/2012 obligația de plată a taxei și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate în România asupra unui autovehicul rulat, (astfel cum au sugerat cele două hotărâri ale instanței europene), prin art.1 din OUG nr.1/2012 a fost suspendată aplicarea dispozițiilor menționate până la 1 ianuarie 2013.
În plus, Curtea a apreciat că nu este respectat nici principiul poluatorul plătește, această taxă fiind aplicabilă doar autoturismelor de ocazie importate, obiectivul protecției mediului putând fi atins prin instituire unei taxe anuale care nu ar mai favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate.
Prin urmare, având în vedere argumentele Curții Europene de Justiție redate în cauza T. (cauza C-402/09) și în cauza N. (C‑263/10), precum și principiul priorității dreptului comunitar față de dreptul național, Curtea constată neîntemeiate susținerile pârâtei recurente cu privire la respectarea art.110 TFUE (fostul articol 90), sub acest aspect, sentința civilă atacată fiind corectă.
Curtea nu poate reține apărările recurentei vizând apariția Legii nr. 9/2012, întrucât situația constatată de Curtea Europeană de Justiție a rămas nemodificată, singura noutate introdusă de legea nouă constând în instituirea unei alte modalități de calcul, care nu schimbă cu nimic reținerile Curții Europene de Justiție. În plus, dispozițiile invocate de recurentă nici nu erau în vigoare la data achitării taxei de către reclamanta intimată, cererea sa de restituire fiind analizată în raport de legislația în vigoare la acea dată, respectiv OUG nr.50/2008, și, mai mult decât atât, așa cum s-a arătat deja, dispozițiile art.4 alin 2 din Legea nr. 9/2012 sunt și actualmente suspendate.
Constatând așadar neîntemeiat recursul, Curtea urmează a-l respinge ca atare în conformitate cu dispozițiile art.312 alin.1 Cod procedură civilă.
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată către intimatul reclamant în cuantum de 300 lei, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâta recurentă Administrația Finanțelor Publice A. împotriva Sentinței Civile nr.1332/17.04.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ .
Obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantul intimat, în cuantum de 300 lei, reprezentând onorariu avocat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 05.06.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. BACĂU C. D. O. M. C. D.
GREFIER,
M. T.
RED:M.B./27.06.2013
TEHNORED:M.T./28.06.13
2.ex./SM/
Primă instanță:Tribunalul A.
Judecător – C. Șianțiu
| ← Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 8439/2013. Curtea de... | Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr.... → |
|---|
