Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 621/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 621/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 20-02-2013 în dosarul nr. 1061/108/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.621
Ședința publică din 20.02.2013
PREȘEDINTE: M. C. D.
JUDECĂTOR: C. D. O.
JUDECĂTOR: M. BACĂU
GREFIER: A. D. B.
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta Administrația Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr.780/19.03.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul intimat S. M. Z., având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată că la data de 12.02.2013, reclamantul intimat a depus la dosar întâmpinare la care a anexat un set de înscrisuri și împuternicire avocațială.
Văzând că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, Curtea constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului A. la data de 20.febr.2012 reclamantul S. M. Zorelc a solicitat în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice a municipiului A., obligarea ei la restituirea integrală a taxei de primă înmatriculare în cuantum de 3516 lei, achitată cu chitanța . nr._/21.02.2007, actualizată cu dobânda legală. cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că în anul 2007 a achiziționat, autoturismul marca BMW, second-hand, înmatriculat pentru prima dată în Germania la data de 14 ianuarie 2002 iar pentru a-l înmatricula în România a fost obligat să plătească în contul bugetului de stat suma de 3516 lei reprezentând taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, pe care a achitat-o cu chitanța TS3A nr._/21.02. 2007.
Reclamantul a arătat că taxa a fost percepută în temeiul art.214 indice 1-214 indice 3 Cod fiscal, reglementare care contravine Tratatului Comunității Europene, care în art. 90 paragr. 1 interzice statelor membre să aplice direct sau indirect, produselor provenite din alte state membre ale Uniunii Europene impozituri interne, de orice natură, mai mari decât cele care se aplică direct sau indirect produselor naționale similare.
Prin aceste reglementări reclamantul a considerat că este încălcat principiul discriminării produselor importate față de produsele interne, din analiza aplicării taxelor rezultând că aceasta este percepută numai pentru autoturismele înmatriculate în Comunitatea Europeană și reînmatriculate în România, în timp ce pentru autoturismele deja înmatriculate în România la o nouă înmatriculare taxa nu mai este percepută.
Prin întâmpinare, pârâta Administrația Finanțelor Publice A. a solicitat respingerea acțiunii, cu motivarea că taxa a fost legal percepută ca urmare a faptului că la data de 01 iulie 2008 a intrat în vigoare OUG nr. 50/2008, în baza căreia reclamantului i-a fost restituită o parte din taxa de primă înmatriculare achitată.
Prin sentința civilă nr.780/19.03.2012, Tribunalul A. a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamant și în consecință:
A obligat pârâta să îi restituie taxa de primă înmatriculare în cuantum de 3516 lei, plătită cu chitanța . nr._/21.02. 2007, actualizată cu dobânda legală calculată conform art. 124 Cod procedură fiscală, din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența pârâtei a cererii de restituire a taxei și a obligat pârâta la 742 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamantul a importat din Germania în anul 2007 un autoturism second-hand marca BMW înmatriculat pentru prima dată la data de 14.01.2002 în Germania, iar pentru înmatricularea acestuia în România, în temeiul art. 214 indice 1 – 214 indice 3 Cod fiscal a achitat taxa specială pentru autoturisme și autovehicule în sumă de 3516 lei, conform chitanței TS conform chitanței . nr._/21.02. 2007.
În privința reglementării interne, este de remarcat că taxa specială pentru autoturisme și autovehicule a fost introdusă în Codul fiscal prin Legea nr. 343/2006 sub forma unui nou impozit, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007 și se datora cu ocazia primei înmatriculări în România a unui autoturism sau autovehicul comercial, enumerate la art. 214 indice 1 Cod fiscal.
Întrucât s-a apreciat că prin aceste reglementări au fost încălcate prevederile art. 90 din Tratatul Comunității Europene, care interzic statelor membre să instituie taxe contrare principiilor tratatului, România a fost supusă procedurii de infrigement datorită acestei taxe, iar instanțele de judecată constatând nelegalitatea acesteia au dispus restituirea ei.
Tocmai datorită acestor considerente de nelegalitate a taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, prin O.U.G. nr.50/2008, prevederile art.214 indice 1 – 214 indice 3 Cod fiscal, au fost abrogate, ordonanța de urgență intrând în vigoare la 1 iulie 2008, iar prin art.11 din această ordonanță s-a dispus restituirea taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule achitate de contribuabil în perioada 01 ianuarie 2007 – 30 iunie 2008.
Ca modalitate de restituire, art.11 din O.U.G. nr.50/2008, stabilește că taxa specială se restituie ca diferență rezultată între suma achitată de contribuabili în perioada 01 ianuarie 2007 – 30 iunie 2008 și cuantumul rezultat din aplicarea prevederilor privind taxa pe poluare pentru autovehicule, după procedura stabilită în normele metodologice de aplicare a ordonanței de urgență.
Instanța a reținut că taxa specială a fost plătită de reclamant în baza legislației fiscale interne în vigoare anterior datei de 1 iulie 2008 și care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare. Într-o atare ipoteză se aplică principiul conform căruia când un stat membru a impus sau a aprobat o taxă contrară dreptului comunitar este obligat să restituie taxa percepută prin încălcarea acestuia.
Acțiunea reclamantului fiind tocmai o acțiune în restituirea unei taxe achitate fără temei legal, care își are temeiul de drept pe dispozițiile art.21 (4) și 117 (1) lit. d din O.G. nr.92/2003.
În aplicarea acestor prevederi și a Ordinului M.F.P. nr.1899/2004, reclamantul s-a adresat organului fiscal cu cerere de restituire, cererea fiind respinsă pe considerentul că la data formulării cererii prevederile art.214 ind.1 din Legea nr.571/2003 sunt în vigoare și nu au fost îndeplinite condițiile cerute de O.M.F.P. pentru restituirea taxei (fila 9).
Ori, nu s-a putut reține justificat că Statul Român are un temei legal de a reține o parte din taxa încasată anterior datei de 1 iulie 2008, pe care să o compenseze în parte cu o altă taxă ce urmează a fi percepută în temeiul unui alt act normativ adoptat ulterior raportului juridic de drept material fiscal, în baza căruia instituit nelegal taxa specială.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 117 (1) și art. 124 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicat și a art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ a admis acțiunea precizată în contencios administrativ formulată de reclamantul S. M. Z. în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice a municipiului A. și în consecință:
A obligat pârâta la restituirea integrală a taxei de primă înmatriculare în cuantum de 3516 lei, achitată cu chitanța . nr._/21.02. 2007.
În ceea ce privește dobânda solicitată de reclamant, instanța a reținut că potrivit art. 124 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală, „pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor”.
Potrivit art.70 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală, „cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare”.
Conform art. 117 alin. 2 Cod de Procedură Fiscală, „prin excepție de la prevederile alin. (1), sumele de restituit reprezentând diferențe de impozite rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice se restituie din oficiu de organele fiscale competente, în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere”.
Coroborând dispozițiile art. 124 alin. 1 cu dispozițiile art. 70 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală, instanța a constatat că dobânzile legale datorate de autoritățile fiscale în cauză s-au impus a fi calculate din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența acestor autorități a cererii de restituire a taxei.
În consecință, s-a dispus obligarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A. la plata dobânzilor legale la nivelul majorării de întârziere prevăzute de Codul de Procedură Fiscală, calculate din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența pârâtei a cererii de restituire a taxei.
În conformitate cu dispozițiile art. 274 C.pr.civ., a obligat pârâta la 742 lei cheltuieli de judecată către reclamant reprezentând taxa judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariul avocatului.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta Administrația Finanțelor Publice A. solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii introductive.
În motivare, recurenta a arătat că prima instanță a constatat neconcordanța dintre legislația internă care reglementează taxa auto de primă înmatriculare, pe de o parte, și Constituție și Tratatul Comunității Europene, pe de altă parte.
A invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii reclamantei, sub un dublu aspect.
Primul aspect se refera la împrejurarea în care instanța de fond a constatat ca însăși obligația de plata a taxei, de natura legala si condiționarea înmatriculării de dovada plații acesteia, echivalează cu existenta unui act administrativ de obligare la plata, care nu are suport material, ci doar o baza legala.
Or, in condițiile in care nu exista un „suport material", adică existenta materiala a unui act administrativ, acțiunea reclamantului, așa cum a fost formulata, apare ca fiind inadmisibila.
Revenind la natura actelor emise de recurentă, s-a subliniat că aceste înscrisuri pot fi cel mult asimilate ca documente (înscrisuri) emise în regim de asistență contribuabili, așa cum este prevăzut în Ordonanța nr. 767/2000 pentru aprobarea instrucțiunilor cuprinzând procedura de asistare a contribuabililor în domeniul fiscal. Natura juridică a acestor adrese este un răspuns de informare, dar fără să producă efecte juridice din partea organului fiscal și care nu îmbracă natura unui act administrativ fiscal (art. 43 alin 3 din Codul de Procedură Fiscală.
S-a arătat că al doilea aspect al inadmisibilitatii, are în vedere natura litigiului.
Potrivit art. 2 pct. 1 lit. f din Legea nr. 554/2004, "contencios administrativ" reprezintă activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. În sinteză, dacă nu exista act administrativ în speță, sau dacă petentei i s-a răspuns printr-un simplu răspuns la petiție, în termenul legal, nu se poate vorbi de contencios administrativ.
A doua excepție de ordine publica pe care o invocă este cea privind lipsa calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice A..
Raportul juridic de drept administrativ se leagă in mod valabil între autoritatea publica emitenta a actului administrativ si persoana vătămata prin acel act. In speță, nu se contesta nici un act administrativ, ci se contesta legalitatea stabilirii unei taxe printr-un act normativ. Practic, taxa contestata a fost instituita de statul roman, nu de parata, în speță putând avea calitate procesuala pasiva persoana care a fundamentat implementarea taxei speciale in legislația naționala (codul fiscal, art. 214 ind. 1 si urm), respectiv Statul R., în materie fiscala, adică de taxe, impozite si alte contribuții la bugetul general consolidat, Statul R. este reprezentat în instanța de Agenția Naționala de Administrare Fiscala, potrivit HG nr. 495/2007.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat ca exista incompatibilitate intre reglementarea naționala si cea comunitara. Prin urmare, reclamantul a considerat ca este discriminat prin legislația interna, motivat de faptul ca autoturismele second-hand provenind din alte state membre ale Uniunii Europene sunt taxate diferit.
Așadar, instanța de fond a motivat hotărârea raportându-se la nelegalitatea stabilirii prin legea interna a taxei speciale, care ar încălca art. 90 din Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeana, fără sa-si exercite rolul activ, in stabilirea calității procesuale a persoanei chemate in judecata ca parat.
Instanța nu a avut in vedere faptul ca Administrația Finanțelor Publice A. nu a elaborat actul normativ prin care s-a stabilit taxa speciala, pentru a putea fi parte în proces.
Instanța a considerat ca încălcarea art. 90 din Tratat a fost demonstrata prin faptul ca a fost instituita taxa speciala, insa nu a avut in vedere faptul ca parata doar a încasat respectiva taxa potrivit legislației in vigoare.( cum in mod corect a stabilit Tribunalul Gorj prin sentința nr.2789/01.10.2007 pronunțata in dosarul_ ).
Prima instanță a încălcat limitele generale de competentă ale unei instanțe de judecată, depășind si atribuțiile puterii judecătorești (art. 304 punctul 4 din Codul de Procedură Civilă)
Potrivit art. 126 alin. 2 din Constituția României, „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.". Astfel, nicio lege în vigoare NU permite unei instanțe judecătorești de drept comun să se pronunțe asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu constituția și cu tratatele internaționale.
Așa cum s-a arătat și prin întâmpinarea depusă, această atribuție revine exclusiv Parlamentului și, eventual, Curții Constituționale, singurele instituții în măsură să aprecieze dacă legislația referitoare la taxa de primă înmatriculare contravine Constituției sau reglementărilor Uniunii Europene și să adopte hotărâri în consecință.
Regimul taxei speciale pentru autoturisme, care a intrat în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2007, a înlocuit în fapt regimul accizelor prevăzut în Codul fiscal pentru autoturismele și automobilele de teren, inclusiv cele rulate din import, regim care s-a aplicat până la data de 31 decembrie 2006.
În condițiile desființării frontierelor vamale cu statele membre ale Uniunii Europene, metodologia de calcul a accizelor devenea inaplicabilă, fapt ce a condus la reașezarea acestei metodologii.
Odată cu reașezarea metodologiei de calcul s-a avut în vedere și eliminarea reglementărilor privind înmatricularea autoturismelor potrivit cărora până la 31 decembrie 2006 nu se înmatriculau în România autoturismele a căror vechime depășea 8 ani și care aveau o normă de poluare inferioară normei EURO 3. în această situație a fost necesar a se întreprinde unele măsuri pentru evitarea introducerii în România a unui număr exagerat de mare de autoturisme vechi cu grad ridicat de poluare. Neluarea unor măsuri corespunzătoare în acest sens, ar fi avut drept consecință transformarea în deșeuri a autovehiculelor second-hand la scurt timp de la introducerea acestora în România, tara noastră urmând să suporte costurile aferente reciclărilor, în locul țărilor de unde au fost achiziționate autovehiculele respective.
Față de cele menționate mai sus, recurenta a considerat că dispozițiile comunitare reținute în hotărârea Tribunalului A. ca fiind încălcate prin prevederile Codului Fiscal nu sunt incidente în speța prezentată, întrucât legislația noastră prevede plata în cazul în care suntem în prezența acelorași specificații tehnice, a unei taxe de primă înmatriculare în România în același cuantum indiferent dacă se aplică la autoturismele/autovehiculele din producția internă sau din cele produse în spațiul comunitar.
Totodată, față de cele reținute de Tribunalul A., cum că am fi în prezența unui regim fiscal discriminatoriu, s-a apreciat că argumentele instanței nu pot fi reținute întrucât regimul fiscal este același pentru toate persoanele care înmatriculează autoturisme/autovehicule în România. Argumentele de principiu reținute în motivarea hotărârii pronunțate de Tribunalul A. sunt neîntemeiate, întrucât legislația europeană nu interzice instituirea taxei, ci doar prevede ca nivelul acesteia să nu fie mai mare decât al taxelor care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Prin urmare, Tribunalul A. ar fi fost obligat să stabilească prin mijloace procedurale specifice dacă taxa achitată în concret de reclamanta este sau nu mai mare decât nivelul taxelor achitate direct sau indirect pentru produsele interne similare.
Față de cele menționate mai sus, s-a învederat faptul că obligația generică de armonizare a legislației interne cu cea europeană, instituită prin art. 148 alin. 2) din Constituție, și cea specială, prevăzută de art. 90 paragraful I din Tratatul Comunității Europene, revin exclusiv Parlamentului, nu și instanțelor judecătorești. De altfel, partea finală a art. 148 alin. 2) din Constituție prevede expres ca prioritatea reglementărilor comunitare asupra dreptului intern se realizează „ cu respectarea prevederilor actului de aderare", tratat care instituie obligația statului român - deci a organului competent, Parlamentul - de armonizare a legislației interne cu cea europeană.
Totodată, trebuie reținut și faptul că dispozițiile art. 90 paragraful I din Tratatul Comunității Europene nu sunt incidente întrucât, pe de o parte nu suntem în prezența unor „ impozite interne mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare", iar pe de altă parte nu ne aflăm în prezența unui regim fiscal discriminator, întrucât obligația plății taxei de primă înmatriculare există pentru toate autoturismele/autovehiculele, indiferent de țara de proveniență a acestora, nefiind deci în prezența unei îngrădiri a liberi circulații a mărfurilor, principiu statuat în Tratatul Comunității Europene.
Reclamantul intimat a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de prima instanță.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate de către recurentă cât și în conformitate cu dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că acesta este neîntemeiat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Cu privire la excepțiile de inadmisibilitate a acțiunii pe considerentul că actul emis de pârâtă nu are caracterul de act administrativ și că nu ar fi incidente în cauză dispozițiile art.2 pct. 1 lit. f din Legea nr. 554/2004, Curtea reține următoarele:
Conform chitanței anexate la dosar de fond,Trezoreria Municipiului A., entitate care funcționează în cadrul pârâtei Administrația Finanțelor Publice A., a încasat de la reclamant suma de 3516 lei reprezentând taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, iar ulterior, în urma cererii de restituire a acestei sume, pârâta a răspuns negativ la această solicitare.
Curtea observă că această adresă materializează manifestarea de voință a autorității fiscale de a respinge (refuza) cererea de restituire a taxei speciale plătită de reclamant invocând ca justificare lipsa unui act administrativ fiscal.
Or, un astfel de act întrunește toate condițiile specifice ale actului administrativ în înțelesul dat de dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. c) precum și ale alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, textul din urmă asimilând actelor administrative unilaterale, între altele, refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim. Pe de altă parte, actul întrunește și trăsăturile actului administrativ fiscal în înțelesul dat acestei noțiuni de prevederile art. 41 C.pr.fisc. Actul a fost emis de către organul fiscal competent în aplicarea legislației privind restituirea unei taxe speciale instituite de legea fiscală.
Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtă, Curtea are în vedere că Administrația Finanțelor Publice A. a încasat taxa specială prin entitatea sa, Trezoreria Municipiului A. și în consecință beneficiarul acestei taxe este Statul Român, care conform Legii nr.495/2007 este reprezentat de Agenția Națională de Administrare Fiscală București și unitățile teritoriale subordonate, în speță Administrația Finanțelor Publice A., ceea ce justifică calitatea procesuală pasivă a acesteia. Prin urmare excepția este neîntemeiată.
Pe fond, Curtea reține că sentința tribunalului este temeinică și legală.
Recurenta susține că acțiunea reclamantului este în mod vădit netemeinică și nelegală și deci trebuia respinsă ca atare, invocând în principal normele de drept intern aplicabile speței. Însă, în cauza de față, tribunalul a reținut aplicabilitatea prioritară și directă a dispozițiilor art. 90 din Tratat.
Concluziile tribunalului sunt corecte, fiind unanim admis atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară internă și cea a CJCE că art. 90 din Tratat produce efecte directe și ca atare creează drepturi individuale pe care jurisdicțiile statelor membre ale Uniunii le pot proteja.
Judecătorul național, ca prim judecător comunitar, are competența atunci când dă efect direct dispozițiilor art. 90 din Tratat să aplice procedurile naționale de așa manieră ca drepturile prevăzute de Tratat să fie deplin și efectiv protejate.
Cum România este stat membru al Uniunii începând cu data de 1 ianuarie 2007, sunt activate dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția României conform cărora legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne iar conform alin. 4 din același articol jurisdicțiile interne garantează îndeplinirea acestor exigențe.
Pe de altă parte obligația de a aplica prioritar dreptul comunitar nu este opozabilă numai jurisdicțiilor ci și executivului însuși și organelor componente ale acestuia.
Într-o atare ipoteză revine jurisdicțiilor să elimine această disfuncționalitate recunoscând particularilor drepturile prin aplicarea directă a Tratatului în așa fel încât acestei norme să i se recunoască și caracterul ei util.
Tribunalul ca instanță de fond nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile constituționale interne și normele Tratatului de așa manieră să i se recunoască particularului dreptul său de a nu fi impus o taxă specială discriminatorie la înmatricularea pentru prima dată în România a autoturismului second-hand importat dintr-un alt stat membru al Uniunii.
Nu în ultimul rând, Curtea reține că este neîntemeiată susținerea recurentei că în cauză ar trebui avută în vedere apariția OUG nr. 50/2008 întrucât, restituirea doar a diferenței dintre taxa specială, încasată anterior pe baza unei norme juridice abrogate la 1 iulie 2008, și taxa de poluare ce urmează a se percepe în temeiul actului normativ aplicabil după această dată, pune problema aplicării noului act normativ și pentru trecut, respectiv taxa specială încasată ilegal s-ar valida prin aplicarea retroactivă a unui alt act normativ inactiv la data nașterii și consumării raportului juridic de drept material fiscal, ceea ce evident contravine principiului neretroactivității legii consacrat de art.15 alin.1 din Constituție.
Mai mult decât atât, Curtea nici nu a fost învestită de către reclamant cu analizarea legalității și temeiniciei taxei pe poluare, taxă în privința căreia nici nu a fost emis un act fiscal care să poată fi supus cenzurii instanței potrivit legislației fiscale.
Pe cale de consecință, Curtea constată că instanța de fond a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale, recursul pârâtei fiind apreciat ca fiind nefondat, așa încât conform art.312 alin 1 Cod procedură civilă acesta urmează a fi respins ca atare.
În conformitate cu dispozițiile art. 274 Cod proc civ, Curtea va obliga pârâta recurentă la plata cheltuielilor de judecată către reclamantul intimat, în cuantum de 400 lei, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâta recurentă Administrația Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr.780/19.03.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ .
Obligă pârâta recurentă la plata cheltuielilor de judecată către intimatul reclamant S. M. Z., în cuantum de 400 lei, reprezentând onorariu avocat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 20.02.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. C. D. C. D. O. M. Bacău
GREFIER
A. D. B.
Red. M.C.D/15.03.2013
Tehnored. A.D.B/18.03.2013/2 ex.
Prima instanță: Tribunalul A.
Judecător: G. T.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 6953/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 3681/2013.... → |
|---|
