Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1996/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1996/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 08-04-2013 în dosarul nr. 5084/30/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.1996
Ședința publică din 08 aprilie 2013
PREȘEDINTE: E. N.
JUDECĂTOR: Ș. L.
JUDECĂTOR: M. BACĂU
GREFIER: F. N.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâta Administrația Finanțelor Publice Timișoara împotriva sentinței civile nr.3174/02.10.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ în contradictoriu cu reclamantul intimat B. A., având ca obiect contestație împotriva actului administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamanta intimată avocat V. M. F., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, reprezentantul reclamantei intimate depune la dosar concluzii scrise, împuternicire avocațială și chitanța ce atestă plata onorariului avocațial. In suma de 620 lei.
Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat și excepții de invocat, Curtea acordă cuvântul în dezbaterea în fond a recursului.
Reprezentantul reclamantei intimate având cuvântul, a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, cu cheltuieli de judecată .
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr.3174 din 2.10.2012 pronunțată în dosar nr._ Tribunalul T. a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Administrația Finanțelor Publice Timișoara.
- a admis acțiunea privind pe reclamantul B. A., în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE TIMIȘOARA, având ca obiect anulare act administrativ.
- a dispus anularea Deciziei de calcul al taxei pentru emisii poluante nr._/18.05.2012, emisă de pârâta Administrația Finanțelor Publice Timișoara.
-a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice Timișoara să restituie reclamantei suma de 4056 lei, reprezentând taxa pentru emisii poluante.
- a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată reduse către reclamantă, în cuantum de 839,3 lei.
Pentru a pronunța această soluție Tribunalul T. a reținut că reclamanta a achiziționat un autoturism rulat dintr-un stat membru al Uniunii Europene, pentru înmatricularea căruia în România a achitat taxa de poluare în conformitate cu norma legală internă – Legea nr. 9/2012, astfel cum rezultă din analiza înscrisurilor depuse la dosar. Taxa a fost calculată prin Decizia nr._/18.05.2012, emisă de pârâta AFP. Reclamantul nu a făcut dovada că s-a adresat pârâtei AFP, în scopul restituirii taxei, solicitând restituirea prin acțiunea adresată direct instanței.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 9/2012, „Obligația de plată a taxei intervine:
a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare;
b) la repunerea în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri prevăzute la art. 3 și 8;
c) la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului plătitor valoarea reziduală a taxei, în conformitate cu prevederile art. 7.
(2) Obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.
Conform art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2012, aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 9/2012 se suspendă până la 1 ianuarie 2013.
Potrivit art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2012:
"ART. 2
(1) Contribuabilii care au achitat taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule ca urmare a primei transcrieri a dreptului de proprietate, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 9/2012, în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a acestei legi și data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, pot solicita restituirea acesteia.
(2) Sumele prevăzute la alin. (1) se restituie la cererea contribuabilului, adresată organului fiscal competent, în conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care se aplică în mod corespunzător, cu excepția prevederilor art. 124 din respectiva ordonanță.
(3) Sumele se restituie în termenul de prescripție prevăzut de art. 135 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare."
Deoarece art. 4 al. 2 din lege a fost suspendat prin OUG nr. 1/2012, rezultă ca taxa pe poluare este datorată numai pentru autoturismele pentru care se face prima înmatriculare în România, nu și pentru cele aflate deja în circulație, înmatriculate în țară până la această dată.
Analizând dispozițiile Legii nr. 9/2012, rezultă că pentru un autoturism produs în România sau în alte state membre UE nu se percepe, la o nouă înmatriculare, taxa pe poluare, dacă a fost anterior înmatriculat tot în România. Dar se percepe aceasta taxă pe poluare la autoturismul produs în țară sau în alt stat membru UE, dacă este înmatriculat pentru prima dată în România. Reglementată în acest mod, taxa pentru emisii poluante descurajează sau este destinată să descurajeze introducerea în România a unor autoturisme second-hand provenind dintr-un alt stat membru: Cumpărătorii sunt orientați, din punct de vedere fiscal, spre achiziționarea de autovehicule deja înmatriculate în România.
Sub acest aspect, Legea nr. 9/2012 este contrară art.90 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene (art.110 din T.F.U.E.), norma fiscală națională diminuând sau fiind susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate second -hand(autovehicule înmatriculate în alte state membre), influențând astfel alegerea.
Însă, în conformitate cu articolul Tratatului, „Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.
Potrivit art.11 alin.1 și 2 din Constituție, „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.
Art.148 alin.2 și 4 din Constituție statuează: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare…Parlamentul, președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2”.
Din prevederile constituționale citate și față de Legea nr.157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, rezultă că, urmare aderării României la Uniune, Tratatul de Constituire a Uniunii Europene are caracter obligatoriu pentru statul român.
Dispozițiile dreptului comunitar au prioritate față de dreptul național, în temeiul principiului supremației dreptului comunitar. Conform acestui principiu, orice normă comunitară are forță juridică superioară normelor naționale, chiar și atunci când acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei comunitare, regula aplicându-se indiferent de rangul normei în ierarhia sistemului juridic național și de acela al normei comunitare.
Obligativitatea instanțelor din statele membre de a aplica prioritar Tratatul Uniunii a fost statuată și prin Hotărârile pronunțate de CEJ în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964), precum și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a ( 9 martie 1978).
Potrivit considerentelor CJE, redate în aceste hotărâri, la . Tratatului, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre, instanțele din aceste state fiind obligate să îl aplice. Curtea a reținut că „o instanță națională ce este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar are obligația de a aplica aceste prevederi, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, inclusiv cea adoptată ulterior, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea prevederilor contrare de către puterea legislativă sau Curtea Constituțională”. În același sens, în cauza Simmenthal, Curtea a statuat că „judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă ori prin orice alt procedeu constituțional”.Aceeași obligație a judecătorilor naționali rezultă și din prevederile art. 10 din Tratat.
Pe rolul CJE s-au aflat cauzele reunite Akos Nadasdi și I. N. contra autorităților ungare, soluționate prin Hotărârea din 5 decembrie 2006, Curtea stabilind că art.90 par.1 din Tratat trebuie interpretat ca interzicând o taxă de tipul celei prevăzute de legea maghiară privind taxele de înmatriculare, asemănătoare celei introduse de autoritățile române.
De asemenea, instanța reține că, prin Hotărârile pronunțate de Curtea Europeană de Justiție în cauzele T. și N., prevederile OUG nr. 50/2008 au fost declarate incompatibile cu prevederile art. 110 TFUE. Este de subliniat că, în cauza N., Curtea a apreciat că „toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în nici un fel grevate de o asemenea sarcină fiscală”. Așadar, noul act normativ nu înlătură caracterul discriminatoriu al taxelor reglementate de OUG nr. 50/2008, având în vedere că, deși legiuitorul a instituit, prin Legea nr. 9/2012, obligativitatea plății taxei de poluare și pentru prima transcriere a dreptului de proprietate asupra autovehiculelor din România, această dispoziție a fost suspendată prin OUG nr. 1/2012, astfel că regimul discriminatoriu stabilit prin OUG nr. 50/2008 nu a fost modificat.
În aceste condiții, se reține că normele interne ce reglementează obligația de plată a taxei pe poluare contravin dispozițiilor Tratatului, normele interne dispunând cu privire la o taxă discriminatorie și care încalcă principiul liberei circulații a mărfurilor.
În prezenta cauză, deși nu a fost depusă la dosar cererea de restituire adresată organului fiscal, instanța apreciază că o atare cerere nu ar fi constituit, oricum, un recurs efectiv în fața autorității administrative, potrivit art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului. Astfel, așa cum a reținut Înalta Curte, în considerentele Deciziei nr. 24/2011, prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, „statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale.
Or, parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă.”
Deși Înalta Curte analizează incidența art. 13 din Convenție raportându-se la procedura prealabilă de contestare a deciziei de calcul al taxei, instanța apreciază că, prin prisma aceluiași art. 13, nici cererea de restituire adresată organului fiscal nu se impune a fi o obligație a justițiabilului, anterior revendicării taxei în justiție. Aceasta pentru că, în primul rând, este de notorietate că autoritățile fiscale române refuză restituirea taxelor de poluare pe cale administrativă, așa încât a pretinde particularilor să se adreseze autorității, anterior sesizării instanței, ar constitui o simplă formalitate, care presupune scurgerea unui interval de timp ( 30 de zile pentru soluționarea cererii, potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004 rep. sau 45 de zile, conform art. 124 rap. la art. 70 din OG nr. 92/2003 rep.,) cu consecința absolut previzibilă a refuzului de restituire a cererilor. Chiar dacă art. 117 din OG nr. 92/2003 rep. Și art. 2 din Legea nr. 554/2004 rep. Impun formularea unei cereri de restituire, prealabilă sesizării instanței, pentru a se putea proba refuzul de soluționare a cererii, tribunalul apreciază că, în materia restituirii taxelor de poluare, o atare cerere nu se impune a fi formulată, față de considerentele anterior expuse și de notorietatea refuzului organelor fiscale în privința restituirii taxelor de poluare. Instanța urmează să aplice, în acest fel, considerentele reținute de Curtea de Justiție Europeană în cauza Simmenthal, în sensul înlăturării dispozițiilor naționale care îngrădesc aplicarea dreptului comunitar și a prevederilor art. 13 din Convenție. De altfel, tribunalul constată că pârâta și-a exprimat refuzul de restituire a taxei prin chiar întâmpinarea formulată în cauză.
Este de subliniat că, deși pârâta AFP a invocat art. 64-66 cpc în cuprinsul întâmpinării, arătând că titularul obligației de restituire a taxei este AFM, această apărare nu se impune a fi analizată în contextul prevăzut de art. 64-66 cpc, întrucât cererea nu îndeplinește cerințele procedurale pentru a fi comunicată și analizată ca o cerere de sine stătătoare. Analizând, însă, această susținere ca o apărare a pârâtei AFP, tribunalul constată că nu pot fi reținute argumentele pârâtei, întrucât taxele nelegal încasate se impun a fi restituite de către organul fiscal competent, potrivit art. 117 c. pr. fisc., același organ care a încasat sumele reprezentând taxele de poluare.
În consecință, tribunalul constată că refuzul de restituire a taxei plătite de reclamant este nejustificat, astfel că sunt îndeplinite condițiile art.1 alin.1 și 8 alin.1 din Legea nr. 554/2004 pentru ca aceasta să se adreseze instanței de contencios administrativ, în vederea recunoașterii dreptului pretins și reparării pagubei. De asemenea, actul administrativ constând din decizia de calcul al taxei pentru emisii poluante, este un act administrativ emis cu exces de putere, potrivit definiției art. 2 al. 1 lit. n din Legea nr. 554/2004 rep., impunându-se anularea acestuia.
Împotriva acestei hotărâri pârâta Administrația Finanțelor Publice Timișoara a declarat recurs, solicitând instanței de control judiciar admiterea recursului și modificarea soluției primei instanțe în sensul respingerii acțiunii, în principal ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă iar în subsidiar ca vădit neîntemeiată., în subsidiar restrângerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat de la 800 la 400 lei conform art. 274 alin.3 Cod Procedură Civilă .
În susținerea excepției lipsei calității procesual pasive a sa, recurenta a invocat calitatea procesuală a Administrației Fondului pentru Mediu, făcând trimitere la dispozițiile art.1 alin.1, art.5 alin.4 din O.U.G. nr.50/2008, conform cărora această taxă se constituie venit la bugetul acestei instituții
Pe fondul cauzei, se susține că acțiunea a fost admisă nelegal, dat fiind că la data de 13.01.2012 a intrat în vigoare Legea nr. 9/2012 din 06.01.2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, care a abrogat Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008, instanța ignorând aplicarea în cauză a Legii nr. 9/2012, care elimină discriminările vechii legislații, cât și dispozițiile art. 12 din Legea nr. 9/2012, potrivit cu care se impunea a se realiza o compensare legală, între suma achitată în baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 și cea datorată în baza Legii nr. 9/2012, cu restituirea eventualelor diferențe nedatorate dintre taxa de poluare și taxa pe emisii poluante. Invocând dispozițiile acestor acte normative, precum și principiile unicității și universalității taxei, recurenta a făcut trimitere și la jurisprudența Curții Constituționale și a concluzionat asupra unei inadmisibile discriminări pozitive ce se poate crea pe cale jurisprudențială, în măsura în care instanțele concluzionează asupra exceptării de la plata acestei taxe de poluare a autovehiculelor care au suferit prima înmatriculare în România de la 1 ianuarie 2007 și până la . Legii nr.9/2012.
În cauză, reclamantul intimat nu a depus întâmpinare.
Verificând recursul astfel declarat, Curtea constată legalitatea și temeinicia hotărârii, din perspectiva dispozițiilor art. 299 și urm. Cod procedură civilă, 304 ind. 1 Cod procedură civilă, în cauză nefiind incidente temeiurile de casare/modificare a hotărârii, prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă și nici alte temeiuri în sensul art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, motiv pentru care va respinge recursul, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă.
Astfel, cu privire la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei recurente, instanța, în mod legitim, a respins această excepție, întrucât pârâta este cea care a perceput taxa în litigiu, iar împrejurarea că această taxă este gestionată de Administrația Fondului pentru Mediu București, intrând în conturile sale nu conduce la pierderea calității procesuale pasive a pârâtei, Administrația Finanțelor Publice Timișoara, ci conferă acestei pârâte posibilitatea de a formula o cerere de chemare în garanție a Administrației Fondului pentru Mediu București, în condițiile art. 60 și urm. Cod procedură civilă.
Raționamentul se bazează pe existența unui raport juridic direct între reclamant și pârâtă, Administrația Finanțelor Publice.
Cât privește dispozițiile Legii nr. 9/2012, Curtea observă că Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, a abrogat Ordonanța de urgență nr. 50/2008, iar conform art. 12 alin. (1) din noul act normativ „în cazul în care taxa pe poluare pentru autovehicule achitată de către contribuabili începând cu 1 iulie 2008 până la data intrării în vigoare a prezentei legi, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, cu modificările și completările ulterioare, este mai mare decât taxa rezultată din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, calculată în lei la cursul de schimb valutar aplicabil la momentul înmatriculării în România, se pot restitui sumele reprezentând diferența de taxă plătită, numai către titularul obligației de plată, pe baza procedurii stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi. Calculul diferenței de restituit se face pe baza formulei de calcul din prezenta lege, în care se utilizează elementele avute în vedere la momentul înmatriculării autovehiculului în România”.
Curtea constată că norma în discuție tinde la înlocuirea retroactivă a reglementării taxei de poluare cu cea cuprinsă în norma legală, prin ajustarea vechii taxe de poluare la nivelul noii taxe, în vigoare din luna ianuarie 2012, aspect care face ca, în anumite cazuri, dreptul contribuabilului la restituirea integrală a taxei, percepute în baza unui act normativ neconform cu dreptul Uniunii Europene, să fie limitat, ceea ce echivalează cu nesocotirea efectelor hotărârii interpretative a Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza T. contra României.
Sub acest aspect recurentele sunt în eroare, atunci când afirmă că hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a referit la Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008, iar nu la Legea nr. 9/2012, căci Curtea s-a referit, potrivit limitelor sale de competență, la interpretarea art. 110 din TFUE, iar nu la interpretarea legii interne românești.
Judecătorul național este cel abilitat să verifice conformitatea legilor interne cu art. 110 din TFUE, astfel cum acesta este interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, interpretare obligatorie pentru toate Statele membre.
Pe de altă parte, instanța de recurs constată că, deși Legea nr. 9/2012 și-a propus să înlăture efectele discriminatorii indirecte produse de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 -, prin aceea că taxa prevăzută de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 nu era impusă și vehiculelor similare, puse în vânzare pe piața națională, cu ocazia înmatriculării/reînmatriculării lor -, extinzând obligația de plată a taxei pentru emisiile poluante și în cazul autovehiculelor înstrăinate pe piața națională, tocmai această normă cuprinsă în Legea nr. 9/2012,a făcut obiectul Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 1/2012, fiind suspendată de la aplicare, la data soluționării litigiului.
Pe cale de consecință, efectele discriminatorii indirecte menționate, continuă să fie prezente, inclusiv în cazul de speță, astfel că judecătorul fondului în mod corect a reținut incompatibilitatea dintre legea internă în vigoare și dispozițiile art. 110 din TFUE, căci nu există nicio diferență, sub aspectul efectelor discriminatorii indirecte analizate, între Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 și normele cuprinse în Legea nr. 9/2012, în vigoare la momentul soluționării prezentei cauze, aspect sub care Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 1/2012 de suspendare a unor norme din cuprinsul Legii nr. 9/2012, evident că produce efecte juridice, independent de caracterul temporar al suspendării (01.01.2013), statul neavând nici o legitimitate în a ignora hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene, în continuare.
Cât privește cheltuielile de judecată solicitate de reclamantul intimat în cadrul recursului, Curtea urmează a observa dispozițiile art. 274 (3) Cod procedură civilă, astfel că va acorda intimatului cheltuieli de judecată parțiale, în sumă de 620 lei, având în vedere munca efectiv depusă de apărătorul reclamantului intimat în prezenta cauză, care s-a finalizat la primul termen de judecată acordat, împrejurarea că problema de drept incidentă în cauză a fost clarificată în jurisprudență și doctrină, fiind consecința modului de interpretare deja stabilit de către CJUE, relativ la dispozițiile art. 110 din TFUE.
Văzând și dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, va obliga pârâta să plătească intimatei reclamante suma de 620 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul declarat de pârâta Administrația Finanțelor Publice Timișoara împotriva sentinței civile nr.3174 din 2.10.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
Obligă pârâta să plătească intimatului reclamant suma de 620 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 08 aprilie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
E. N. Ș. L. M. BACĂU
GREFIER,
F. N.
Red. MB/ 26.04.2013
Tehnored. NF. 2 ex./26.04.2013
Tribunalul T.
Preseinte A. S..
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 6766/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 3536/2013.... → |
|---|
