Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 6900/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 6900/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 16-07-2013 în dosarul nr. 686/108/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 6900
Ședința publică din 16.07.2013
PREȘEDINTE: E. N.
JUDECĂTOR: Ș. L.
JUDECĂTOR: I. J.
GREFIER: D. K.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâta Administrația Finanțelor Publice A. și reclamanta R. M. împotriva sentinței civile nr. 2117/27.03.2013 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă în reprezentarea reclamantei, lipsă, avocat Huzur M., lipsă fiind pârâta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care, reprezentanta reclamantului depune la dosar delegație de substituire și chitanța nr. 35/15.07.2013 reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 300 lei.
Curtea, constatând că nu mai sunt alte cereri prealabile de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, acordă cuvântul pe recurs.
Reprezentanta reclamantului solicită respingerea recursului pârâtei și admiterea recursului reclamantei, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 300 lei.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2117/27.03.2013 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta Administrația Finanțelor Publice A..
A fost admisă acțiunea formulată de reclamantul R. M. împotriva pârâtei Administrația Finanțelor Publice A., pentru restituire taxă pentru emisiile poluante.
A fost obligată Administrația Finanțelor Publice A. la restituirea sumei de 9835 lei reprezentând taxa pentru emisiile poluante către reclamant și a dobânzilor aferente conform art.124 din Codul de procedură fiscală, ce se vor calcula din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența pârâtei a cererii de restituire, până la data restituirii efective.
A fost obligată pârâta la plata sumei de 500 lei cheltuieli parțiale de judecată către reclamant.
Împotriva acestei hotărârii, pârâta Administrația Finanțelor Publice A. și reclamanta R. M. au declarat recurs.
În recursul pârâtei, hotărârea este criticată sub aspectul excepției inadmisibilității acțiunii ca fiind prematur introdusă, întrucât în baza art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, procedura prealabilă administrativă era obligatorie în cauză, iar reclamanta nu a făcut dovada atacării deciziei pentru stabilirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
Pe fondul cauzei, se susține că, acțiunea a fost admisă nelegal, dat fiind că la data de 13.01.2012 a intrat în vigoare Legea nr. 9/2012 din 06.01.2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, care a abrogat Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008, instanța ignorând aplicarea în cauză a Legii nr. 9/2012, care elimină discriminările vechii legislații, cât și dispozițiile art. 12 din Legea nr. 9/2012, potrivit cu care se impunea a se realiza o compensare legală, între suma achitată în baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 și cea datorată în baza Legii nr. 9/2012, cu restituirea eventualelor diferențe nedatorate dintre taxa de poluare și taxa pe emisii poluante.
Prin recursul formulat, reclamanta-recurentă a solicitat admiterea recursului, rejudecarea cauzei, casarea în parte a hotărârii atacate și acordarea în totalitate a sumei achitate cu titlu de cheltuieli de judecată conform chitanțelor depuse: onorariu de avocat, taxa judiciară de timbru.
În drept, au fost invocate prevederile art. 482, 445, 446 și 447 alin. 1 Cod procedură civilă.
Verificând recursul declarat de pârâta-recurentă Curtea constată legalitatea și temeinicia hotărârii, din perspectiva dispozițiilor art. 299 și urm. Cod procedură civilă, 304 ind. 1 Cod procedură civilă, în cauză nefiind incidente temeiurile de casare/modificare a hotărârii, prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă și nici alte temeiuri în sensul art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, motiv pentru care va respinge recursul, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă.
Astfel, sub aspectul excepției inadmisibilității acțiunii reclamantului Curtea reține că, în prezenta cauză, asemenea celorlalte cauze aflate pe rolul instanțelor de fond, reclamanții urmăresc exclusiv restituirea sumelor percepute de stat, cu titlu de taxă de poluare, în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, iar nu ajustarea acestor sume din perspectiva modului de calcul, organului emitent etc.
Ca o dovadă în acest sens, reclamantul în cauză s-a adresat pârâtei recurente cu o cerere de restituire a sumei achitată cu titlu de taxă de poluare. Pârâta recurentă a respins cererea, ca neîntemeiată, iar Înalta Curte de Casație de Justiție București, prin Decizia nr. 24/2011 statuează, în mod obligatoriu, că procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 nu se aplică în cazul litigiilor în care se solicită restituirea taxei de poluare.
Prin urmare, Curtea constată că tribunalul a dezlegat această problemă de drept în spiritul legii, context în care se impune a se menționa că, instanțele au constatat că Statul nu s-a angajat să restituie administrativ asemenea taxe, problema fiind, încă, în discuție în spațiul public, iar cetățenii justițiabili care au inițiat menționata procedură prealabilă administrativă au întâmpinat un refuz de rezolvare, în sensul că li s-au respins astfel de cereri, consolidându-se, chiar, o practică a autorităților administrative în acest sens.
În acest context, judecătorul este dator să observe dispozițiile art. 129, art. 130 Cod procedură civilă și să curme orice formă de abuz în legătură cu respectarea drepturilor deduse judecății, inclusiv în legătură cu tendințele de tergiversare, înregistrate din partea instituțiilor statului, cât privește satisfacerea (efectivă) a acestor drepturi, prin înlăturarea grabnică a încălcărilor constatate de instanțele naționale sau europene.
Cât privește dispozițiile Legii nr. 9/2012, Curtea observă că Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, a abrogat Ordonanța de urgență nr. 50/2008, iar conform art. 12 alin. (1) din noul act normativ „în cazul în care taxa pe poluare pentru autovehicule achitată de către contribuabili începând cu 1 iulie 2008 până la data intrării în vigoare a prezentei legi, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, cu modificările și completările ulterioare, este mai mare decât taxa rezultată din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, calculată în lei la cursul de schimb valutar aplicabil la momentul înmatriculării în România, se pot restitui sumele reprezentând diferența de taxă plătită, numai către titularul obligației de plată, pe baza procedurii stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi. Calculul diferenței de restituit se face pe baza formulei de calcul din prezenta lege, în care se utilizează elementele avute în vedere la momentul înmatriculării autovehiculului în România”.
Curtea constată că norma în discuție tinde la înlocuirea retroactivă a reglementării taxei de poluare cu cea cuprinsă în norma legală, prin ajustarea vechii taxe de poluare la nivelul noii taxe, în vigoare din luna ianuarie 2012, aspect care face ca, în anumite cazuri, dreptul contribuabilului la restituirea integrală a taxei, percepute în baza unui act normativ neconform cu dreptul Uniunii Europene, să fie limitat, ceea ce echivalează cu nesocotirea efectelor hotărârii interpretative a Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza T. contra României.
Sub acest aspect recurenta este în eroare, atunci când afirmă că hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a referit la Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008, iar nu la Legea nr. 9/2012, căci Curtea s-a referit, potrivit limitelor sale de competență, la interpretarea art. 110 din TFUE, iar nu la interpretarea legii interne românești.
Judecătorul național este cel abilitat să verifice conformitatea legilor interne cu art. 110 din TFUE, astfel cum acesta este interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, interpretare obligatorie pentru toate Statele membre.
Pe de altă parte, instanța de recurs constată că, deși Legea nr. 9/2012 și-a propus să înlăture efectele discriminatorii indirecte produse de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 -, prin aceea că taxa prevăzută de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 nu era impusă și vehiculelor similare, puse în vânzare pe piața națională, cu ocazia înmatriculării/reînmatriculării lor -, extinzând obligația de plată a taxei pentru emisiile poluante și în cazul autovehiculelor înstrăinate pe piața națională, tocmai această normă cuprinsă în Legea nr. 9/2012, a făcut obiectul Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 1/2012, fiind suspendată de la aplicare, la data soluționării litigiului.
Pe cale de consecință, efectele discriminatorii indirecte menționate, continuă să fie prezente, inclusiv în cazul de speță, astfel că judecătorul fondului în mod corect a reținut incompatibilitatea dintre legea internă în vigoare și dispozițiile art. 110 din TFUE, căci nu există nicio diferență, sub aspectul efectelor discriminatorii indirecte analizate, între Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 și normele cuprinse în Legea nr. 9/2012, în vigoare la momentul soluționării prezentei cauze, aspect sub care Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 1/2012 de suspendare a unor norme din cuprinsul Legii nr. 9/2012, evident că produce efecte juridice, independent de caracterul temporar al suspendării (01.01.2013), statul neavând nici o legitimitate în a ignora hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene, în continuare.
Verificând recursul declarat de reclamanta-recurentă, Curtea reține că nu este fondată critica reclamantei-recurente referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță cu titlu de onorariu de avocat. De altfel, Curtea constată că recurenta s-a mărginit să sublinieze propria sa apreciere, conform căreia ar fi fost îndreptățită la recuperarea sumei integrale plătită cu titlu de onorariu de avocat, fără a aduce argumente de fapt și de drept în sprijinul susținerilor sale.
Conform art.274 alin.3 Cod proc.civ., „judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.
Prezenta cauză se încadrează în așa numita categorie a cauzelor guvernamentale repetitive, complexitatea unei astfel de acțiuni fiind redusă datorită jurisprudenței clare și constante a instanțelor naționale, ceea ce dă posibilitatea oricărui justițiabil de a pregăti în așa fel cererea de chemare în judecată și înscrisurile doveditoare necesare încât să beneficieze de soluționarea demersului său judiciar încă de la primul termen de judecată. Tot jurisprudența este cea care a creionat motivele ce pot susține acțiuni precum cea inițiată de reclamantă, astfel că nu se pune problema unei complexități deosebite a prezentei cauze pentru avocatul angajat, în redactarea, pregătirea și susținerea acțiunii. În considerarea aceleași jurisprudențe și a specificului acestor tipuri de litigii, valoarea (miza) litigiului este irelevantă deoarece, indiferent de valoarea taxei a cărei restituire se solicită, atât complexitatea dosarului cât munca ce trebuie să fie depusă de către avocat sunt aceleași.
De altfel, Curtea constată că Cererea de chemare în judecată a fost redactată pe trei pagini și a primit o soluționare la primul termen de judecată, aspecte care întăresc afirmațiile anterioare legate de complexitatea redusă și celeritatea sporită a soluționării unor astfel de litigii, aspecte ce nu justifică negocierea unor onorarii substanțiale deoarece ele nu își găsesc corespondentul firesc în munca depusă de avocat, privită ca serviciul prestat în schimbul onorariului.
În raport de aceste considerente, Curtea apreciază că suma de 500 de lei stabilită de instanța de fond ca fiind cuvenită reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată este rezonabilă și proporțională atât cu complexitatea redusă a litigiului cât și cu munca efectiv depusă de avocat, astfel că nemulțumirea exprimată de reclamantă prin recursul declarat nu este fondată.
Văzând și dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, va obliga recurenta la plata sumei de 300 lei către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul declarat de pârâta Administrația Finanțelor Publice A., împotriva sentinței civile nr. 2117/27.03.2013 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .
Respinge recursul declarat de reclamanta R. M. împotriva sentinței civile nr. 2117/27.03.2013 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .
Obligă pârâta recurentă să plătească reclamantei intimate suma de 300 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 16.07.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
E. N. Ș. L. I. J.
GREFIER,
D. K.
Red.E.N./24.07.2013
Tehnored.DK/24.07.2013
Primă instanță: Tribunalul A. – jud. E. I.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 9895/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 8867/2013.... → |
|---|
