Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 7824/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 7824/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 07-08-2013 în dosarul nr. 1009/108/2013
ROMANIA
CURTEA DE APEL TIMISOARA Operator 2928
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.7824
Ședința publică din 7 august 2013
P.:P. Ș. E.
JUDECĂTOR:I. M.
JUDECATOR:C. R. G.
GREFIER:M. M.
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta Administrația Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr.2670/11.04.2013 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamantul C. C. D., având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată că prin registratura instanței au fost depuse la dosar la data de 1.08.2013 de către reclamantul intimat C. C. D., concluzii scrise, la care se află anexate copia împuternicirii avocațială a apărătorului ales și copia chitanței privind achitarea onorariului avocațial.
Nemaifiind alte cereri formulate, văzând că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2670/11.04.2013 pronunțată în dosar nr._ , Tribunalul A. a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul C. C. D. în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice A. și, în consecință, a obligat pârâta la restituirea taxei speciale pentru autoturisme în sumă de 1.151 lei plătită la Trezoreria A. cu chitanța . nr._/18.03.2008, actualizată cu dobânda fiscală începând cu a 45-a zi de la data înregistrării cererii de restituire și până la data plății efective în baza art. 124 alin. 2 și art. 120 alin. 7 Cod procedură fiscală.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că reclamantul a achiziționat autoturismul second-hand marca Opel, tip Astra, categoria auto M1, norme de poluare E4, fabricat în anul 2002, înmatriculat pentru prima dată în Germania la 01.06.2002, iar pentru a-l înmatricula în România a fost obligat să plătească în contul pârâtei Administrația Finanțelor Publice A. suma de 1151 lei la data de 18.03.2008 cu chitanța . nr._, depusă în probațiune la f.7 dosar reprezentând taxa specială pentru autoturisme și autovehicule percepută în temeiul art.2141-2143 Cod fiscal..
A formulat către pârâtă o cerere de restituire a sumei achitate înregistrată sub nr._/11.12.2012, respinsă prin Adresa nr._/ad/03.01.2012 – f. 10 dosar.
În mod constant instanțele judecătorești au soluționat favorabil cererile reclamanților de restituire a taxei de primă înmatriculare, cu motivarea că nu erau legal datorate, raportat la legislația în vigoare anterioară datei de 01 iulie 2008.
În acest sens s-a pronunțat și CJUE, în cauza C-402/2009 T. contra România, concluzionând că taxa plătită cu ocazia primei înmatriculări în România a unui vehicul folosit este discriminatorie și incompatibilă cu art. 110 TFUE, fostul art. 90 CE, deoarece descurajează importul acestui tip de autovehicule, datorită cuantumului extrem de ridicat raportat la valoarea de cumpărare a vehiculului importat second hand.
Întrucât s-a apreciat că prin aceste reglementări au fost încălcate prevederile art. 90 din Tratatul Comunității Europene, care interzic statelor membre să instituie taxe contrare principiilor tratatului, România a fost supusă procedurii de infrigement datorită acestei taxe, iar instanțele de judecată constatând nelegalitatea acesteia au dispus restituirea ei.
Tocmai datorită acestor considerente de nelegalitate a taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, prin O.U.G. nr.50/2008, prevederile art.2141 – 2143 Cod fiscal, au fost abrogate, ordonanța de urgență intrând în vigoare la 1 iulie 2008, iar prin art.11 din această ordonanță s-a dispus restituirea taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule achitate de contribuabil în perioada 01 ianuarie 2007 – 30 iunie 2008.
Ca modalitate de restituire, art.11 din O.U.G. nr.50/2008, stabilește că taxa specială se restituie ca diferență rezultată între suma achitată de contribuabili în perioada 01 ianuarie 2007 – 30 iunie 2008 și cuantumul rezultat din aplicarea prevederilor privind taxa pe poluare pentru autovehicule, după procedura stabilită în normele metodologice de aplicare a ordonanței de urgență.
Normele metodologice au fost aprobate prin H.G. nr. 686/2008.
Curtea Constituțională a României a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a art.11 din O.U.G. nr.50/2008 raportat la art.15 (2) din Constituția României, pentru că din modalitatea de restituire a taxei speciale prevăzute de acest articol, ar rezulta că și contribuabili care au importat autovehiculele în perioada 1 ianuarie 2007 – 30 iunie 2008 ar datora taxa pe poluare.
Prin Decizia nr. 1344/09.12.2008 a fost respinsă ca inadmisibilă excepția, Curtea apreciind că dispozițiile art.11 din O.U.G.nr.50/2008 nu retroactivează, ci doar stabilesc stingerea a două obligații fiscale, problemă ce ține de interpretarea legii de către instanță.
Ca urmare, instanța va reține că taxa specială a fost plătită de reclamant în baza legislației fiscale interne în vigoare anterior datei de 1 iulie 2008 și care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare. Într-o atare ipoteză se aplică principiul conform căruia când un stat membru a impus sau a aprobat o taxă contrară dreptului comunitar este obligat să restituie taxa percepută prin încălcarea acestuia.
Acțiunea reclamantului este tocmai o acțiune în restituirea unei taxe achitate fără temei legal, care își are temeiul de drept pe dispozițiile art.21 (4) și 117 (1) lit. d din O.G. nr.92/2003.
În aplicarea acestor prevederi și a Ordinului M.F.P. nr.1899/2004, reclamantul s-a adresat organului fiscal cu cerere de restituire, cererea fiind respinsă pe considerentul că la data formulării cererii prevederile art.2141 din Legea nr.571/2003 sunt în vigoare și nu sunt îndeplinite condițiile cerute de O.M.F.P. pentru restituirea taxei (fila 9).
Ori, nu se poate reține justificat că Statul Român are un temei legal de a reține o parte din taxa încasată anterior datei de 1 iulie 2008, pe care să o compenseze în parte cu o altă taxă ce urmează a fi percepută în temeiul unui alt act normativ adoptat ulterior raportului juridic de drept material fiscal, în baza căruia instituit nelegal taxa specială.
În condițiile în care reclamantul nu datorează taxa de primă înmatriculare, iar pârâta nu a identificat și comunicat instanței alte obligații fiscale de natura celor prevăzute de art.116 (1) din O.G. nr.92/2006 pentru a putea opera compensarea, de precizat fiind și aspectul că taxa pe poluare nu este o creanță administrată de Ministerul Finanțelor Publice, deci nu poate face obiectul compensării, instanța apreciază că reclamantul este îndreptățit la restituirea integrală a taxei speciale.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 117 (1) și art. 124 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicat și a art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ a admis acțiunea și a obligat pârâta la restituirea taxei speciale pentru autoturisme în sumă de 1.151 lei plătită la Trezoreria A. cu chitanța . nr._/18.03.2008, actualizată cu dobânda fiscală începând cu a 45-a zi de la data înregistrării cererii de restituire și până la data plății efective în baza art. 124 alin. 2 și art. 120 alin. 7 Cod procedură fiscală, și la 539,30 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocatului, taxa judiciară de timbru și timbru judiciar.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta recurentă Administrația Finanțelor Publice A. solicitând în principal admiterea recursului și modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii formulate, invocând, în esență următoarele motive de nelegalitate:
Recurenta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, sub dublu aspect, pe de-o parte, prin faptul că acțiunea este inadmisibilă pe tărâmul contenciosului administrativ, în condițiile în care nu există un act administrativ în speță, iar la petiția reclamantului s-a răspuns în termenul legal. Pe de altă parte, recurenta susține lipsa calității sale procesuale pasive în cauză, în raport cu motivația instanței de fond, în sensul că pretinsa nelegalitate a actului normativ în baza căruia a fost percepută taxa, nu îi este imputabilă, ea neavând calitatea de legiuitor, cu atât mai mult cu cât, dimpotrivă, este obligată să pună în aplicare dispozițiile legale în vigoare.
Pe fond, recurenta susține în esență legalitatea taxei în discuție, având în vedere . a OUG nr.50/2008, act normativ conform dreptului comunitar, așa cum rezultă din preambulului acestuia, că taxa astfel percepută nu este discriminatorie, din perspectiva criteriilor obiective consacrate în jurisprudența CEJ, concluzionând că acesta nu poate fi restituită la cerere și nici în alt mod prevăzut de lege.
In fine, susține că acțiunea reclamantului este parțial lipsită de obiect, în condițiile în care o parte din taxa de primă înmatriculare se restituie la cerere, conform dispozițiilor ulterioare ale OUG nt.50/2008 și ale Normelor metodologice de aplicare.
Analizând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs, a probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente inclusiv art. 304 ind.1 Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:
Examinând cu prioritate excepțiile invocate, Curtea constată că acesta nu subzistă, observând mai întâi că acțiunea reclamantul este admisibilă în materia contenciosului administrativ fiind vorba despre un refuz nejustificat soluționare a cererii de restituire adresată pârâtei, prin care reclamantul a criticat plata taxei pe poluare prin invocarea incompatibilității între legislația națională în baza căreia a fost percepută, cu reglementările comunitare cuprinse la art. 90 paragraful 1 din Tratatul CE.
Sub acest aspect, Curtea reține că acțiunea formulată nu este decât o consecință a refuzului nejustificat al pârâtei de a da curs acestei cereri, în condițiile în care, potrivit art.117 alin.1 lit.d C. proc, fisc, se restituie la cerere debitorului, inclusiv sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale, fiind cunoscut că, potrivit dispozițiilor constituționale prevederile comunitare fac parte din dreptul intern și se aplică cu prioritate față de legislația națională.
De asemenea, dispozițiile art.148 alin.2 din Constituția României stipulează în mod expres că, urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale UE, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar alin.2 al aceluiași text constituțional, desemnează autoritățile care garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor prevăzute în actul aderării și din prevederile alineatului 2, respectiv, Parlamentul, Președintele României și Guvernul, precum și autoritatea judecătorească, ceea ce însemnă că sunt garanți ai obligației de a respecta dispozițiile constituționale menționate, în egală măsură, toate puterile statului, inclusiv, puterea judecătorească și puterea executivă prin organele administrative abilitate.
Concluzionând, excepția inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive a recurentei, vor fi respinse, iar competența instanței de contencios administrativ este atrasă de refuzul nejustificat al pârâtei de a soluționa cererea de restituire a reclamantului, cu exces de putere, prin încălcarea drepturilor acesteia, în sensul art.2 alin.1 lit. i și n din Legea nr.554/2004, refuz care, în temeiul art.2 alin.2 din lege, reprezintă un act administrativ asimilat actului administrativ unilateral, așa cum este definit de art.2 alin.1 lit. c din aceeași lege, în speță, asimilat unui act administrativ fiscal producător de efecte juridice, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică.
În ceea ce privește fondul cauzei, este de reținut că, potrivit jurisprudenței comunitare și a doctrinei în materie, angajarea răspunderii statului pentru încălcarea unor drepturi protejate de legislația comunitară se face în baza principiului autonomiei procedurale, respectiv, în aplicarea dispozițiilor naționale aplicabile în ordinea internă a statelor, în speță dispozițiile de drept național ce guvernează materia creanțelor fiscale, cele ale art.214/1 și urm C. fiscal, în vigoare la momentul perceperii taxei, respectiv, la momentul legării raportului juridic fiscal.
Prin urmare, nu pot fi primite argumentele recurentei referitoare la modalitatea de restituire a taxei prin incidența în speță a OUG nr.50/2008, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare la momentul introducerii acțiunii, și implicit retroactivitatea în speță a acestui act normativ, pentru că astfel s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile consacrat de art.15 alin.2 din Constituția României.
Mai mult, este de observat că, art. 11 din OUG nr. 50/2008 nu cuprinde în sine norme de procedură, ci doar de drept material, instituind dreptul unor persoane la restituirea sumei reprezentând diferența dintre cuantumul taxei speciale pentru autoturisme și cel al taxei pe poluare, reglementată de OUG nr. 50/2008, iar normele de procedură cuprinse în HG nr. 686/2008, sunt de imediată aplicare, dar nu pot fi aplicate în speță, de vreme ce reclamantul nu a înțeles să beneficieze de aceste dispoziții, care privesc doar restituirea parțială a taxei speciale pentru autoturisme instituită de art. 214 ind. 1 Cod fiscal, ci înțelege să pună în discuție în cauză conformitatea acestei norme legale cu dreptul comunitar, în integralitatea sa.
Cu privire la criticile de fond invocate de recurentă, în sensul că taxa în discuție nu este discriminatorie, în sensul prevederilor Tratatului și că prima instanța nu a procedat la o analiza în concret a acesteia pentru a verifica compatibilitatea cu normele comunitare, este de observat că, în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene) s-a statuat că „articolul 90 CE reprezintă în cadrul Tratatului CE o completare a dispozițiilor privind eliminarea taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent. Această dispoziție are drept obiectiv asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre, în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea de impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre. De asemenea, în materie de impozitare a autovehiculelor de ocazie din import, Curtea a considerat că articolul 90 CE vizează garantarea neutralității depline a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import” (hotărârea din 18 ianuarie 2007, Maciej Brzezinski, C-313/05, paragrafele 27, 28 și jurisprudența acolo citată).
Așadar, considerentele citate stabilesc cadrul în care trebuie analizată legislația internă în materie de impozite și taxe, în speță, fostul art. 214 ind. 1 Cod fiscal, care stabilește o taxă internă datorată, conform art. 214 ind. 2, cu ocazia primei înmatriculări în România a unui autovehicul, urmând a se analiza dacă această legislație este de natură să creeze diferențe de taxare între produsele de import și cele naționale similare, grevând suplimentar produsele aduse din alte state membre ale Uniunii Europene, căci un astfel de efect ar fi de natură a dirija consumatorii de pe teritoriul statului în care se aplică o atare legislație, spre produsele interne, împiedicându-se astfel libera circulație a mărfurilor pe teritoriul Uniunii, politică ce a stat la baza formării Comunității Economice Europene, iar ulterior a Uniunii Europene.
Spre a determina condițiile în care s-ar putea constata o atare diferență de taxare între produsele similare provenite de pe piața internă a unui stat și cele aduse de pe teritoriul altor state membre ale Uniunii, Curtea Europeană de Justiție a Comunităților Europene a precizat (în aceeași hotărâre din 18 ianuarie 2007, Maciej Brzezinski, mai sus citată, punctul 29), că, „potrivit unei jurisprudențe consacrate, există o încălcare a articolului 90 primul paragraf CE atunci când impozitul aplicat produsului de import și cel aplicat produsului național similar sunt calculate diferit și după metode diferite, care conduc, fie chiar și în cazuri limitate, la un impozit mai mare aplicat produsului de import (hotărârea din 29 aprilie 2004, Weigel, C-387/01, paragraful 67 și jurisprudența citată)”. Or, din acest punct de vedere, este evident că în speță nu s-ar putea constata caracterul discriminatoriu direct al dispozițiilor art. 214 ind. 1 Cod fiscal, dat fiind că taxa de poluare se calculează identic, pentru autoturisme similare (cu aceleași caracteristici), indiferent dacă autoturismul în cauză a fost achiziționat de pe piața internă ori a fost importat, după formula de calcul stabilită în alin. 3.
În jurisprudența de până acum, aceeași instanță europeană a apreciat că este contrară fostului art. 90 paragraf 1 din Tratatul CE perceperea unei taxe pentru autovehiculele de ocazie importate stabilită asupra unei valori superioare valorii reale a vehiculului, care ar atrage consecința taxării mai consistente a acestora în raport cu autovehiculele de ocazie similare disponibile pe piața națională, respectiv, că, pentru taxarea autovehiculelor de ocazie importate, este necesar a se ține cont de deprecierea lor reală (hotărârea din 29 aprilie 2004, Weigel, C-387/01, paragraful 70 și jurisprudența citată). Curtea a arătat că, „pentru a evita o taxare discriminatorie, valoarea vehiculului de ocazie importat reținută de autorități ca bază pentru stabilirea taxei trebuie să reflecte în mod fidel valoarea unui vehicul similar deja înmatriculat pe teritoriul național” (paragraful 71 din aceeași hotărâre), explicând, însă, că, „pentru o atare evaluare, Curtea a acceptat că, deși deprecierea reală a vehiculelor nu ar putea fi luată în considerare decât prin intermediul unei evaluări ori a unei expertizări a fiecăruia, pentru a evita dificultățile inerente unui asemenea sistem, un stat membru poate fixa, prin niște bareme forfetare determinate prin dispoziții legislative, normative sau administrative și calculate pe bază de criterii ca vechimea, kilometrajul, starea generală, modul de propulsie, marca și modelul vehiculului, o valoare a vehiculelor de ocazie care, în regulă generală, este foarte apropiată de valoarea lor reală (paragraful 73 din aceeași hotărâre, precum și hotărârea din 22 februarie 2001, Gomes Valente, C-393/98, paragraf 24). După cum s-a precizat în paragraful 25 din citata hotărâre Gomes Valente, „în elaborarea acestor bareme, autoritățile unui stat membru ar putea să se refere la un element indicând prețurile medii ale autovehiculelor de ocazie pe piața națională sau la o listă de prețuri curente medii utilizate ca referință în domeniu.
Curtea de Justiție a UE a mai apreciat că orice autovehicul de ocazie incorporează în valoarea sa de piață o valoare reziduală a taxei de poluare ce s-ar fi perceput în cazul înmatriculării sale de nou, pe baza legislației naționale supuse analizei, putându-se constata o încălcare a dispozițiilor fostului art. 90 din Tratatul CE doar în măsura în care taxa percepută autovehiculelor importate de pe teritoriul altor state membre ale Uniunii ar fi mai mare decât acea valoare reziduală.
Astfel, pentru a defini noțiunea de „valoare reziduală” menționată, Curtea a explicat că „un vehicul nou asupra căruia a fost achitată taxa de înmatriculare … își pierde în timp o parte din valoarea sa de piață. Se diminuează astfel, în aceeași proporție cu pierderea valorii, nivelul taxei de înmatriculare cuprins în valoarea rămasă a autoturismului. Astfel, un vehicul de ocazie nu poate fi vândut decât la un procent din valoarea sa inițială, cuprinzând nivelul rezidual al taxei de înmatriculare”. În hotărârea din 5 octombrie 2006, Nadasdi și N., C-290/05 și C-333/05, punctul 57, Curtea a mai statuat că art. 90 primul paragraf din Tratatul CE trebuie interpretat în sensul că „se opune unei taxe de înmatriculare, în măsura în care aceasta este percepută asupra vehiculelor de ocazie la prima lor punere în circulație pe teritoriul unui stat membru și nivelul său, determinat exclusiv în funcție de caracteristicile tehnice ale vehiculelor (tip de motor, cilindree) și de norma de poluare, este calculat fără a ține cont de deprecierea acestora, în asemenea manieră încât, aplicându-se autovehiculelor de ocazie importate din alte state membre, depășește nivelul menționatei taxe cuprins în valoarea reziduală a autovehiculelor similare de ocazie care au fost deja înregistrate în statul membru în care se importă”.
Or, astfel cum am arătat, art. 214 ind. 1 Cod fiscal prevede stabilirea cuantumului taxei de poluare printr-o formulă de calcul care include deprecierea, o dată cu vechimea, a vehiculului, dar nu și alte elemente care diferențiază aceste produse, dintre cele considerate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene ca și criterii obiective, cum ar fi valoarea emisiilor de CO2. Mai mult, se poate constata printr-un calcul simplu, că formula de calcul din art. 214 ind. 1 alin. 3 Cod fiscal determină creșterea nivelului taxei cu vechimea autovehiculului, iar nu scăderea acesteia, astfel cum s-ar impune, potrivit interpretării date fostului art. 90 din TCE în jurisprudența Curții Europene de Justiție.
Într-adevăr, se poate observa că, în cazul a două autovehicule similare, din care unul achiziționat de pe piața internă, iar unul, cu aceleași caracteristici și vechime, importat dintr-un stat membru al Uniunii Europene, valoarea reziduală a taxei speciale care s-ar fi perceput la prima înmatriculare a autoturismului pe teritoriul României ar scădea în timp, dar nivelul taxei percepute pentru autoturismul importat ar crește, ajungând astfel să depășească valoarea reziduală a mașinii de pe piața națională. Fiind determinată printr-o atare formulă de calcul taxa specială reglementată de art. 214 ind. 1 Cod fiscal este, deci, de natură să greveze mai mult autovehiculele importate și are, așadar, caracter discriminatoriu, în interpretarea dată de Curtea Europeană de Justiție fostului art. 90 din TCE.
Cum, deci, potrivit art. 214 ind. 1 Cod fiscal, în forma în vigoare la momentul când reclamantul a achitat taxa specială percepută pentru autovehiculele de tipul celui achiziționat de acesta creștea o dată cu vechimea, se poate aprecia că aceasta împovăra suplimentar autovehiculele importate, prin comparație cu cele cumpărate de pe piața internă, a căror valoare de piață scade cu vechimea, împreună cu valoarea reziduală a taxei interne pe care a include. O atare formulă de calcul este, deci, contrară dispozițiilor fostului art. 90 din TCE, actualul art. 110 TFUE, potrivit jurisprudenței mai sus citate a Curții de Justiție a Uniunii Europene, căci împovărează suplimentar autovehiculele de ocazie importate din alte state membre UE, constituind astfel o limitare a liberei circulații a mărfurilor pe care articolul respectiv din Tratat o garantează.
Apar astfel fondate susținerile reclamantului conform cărora taxa percepută de către pârâtă ar fi contrară actualului art. 110 TFUE, art. 90 TCE, la data achitării ei, care se aplică cu prioritate față de dreptul intern, conform art. 148 alin. 2 și 4 din Constituție, astfel încât, se impune a fi restituită acestuia, în condițiile în care însăși formula de calcul a taxei percepute de la reclamant este stabilită de către legiuitor cu nesocotirea art. 90 din TCE, astfel încât efectul constatării unei atari nelegalități nu poate fi limitat la ajustarea cuantumului taxei la nivelul taxei de poluare, de vreme ce formula de calcul a acesteia este radical diferită, fiind direct proporțională cu vechimea autoturismului, iar nu invers proporțională cu aceasta. Așadar, nu s-ar putea considera de plano, în cauză, că prin plata diferenței dintre taxa specială prevăzută de art. 214 ind. 1 Cod fiscal și taxa pe poluare reglementată de OUG nr. 50/2009 s-ar asigura ajustarea taxei la nivelul valorii reziduale corespunzătoare formulei de calcul anterioare, atâta timp cât aceasta este radical diferită de cea introdusă de Ordonanța din 2008.
Concluzionând, rezultă că soluția instanței de fond privind admiterea acțiunii și restituirea taxei în discuție apare ca fiind temeinică și legală și în consecință, recursul pârâtei va fi respins în întregime ca nefondat, în temeiul art.312 alin.1 C. proc. civ.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate în recurs de către intimatul reclamant constând în onorariu apărător, Curtea va avea în vedere aceleași dispoziții ale art.274 alin.3 C. proc. civ, în baza cărora va reduce aceste cheltuieli, având în vedere valoarea pricinii și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate deja la fond, precum și munca prestată de avocat în recurs, în condițiile în care, în principiu, sunt reluate argumentele expuse în fața primei instanțe.
În consecință, recurenta pârâtă va fi obligată la cheltuieli de judecată parțiale în recurs constând în onorariu avocat, către intimat, în temeiul art.274 alin.1 și 3 C. proc. civ, în cuantum de 300 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâta Administrația Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr.2670/11.04.2013 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamantul C. C. D..
Obligă pârâta recurentă la 300 lei cheltuieli de judecată parțiale către intimatul reclamant.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică din 7 august 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECATOR,
P. Ș. E. M. I. C. R. G.
GREFIER,
M. M.
Red.:M.I/04.09.2013
Tehnored./M.M./ 2 ex./05.09.2013
Inst.fond:Tribunalul A.:jud.L. J.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 8734/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 8735/2013.... → |
|---|
