Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 89/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 89/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 10-01-2013 în dosarul nr. 1162/108/2011
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ -16.03.2012
DECIZIA CIVILĂ NR. 89
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 10 IANUARIE 2013
PREȘEDINTE: M. I.
JUDECĂTOR: Ș. E. P.
JUDECĂTOR: R. C.
GREFIER: F. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta Ț. L. împotriva sentinței civile nr. 3420/20.1._ pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimatul M. A. – Direcția Venituri, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depuse la dosar prin registratura instanței note de ședință din partea reclamantei recurente și nefiind alte cereri de formulat ori probe de administrat și văzând că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.3420/20.12.2011 Tribunalul A. a respins excepțiile autorității de lucru judecat și prescripției și a respins acțiunea formulată de reclamanta Ț. L. contra pârâtului M. A. pentru anulare acte administrativ-fiscale.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta a solicitat anularea deciziei nr.117/10.12.2010 emisă de pârât și pe cale de consecință anularea actelor administrative fiscale ce au stat la baza calculului sumelor reprezentând impozit pe clădiri și majorări iar prin decizia contestată s-a respins ca tardivă contestația reclamantei împotriva actului administrativ fiscal de impunere din oficiu a obligațiilor de plată privind impozitul pe clădiri și teren aferent imobilului din A. ..20, .> Prin înscrisul de la f.35 reclamanta a invocat excepția de lucru judecat raportat la cauza care a făcut obiectul dosarului nr._ al Judecătoriei A..
Autoritatea de lucru judecat reprezintă unul dintre cele mai importante efecte ale hotărârilor judecătorești și este reglementată de art. 1201 din Codul civil, ca o prezumție legală, absolută și irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul, "res judicata pro veritate habetur", și de art. 166 din Codul de procedură civilă, drept o excepție de fond, peremptorie și absolută. Pentru a exista autoritate de lucru judecat sunt necesare, pe de o parte, întrunirea triplei identități de elemente: părțile, obiectul și cauza și, pe de altă parte, pronunțarea unei hotărâri judecătorești care a dezlegat fondul cauzei.
Analizând obiectul celor două pricini, a celei care a fost judecată în dosarul nr._ a Judecătoriei A. și a prezentei s-a reținut că în prezenta, cauză de contencios administrativ obiectul îl reprezintă conform dispozițiilor art.218 alin.2 din Codul de procedură fiscală decizia emisă de pârât în soluționarea contestației formulată de către reclamantă iar obiectul celei judecată de Judecătoria A. l-a reprezentat contestația la executare împotriva adresei de înființare a popririi de către pârât în cadrul executării silite pornite împotriva reclamantei.
Ca atare instanța a constatat fără echivoc că cele două obiecte ale pricinilor față de care se invocă autoritatea de lucru judecat că sunt diferite aparținând unor instituții juridice diferite, respectiv acțiunii în contenciosul administrativ și contestației la executare și astfel condițiile prevăzute de art.1201 din Codul civil care impun pentru existența autorității de lucru judecat existența între altele a identității de obiect între cele două pricini nu sunt îndeplinite, neexistând autoritate de lucru judecat iar excepția va fi respinsă.
Reclamanta a invocat și prescripția dreptului pârâtului de a stabili obligațiile fiscale în sarcina reclamantei pentru imobilul din .>
După cum corect s-a apărat pârâtul prin înscrisul de la f.62 potrivit art.91 alin.1 din Codul de procedură fiscală dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel iar conform alin.2 termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.
Or reclamanta a solicitat prin cererea din 27.11.2003 luarea în evidență a imobilului în cauză iar prin adresa din 9.02.2004 pârâtul îi comunică impunerea din oficiu a imobilului respectiv, astfel că dreptul pârâtului de a stabili în sarcina reclamantei obligațiile fiscale pentru acest imobil nu este prescris după cum eronat susține reclamanta și ca atare excepția este nefondată și a fost respinsă.
Pe fond, tribunalul a reținut că, potrivit art. 209 alin. (4) C. proc. fisc. contestațiile formulate împotriva actelor administrative fiscale emise de autoritățile publice locale se soluționează de acestea iar conform art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. coroborat cu art.8 din Legea nr.554/2004 poate forma obiectul acțiunii în contencios administrativ decizia emisă în soluționarea contestației formulate împotriva actului administrativ fiscal . În acest sens fiind pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de C. administrativ și fiscal mai multe decizii de speță între care decizia nr.3986/2006 cât și decizia nr.1653/2007.
Curtea Constituțională s-a pronunțat în mod constant în sensul că dispozițiile Codului de procedură fiscală nu instituie jurisdicții speciale administrative în sensul art.21 alin.4 din Constituție ci reglementează proceduri de recurs administrativ prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare posibilitatea de a reveni asupra acestora sau a le redimensiona în limitele prevăzute de lege. Aceste proceduri nu întrunesc elementele definitorii ale activității de jurisdicție caracterizată prin soluționarea de către un organ independent și imparțial a litigiilor, ele fiind specifice funcției administrative. În acest sens fiind deciziile nr.409/2004, nr.63/2006 cât și nr._ ale Curții Constituționale.
Tribunalul a constatat astfel că exercitarea, în limitele învestirii, a controlului de legalitate a deciziei emise de către pârât în soluționarea contestație reclamantei se circumscrie soluției date prin decizie, cenzurată prin prisma verificării procedurii aplicabile cât și a aplicării dispozițiilor legale incidente.
Procedând la analiza deciziei contestată de către reclamantă Tribunalul a constatat că aceasta este legală și temeinică pârâtul aplicând corect dispozițiile legale incidente.
Prin cererea înregistrată sub numărul 4682/27.11.2003 la Serviciul Impozite și Taxe Persoane Fizice al Municipiului A., f.14 reclamanta solicită luarea în evidență a imobilului situat în A., ..20, . l-a dobândit în proprietate prin cumpărare. Urmare a acestei adrese, serviciul respectiv comunică reclamantei prin adresa din data de 24.12.2003 că pentru luarea în evidență este necesară depunerea declarației de impunere conform dispozițiilor art.62 alin.1 din OG nr.36/2002 privind taxele și impozitele locale, în vigoare la acel moment.
Reținând că reclamanta nu s-a conformat acestor dispoziții și nu a depus documentele solicitate pârâtul a procedat la impunerea din oficiu stabilind impozitul pe teren și clădiri pentru imobilul din ..20 ..62 alin.3 din OG nr.36/2002, impozit datorat începând cu data de 1.12.2003. Pârâtul prin adresa din 9.02.2004, f.7 a înștiințat reclamanta despre impunerea din oficiu a imobilului menționând în același timp cuantumul impozitului pentru teren și clădiri precum și împrejurarea obligației legale de depunere a declarației de impunere pentru imobil cât și incidența Codului fiscal intrat în vigoare la 1.01.2004 care a abrogat OG nr.36/2002 privind taxele și impozitele locale.
Important de reținut este că pârâtul a menționat în mod corect că adresa de înștiințare la care s-a făcut referire, din 9.02.2004 reprezintă titlu de creanță fiind actul prin care s-a comunicat reclamantei obligația de plată, contrar susținerilor reclamantei că nu ar exista nici un act de stabilire a obligațiilor fiscale în sarcina sa cu privire la imobilul din A., ..20, . de față Tribunalul a reținut că organul fiscal a stabilit impozitul urmare a impunerii din oficiu astfel încât în lipsa unui alt act care să stabilească cuantumul acestei sume, urmare a nerespectării obligației reclamantei de a depune declarația de impunere cu actele anexate la care face referire adresa pârâtului din 24.12.2003, adresa emisă la 9.02.2004 reprezintă o înștiințare de plată, un titlu de creanță fiscală întrucât stabilește obligațiile fiscale ale reclamantei fiind în acest sens un act administrativ fiscal conform art.41 din Codul de procedură fiscală emis în aplicarea legislației privind stabilirea modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale.
Tribunalul a reținut prin urmare, prin raportare și la dispozițiile art.83 alin.6 din Codul de procedură fiscală că înștiințarea de plată constituie atât act administrativ fiscal de stabilire a obligațiilor de plată cât și act de comunicare a acestei obligații de plată. Rezultă astfel că natura juridică a adresei emisă de pârât din 9.02.2004 prin care s-a comunicat reclamantei obligația de plată reprezintă un titlu de creanță, o înștiințare de plată, respectiv un act administrativ fiscal care era susceptibil de a fi atacat pe calea contestației prevăzută de art.205 alin.1 din Codul de procedură fiscală, iar conform art.207 alin.1 termenul de formulare a contestației era de 30 de zile de la data de 13.02.2004 când potrivit recipisei de la f.19, adresa din 9.02.2004 la care s-a făcut referire mai sus a fost comunicată reclamantei contrar susținerilor sale. Or, neformulând contestație împotriva acesteia în termenul de 30 de zile prevăzut la art.207 alin.1 din Codul de procedură fiscală ci doar la data de 17.11.2010 cu mult peste termenul legal în mod corect pârâtul a respins contestația ca fiind tardivă. În acest context decizia emisă fiind corectă, apărările reclamantei pe fondul contestației cu privire la inexistența obligației sale raportat la impozitul datorat nu pot face obiect de analiză în prezenta pricină, Tribunalul fiind legal investit după cu cenzurarea legalității și temeiniciei deciziei pârâtului de respingere ca tardivă a contestației reclamantei.
Ca atare pentru considerentele de fapt și de drept prezentate constatând că decizia contestată este legală și temeinică Tribunalul a constatat că acțiunea reclamantei este neîntemeiată și a fost respinsă în consecință.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Ț. L., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, în temeiul art.304 pct.9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurenta arată că instanța nu a identificat actele administrativ - fiscale care au stat la baza calcului sumei de 4.176,88 lei, deși pârâta a depus, la dosar, adresa nr. 4682/9.02.2004 pentru un impozit 183,352 lei pe anul 2003, respectiv pe luna dec. 2003, un impozit de 2.687,576 lei pe anul 2004, și „dobânzi și penalități la data de 02.02.2004 în sumă de 7.336 lei", totalul fiind de 10.206,928 lei, și susține că adresa 4682 nu produce efecte pentru că nu i-a fost comunicată, documentul poștal anexat nefiind semnat de către reclamantă.
Recurenta mai susține că între documentul poștal și adresă nu există nici o legătură, pe documentul poștal nefiind nicio mențiune cu privire la conținutul corespondenței, iar comunicarea trebuia făcută cu respectarea art. 44 al 4 c.p.fiscală și art. 85. al. 3 c.p. civ, în așa fel ca pe confirmarea de primire să fie menționat actul ce se comunică.
În plus, arată că adresa conține un calcul eronat al obligațiilor fiscale, și nu poate datora dobânzi și penalități la două luni de la impunere, în condițiile în care nu datorase nici un impozit pentru acest imobil anterior lunii noiembrie 2003 și nici nu i s-a comunicat vreun impozit.
De asemenea, la data de 27.09.2010, când a plătit suma totală de 10.206,928 lei, plata era prescrisă și nu putea fi urmărită silit. Pârâta face dovada că urmărea silit suma de 4.176.88 lei prin răspunsul la interogatoriu, pct. 7, pag. 3, unde pârâta atestă că a pornit executarea silită împotriva recurentei, având cheltuieli de 3,75 lei, care intră în componența sumei de 4.176,88 lei, recurenta apreciind că, procedând în acest mod, pârâta a încălcat dispozițiile art.134 C. proc. fisc.
In concluzie, recurenta arată că adresa nr. 4682/ 2004 trebuie anulată de instanță și suma de 10.206,928 Iei, justificată prin aceasta, trebuie să i se restituie.
În al doilea rând, arată că, pentru a doua categorie de acte depuse pentru justificarea sumei de 4.176,88 lei, respectiv, somația și titlul executoriu nr. 30.630/26.02.2007, pentru suma de 1.569,97 lei, precum și somația și titlul executoriu nr. 244/22.01 2010 pentru suma de 4.005,31 lei, susținând că nici unul dintre aceste acte nu mi-au fost comunicate, și nu produc efecte juridice în ceea ce o privește, iar instanța nu s-a pronunțat cu privire la anularea acestor acte administrativ - fiscale și nici cu privire la restituirea sumelor pe care le conțin.
Referitor la actele depuse de pârâtă în justificarea sumei de 4.176,88 lei sunt procesele verbale nr. 20.312/19.09.2011, pentru anul 2006 cu un impozit de 227,86 lei, pentru 2007 de 247,596 lei, pentru 2008 de 247,596 lei, pentru 2009 de 247,596 lei, și pentru 2010 de 298,2991 lei, recurenta susține că aceste acte sunt informale întrucât nu poară mențiunea domiciliului său, nu i-au fost comunicate, și nu pot justifica plata sumei totale, fiind emise la 1 an de la încasare, astfel că se impunea plata acestora și restituirea sumei.
Recurenta mai arată că plata din 27.11.2010 a sumei de 4.176,88 lei nu a fost o plată benevolă, ci una constrânsă de faptul că la acea dată avea de plătit un impozit pentru un apartament din A. . i-a refuzat încasarea impozitului scadent pentru această proprietate, condiționând-o de plata întregii sume, așa cum rezultă din răspunsul la interogatoriu, pag 3, punctul 7, și a pornit executarea silită împotriva sa
Mai mult, susține că, în calitate de proprietar, este scutită de plata impozitului conform art. 34 OUG 40/1999, potrivit căruia, proprietarii ale căror locuințe sunt ocupate de chiriașii prevăzuți la art. 32 alin. (1), care plătesc o chirie mai mică decât chiria calculată potrivit art. 26 - 30, sunt scutiți de impozitul pe clădire, teren și chirie pentru imobilul în cauză, pe durata contractului de închiriere respectiv.
Pârâtul intimat M. A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, reiterând apărările de la fond și precizând următoarele:
- adresa nr.4682/24.12.2003, reprezintă un titlu de creanță, care nu a fost contestat pe cale administrativă, conform art.205 și urm. C. proc. fisc, și a fost comunicată reclamantei cu confirmare de primire la data de 13.02.2004, cu atât mai mult cu cât acesta reprezintă o componentă a corespondenței purtate cu acesta, care s-a efectuat la aceeași adresă a reclamantei, conform documentelor depuse la dosar,
- prin aceeași adresă sunt precizate sumele datorate cu titlu de impozit pe clădiri, pe perioada decembrie 2003 – 2004, conform OG nr.36/2002, iar accesoriile aferente, calculate în temeiul aceluiași act normativ, în vigoare la acel moment, și potrivit, Normelor metodologice cuprinse în HG nr.1278/2002,
- conform chitanței nr._/27.09.2010, reclamanta a achitat impozit pe teren și clădiri, accesorii aferente, inclusiv cheltuieli de executare silită, în cuantum de 4.176, 88 lei, și nu suma de 10.206, 928 lei așa cum susține, această sumă totală corespunzând sumei din adresa contestată și fiind obținută prin denominarea leului ce a intervenit în iunie 2005,
- actele de executare silită emise începând cu anul 2004, sunt legale, fiind comunicate reclamantei și nu pot pune în discuție întinderea obligațiilor de plată din prezenta cauză, neavând legătură nici cu contestația de executare care privește doar actele de înființare a popririi, conform sent. civ. nr.7745/2009 a Judecătoriei A..
- procesele-verbale de înștiințare de plată, nu sunt acte administrative, ci acte interne din programul informatic, fiind depuse la dosar pentru a face dovada întinderii cuantumului obligațiilor fiscale, iar plata din 27.09.2010 efectuată de reclamantă este una voluntară, la care organul fiscal era ținut de aplicarea art.115 c. proc. fisc, privind ordinea de stingere a creanțelor fiscale,
- cu privire la pretinsa scutire de plata impozitului pentru imobilul declarat susține că reclamanta nu a prezentat documentele solicitate care să ateste îndeplinirea condițiilor prev. de art. 32 din OUG nr.40/1999, și mai mult, OG nr.36/2002 și HG nr.1278/2002 au fost abrogate la data de 01.01.2004, prin . Codului fiscal, iar art.34 din OUG nr.40/1999, a fost abrogat prin OG nr. nr.7/2001, modificată prin Legea nr.493/2002.
Analizând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs, a probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente inclusiv art. 304 ind.1 Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:
În vederea stabilirii naturii juridice a actelor contestate în cauză, este relevantă situația de fapt, potrivit probatoriilor administrate, din care rezultă că reclamanta înștiințează organele fiscale locale prin scrisoarea înregistrată sub nr.4682/27.11.2003, despre achiziționarea unui nou imobil, în noiembrie 2003, situat A., ..20, anexând contractul de vânzare-cumpărare și menționând că este scutită de plata impozitului, chiriașii având „contract de închiriere cu statul”, precizând totodată că este proprietara mai multor imobile în A. –fila 14 dos. fond.
La această scrisoare, prin adresa nr.4682/24.12.2003, organul fiscal îi comunică reclamantei procedura legală de urmat conform legislației fiscale în vigoare, în sensul că, pentru luarea în evidența fiscală a imobilului achiziționat este necesară depunerea declarației de impunere corespunzătoare, în termen de 30 de zile de la data dobândirii, conform art.62 alin.1 din OG nr.36/2002, precum și a declarației de impunere speciale, prevăzute de art.5 alin.4 din același act normativ, în situația în care deține mai multe imobile. Totodată, referitor la facilitățile privind plata imobilului în situația în care este ocupat de chiriași, i se aduce la cunoștință necesitatea depunerii contractului de închiriere înregistrat la organul fiscal, în scopul stabilirii veniturilor din cedarea folosinței bunurilor, conform pct.5.09 din HG nr.1278/2002, privind Normele metodologice de aplicare a OUG nr.36/2002 –fila 16 dos. fond.
Cu toate acestea, printr-o nouă scrisoare înregistrată la organul fiscal la 13.01.2004, reclamanta susține că scrisoarea sa inițială din data de 27.11.2003, „este în realitate declarația de impunere prevăzută de art.62 alin.1 din OG nr.36/2002”, și că în afara celor precizate în această adresă, nu poate furniza alte informații cu privire la imobilul achiziționat, neavând acces în acesta.
Având în vedere nerespectarea obligațiilor prevăzute de lege, așa cum au fost precizate de organul fiscal, acesta a emis o nouă comunicare către reclamantă sub nr. 4682/09.02.2004 - ce a format obiectul contestației administrative soluționate prin Decizia nr.117/10.12.2010 atacată în prezenta cauză - prin care i se aduce la cunoștință, în esență, că deși OG nr.36/2002, HG nr.1278/2002 au fost abrogate, același obligații subzistă din perspectiva Codului fiscal începând cu data de 01.01.2004, a intrării în vigoare a acestuia și că, neîndeplinirea acestora a condus la stabilirea din oficiu a unui impozit de 183.352 lei pentru 2003, 2.678.576 lei pentru 2004, cu dobânzi și penalități de 7.336 lei, calculate la data de 02.02.2004.
Prin aceeași adresă, organul fiscal mai precizează că stabilirea din oficiu a impozitului nu o exonerează pe reclamantă de obligația de a depune declarațiile de impunere, comunicându-i în acest scop formularele tipizate cu titulatura corespunzătoare, cuprinse în Ordinul nr.384/_ .
În esență, recurenta contesta adresa menționată și efectele juridice care decurg din aceasta, întrucât nu i-a fost comunicată și că nu îmbracă forma unei decizii de impunere, aflând despre creanța fiscală abia în anul 2010, odată cu efectuarea plății în cadrul executării silite, iar în situația în care se apreciază că această adresă are valoarea unui act administrativ fiscal, solicită să se constate că obligațiile fiscale sunt prescrise, în raport cu plata efectuată la 27.09.2010, peste termenul de 5 ani prevăzut de art.91 C. proc. fisc., care nu întrerupe cursul prescripției, nefiind o plată voluntară conform art.133 lit.b C. proc. fisc - motive pentru care se consideră îndreptățită la restituirea sumei astfel achitate.
Pentru aceleași motive, și prevalându-se de faptul că este scutită de plata impozitului pentru imobilul achiziționat în noiembrie 2003, invocând dispozițiile art.32 alin.1 din OUG nr.40/1999, reclamanta a solicitat anularea Dispoziției nr.117/10.12.2010 privind soluționarea contestației administrative formulate de reclamantă împotriva „ actelor administrative care au stat la baza calculul sumelor achitate cu chitanța nr._/27.09.2010…”.
Contestația administrativă a reclamantei a fost respinsă ca tardiv formulată, cu motivarea că acesta vizează în principal, adresa nr. 4682/09.02.2004, comunicată reclamantei la data de 13.02.2004, cu confirmare de primire, adresă ce reprezintă titlu de creanță, devenit titlu executoriu conform art.141 alin.2 C. proc. fisc, iar reclamanta fiind decăzută din dreptul de mai formula contestație administrativă, care putea fi promovată doar în termenul de 30 de zile sau de 3 luni de la data comunicării actului administrativ, conform art.207 alin.1 și alin.4 C. proc. fisc.
În raport cu situația de fapt expusă, Curtea constată că textele legale incidente sunt următoarele:
- art. 62 din OG nr.36/2002, privind taxele și impozitele locale, în vigoare la data emiterii actului:
(1) Contribuabilii sunt obligați să depună declarațiile de impunere la compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale pe a căror rază teritorială se află bunurile impozabile sau taxabile, după caz, în termen de 30 de zile de la data dobândirii acestora, în vederea determinării valorilor impozabile, precum și a impozitelor sau taxelor aferente.
(2) Verificarea datelor înscrise în declarația de impunere se face prin confruntare cu cele existente în registrele agricole sau în orice alte evidențe specifice cadastrului imobiliar- edilitar, precum și cu cele din evidența contabilă a contribuabililor, după caz.
(3) În cazurile contribuabililor care nu depun declarația de impunere potrivit dispozițiilor legale, impozitul pe clădiri se poate stabili din oficiu pe baza evidențelor prevăzute la alin. (2).
- art. 5 din OG nr.36/2002, privind taxele și impozitele locale
(1) Impozitul pe clădiri, în cazul persoanelor fizice, se calculează prin aplicarea cotei de 0,2% în mediul urban și de 0,1% în mediul rural asupra valorii impozabile a clădirii, determinată potrivit criteriilor și normelor de evaluare prevăzute în anexa nr. 1
(2) În cazul contribuabililor menționați la alin. (1), care dețin mai multe clădiri cu destinația de locuință, altele decât cele închiriate, impozitul pe clădiri se majorează după cum urmează:
a) cu 15% pentru prima clădire, în afara celei de la adresa de domiciliu;
b) cu 50% pentru cea de a doua clădire, în afara celei de la adresa de domiciliu;
c) cu 75% pentru cea de a treia clădire, în afara celei de la adresa de domiciliu;
d) cu 100% pentru cea de a patra clădire și următoarele, în afara celei de la adresa de domiciliu.
(3) Ordinea numerică a proprietăților se determină în raport de anul dobândirii clădirii, indiferent sub ce formă, rezultat din documentele care atestă calitatea de proprietar.
(4) Contribuabilii care intră sub incidența alin. (2) au obligația să depună o declarație specială la compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale în a căror rază teritorială își au domiciliul, precum și la cele în a căror rază teritorială sunt situate clădirile respective.
(5) Modelul declarației speciale menționate la alin. (4) se aprobă prin normele metodologice referitoare la impozitele și taxele locale.
- art. 8 din OG nr.36/2002: Clădirile dobândite în cursul anului, indiferent sub ce formă, se impun cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care acestea au fost dobândite. Impozitul se calculează proporțional cu perioada rămasă până la sfârșitul anului.
- art.82 alin.3 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală: Contribuabilul are obligația de a completa declarațiile fiscale înscriind corect, complet și cu bună-credință informațiile prevăzute de formular, corespunzătoare situației sale fiscale. Declarația fiscală se semnează de către contribuabil sau de către împuternicit.
- art.83 alin.4 din OG nr.92/2003: Nedepunerea declarației fiscale dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat…. În cazul contribuabililor care au obligația declarării bunurilor sau veniturilor impozabile, stabilirea din oficiu a obligației fiscale se face prin estimarea bazei de impunere, potrivit art. 67.
- art.85 alin.1 lit.a din OG nr.92/2003:
(1) Impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc astfel:
a) prin declarație fiscală, în condițiile art. 82 alin. (2) și art. 86 alin. (4);
- art.86 alin.5 din OG nr.92/2003: În situația în care legea nu prevede obligația de calculare a impozitului, declarația fiscală este asimilată unei decizii referitoare la baza de impunere.
- art.86 alin.1 din OG nr.92/2003: Decizia de impunere se emite de organul fiscal competent. Organul fiscal emite decizie de impunere ori de câte ori acesta modifică baza de impunere.
- art.88 lit.b din OG nr.92/2003: Sunt asimilate deciziilor de impunere si urmatoarele acte administrative fiscale: …b. decizii referitoare la baza de impunere.
Din coroborarea dispozițiilor legale anterior menționate, rezultă fără putință de tăgadă că declarațiile de impunere pe care reclamanta avea obligația de a le depune conform OG nr.36/2002 privind taxele și impozitele locale și a Normelor metodologice de aplicare, aprobate prin HG nr.1278/2002, echivalează cu declarațiile fiscale asimilate unor decizii de impunere, a căror nedepunere dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a obligațiile fiscale, în condițiile anterior menționate de Codul de procedură fiscală, iar obligația organului fiscal de a proceda la emiterea unei decizii de impunere intervine numai dacă se modifică baza de impunere, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Prin urmare, creanțele fiscale ale reclamatei - reprezentate de impozitul aferent imobilului achiziționat în noiembrie 2003, precum și impozite pentru celelalte imobile deținute de reclamantă, care se majorează conform art.5 alin.2 din OG nr.36/2002, cu accesoriile aferente calculate conform HG nr.1278/2002- decurg din neîndeplinirea obligațiilor sale fiscale în calitate de contribuabil, constând în nedepunerea respectivelor declarații de impunere în condițiile și termenele prevăzute de lege.
În aceste condiții, având în vedere și dispozițiile de principiu ale art.23 alin.1 și 2 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora, dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează, moment în care se naște și dreptul organului fiscal de a stabili și determina obligația fiscală datorată, Curtea reține reclamanta nu se poate prevala de necunoașterea legii, și deci de necomunicarea adresei nr.4682/09.02.2004, care nu este decât o consecință a neîndeplinirii acestor obligații, dând naștere dreptului corelativ al organului fiscal de a proceda din oficiu la stabilirea obligațiilor fiscale
Acesta cu atât mai mult cu cât, organul fiscal a dat dovadă de rol activ și bună credință, comunicând în prealabil reclamantei cum să procedeze, potrivit legii, prin adresa anterioară cu același număr din 24.12.2003, pe care reclamanta a primit-o la data de 07 ianuarie 2004, însă nu s-a conformat, așa cum rezultă din înscrisurile de la filele 16 și 17 dosar fond.
Așa fiind, având în vedere modul de constituire al obligațiilor fiscale ale reclamantei, chiar dacă adresa nr.4682/09.02.2004 reprezintă un act administrativ fiscal și un titlu de creanță în sensul art.41 și art. 110 alin.3 din OG nr.92/2003, stabilind și individualizând creanța fiscală a reclamantei, acesta nu poate opune organului fiscal exonerarea de obligațiile fiscale prin necomunicarea adresei menționate, pe motiv că actul administrativ fiscal nu produce efecte decât de la momentul comunicării acestuia, conform art.45 C. proc. fisc.
Pe de altă parte, în condițiile în care organul fiscal a probat comunicarea adresei prin confirmare de primire sub semnătura destinatarului, la data de 13.02.2004, la aceeași adresă cu care s-a purtat corespondența anterioară – fila nr.19 dosar fond, reclamanta avea obligația de a invoca și dovedi în contraprobă caracterul informal al acestui înscris, prin schimbarea între timp a domiciliului sau tăgăduind semnătura, prin înscrierea în fals, conform procedurii prev. de art.177 și urm. C. proc.civ.
Cât privește faptul că debitele înregistrate de reclamantă au devenit executorii prin neplata la scadență fiind emise titlurile executorii nr._/26.02.2007 și nr.244/22.01.2010 și formele de executare contestate de reclamantă, acest aspect excede limitelor investirii în prezenta cauză și competenței instanței i de contencios administrativ, având în vedere că titlul executoriu și orice act de executare pot fi contestate numai pe calea contestației la executare, la instanța de drept comun care este judecătoria, așa cum rezultă din dispozițiile art.172 C. proc. fisc, așa cum au fost interpretate în jurisprudența instanței supreme or, în cauză se pune problema legalității dispoziției nr.117/2010, ca act administrativ fiscal ce impune soluționarea cauzei în condițiile și termenele prevăzute de Legea nr.554/2004.
Sub același aspect, reclamanta face confuzie între prescripția dreptului de a stabili obligații fiscale, conform art.91- 93 C. proc. fisc., care presupune emiterea unui titlu de creanță fiscală după expirarea termenului de 5 ani prevăzut de art.91 C. proc. fisc, ceea ce nu este cazul în speță câtă vreme actul care a stabilit întinderea obligațiilor fiscale a fost emis la data de 09.02.2004, și prescripția dreptului de a cere executarea silită conform Cap.VII, art.131-135 C. proc. fisc., care poate fi invocată numai pe calea unei contestații la executare promovate conform art.172 și urm. C. proc. fisc, așa încât nu se poate discuta în prezenta cauză despre cazurile de întrerupere a termenului de prescripție a executării silite, conform art.133 C. proc. fisc, așa cum invocă reclamanta.
Concluzionând, instanța nu mai poate pune în discuție în prezenta cauză legalitatea actelor administrative care au stat la baza calculului sumei de 4.176 lei achitată cu chitanța din 27.09.2010, așa cum solicită reclamanta, rezultând faptul că această sumă a fost achitată exclusiv cu ocazia executării silite (incluzând atât creanțele fiscale constând în impozit și accesorii calculate la momentul emiterii adresei nr.4682/24.12.2003, în cuantum de doar 287, 83 lei RON, având în vedere denominarea leului intervenită în luna iunie 2005, cât și creanțe fiscale ulterioare, de aceeași natură, dar și cheltuieli de executare silită), respectivele creanțe devenind definitive și executorii și nu au fost stinse între timp printr-una modalitățile prevăzute de lege, așa cum reține și organul de soluționare a contestației prin dispoziția nr.117/10.12.2010, a cărei anulare se solicită în cauză,
Pentru același motive, somațiile și titlurile executorii indicate în motivele de recurs, nu pot fi anulate pe calea prezentei acțiuni, câtă vreme acestea nu mai constituie acte administrativ fiscale care au stat la baza emiterii dispoziției nr.117/10.12.2010, ci reprezintă acte de executare, care pot fi atacate pe calea contestației la executare, așa cum s-a arătat, iar potrivit art.18 din Legea nr.554/2004, instanța de contencios administrativ se poate pronunța numai asupra actelor administrative sau a operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății.
Mai mult, anularea acestor adrese și titluri executorii solicitată pe calea recursului, excede petitelor cu care a fost investită instanța de fond, iar potrivit art. 316 coroborat cu art.294 alin.1 c. proc. civ, în recurs nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi. Situația este similară și în cazul proceselor verbale de înștiințare de plată, a căror anulare se solicită prin motivele de recurs, care sunt acte interne ale pârâtei depuse în probațiune în fața primei instanțe cu privire la cuantumul creanțelor datorate, și nu reprezintă acte administrativ fiscale producătoare de efecte juridice, în sensul Legii nr.554/2004 și al Codului de procedură fiscală.
Prin urmare, dispoziția nr.117/10.12.2010, prin care s-a dispus respingerea contestației administrative a reclamantei apare ca fiind temeinică și legală, iar cuantumul creanțelor fiscale datorate până la momentul emiterii adresei nr. 4682/24.12.2003 – inclusiv o eventuală exonerare parțială de plata impozitului pentru imobilul achiziționat din ..20 A., așa cum a solicitat reclamanta din perspectiva dispozițiilor OUG nr.40/1999, și a actelor abrogatoare intervenite ulterior, invocate de pârâtă - putea fi analizat de instanță numai în situația în care organul fiscal, legal sesizat, se pronunța asupra fondului contestației, respectiv, asupra titlului de creanță sau asupra unui act administrativ fiscal echivalent, potrivit dispozițiilor art.205 C. proc. fisc, și având în vedere că, în raport cu obiectul litigiului, numai decizia emisă în soluționarea contestației administrative, conform art.216 C. proc. fisc, poate fi cenzurată de instanța de instanța de contencios administrativ competentă, conform dispozițiilor art.218 alin.2 C. proc. fisc.
Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, soluția de respingere a acțiunii reclamantei fiind legală, recursul va fi respins ca nefondat, conform art.312 alin.1 C. proc. civ, și se va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, potrivit art.274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Ț. L. împotriva sentinței civile nr. 3420/20.1._ pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimatul M. A. – Direcția Venituri.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată azi, 10.01.2013, în ședința publică.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. Ș. E. P. R. C.
GREFIER
F. C.
Red.MI - 11.03.2013
Thred.FC- 11.03.2013, 2 ex
Primă instanță:Tribunalul A.
Judecător:I. D.
| ← Alte cereri. Decizia nr. 5/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 4/2013.... → |
|---|
