Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 6092/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 6092/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 25-06-2013 în dosarul nr. 4350/108/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ – 18.12.2012
DECIZIA CIVILĂ NR. 6092
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 25.06.2013
PREȘEDINTE: R. C.
JUDECĂTOR: M. I.
JUDECĂTOR: Ș. E. P.
GREFIER: D. C.
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta Primăria Orașului C. împotriva sentinței civile nr. 3788/27.09.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanta intimată C. C. SA - Centrul Regional de Exploatare Întreținere și Reparații CF, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
Mersul dezbaterilor a fost consemnat în încheierea de ședință din 20.06.2013, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3788 din data de 27 septembrie 2012, Tribunalul A. a admis acțiunea precizată în contencios administrativ formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate „C.” Sa București – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF Timișoara în contradictoriu cu pârâta Primăria Orașului C., jud. A.; a anulat Decizia de impunere nr. 241/10.04.2012 pentru stabilirea impozitelor și taxelor, în cazul persoanelor juridice, datorate în temeiul Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare pentru suma de 182.684 lei, reprezentând impozit pe clădiri și, totodată, a constatat lipsit de obiect capătul de cerere privind obligarea pârâtei la recalcularea impozitului pe clădirile care fac obiectul deciziei de impunere.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Prin Decizia de impunere nr. 241/10.04.2012 pentru stabilirea impozitelor și taxelor, în cazul persoanelor juridice, datorate în temeiul Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare reclamanta a fost obligată la plata sumei de 182.684 lei, reprezentând impozit pe clădirile situate în perimetrul orașului C., astfel cum sunt identificate la pozițiile 1-68, pentru unele dintre ele reținându-se că sunt scutite legal de la plata impozitului pe clădiri în baza dispozițiilor speciale ale art.250 (2) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare .
Este adevărat că Decizia de impunere nr.241/10.04.2012 nu este motivată în fapt și nici în drept, că nu a fost ascultat contribuabilul, așa cum cer prevederile art.87, raportat la prevederile art.43 lit.e), f)și j) din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, modificată și completată, însă aceste omisiuni nu atrag nulitatea absolută nefiind dintre cele enumerate limitativ de legiuitor în art.46 din actul normativ precitat.
Pârâta a susținut nelegal că decizia de impunere nu constituie titlu executoriu ignorând mențiunea expresă din dispozitivul deciziei în care se specifică acest lucru, dar și prevederile art.141 alin.2 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, modificată și completată în care se arată că titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care creanța fiscală este scadentă ca urmare a expirării termenului de plată prevăzut de lege.
Tribunalul a apreciat că în speța de față decizia de impunere are natura unui titlu executoriu deoarece a fost emisă de organul de executare competent arătat în art.141 alin. 1 din actul normativ precitat, iar decizia de impunere cuprinde toate elementele de identificare ale contribuabilului, inclusiv cuantumul și natura sumelor datorate și neachitate, temeiul legal al puterii executorii a titlului, precum și scadența sumei de 182.684 lei, dispunându-se plata în două tranșe, la 31.03.2012 și la 30.09.2012.
În plus, nu se cunosc motivele pentru care organul fiscal pârât a aplicat scutirea legală aplicabilă persoanelor juridice în ipoteza prevăzută de art.250 (2) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare doar în cazul anumitor mijloace fixe, și nu în cazul tuturor bunurilor înscrise la pozițiile 1-68.
Tribunalul a apreciat că este criticabil punctul de vedere exprimat de către pârâta Primăria C., la pct. III al întâmpinării, deoarece denotă superficialitate în analizarea situației fiscale a persoanei juridice reclamante care invocă scutirea legală de la plata impozitului pe clădiri raportat la prevederile speciale cuprinse în art. 1 alin. 2 din HG 581/ 10 septembrie 1998 privind înființarea Companiei Naționale de Căi Ferate "C.F.R." - S.A. prin reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române, în care se arată că „ C.F.R. este persoană juridică română, se organizează și funcționează în conformitate cu legislația în vigoare și cu statutul prevăzut în anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezenta hotărâre .”
În Anexa 1 a HG 581/1998 privind Statutul Companiei Naționale de Căi Ferate "C.F.R." - S.A. sunt prezentate elementele de individualizare ale Companiei, specificul activității desfășurate, patrimoniul, forma de organizare și alte elemente care conduc la concluzia că această instituție cu capital majoritar de stat și finanțare integrală de la bugetul de stat desfășoară activități de interes public național, motiv pentru care se impune asimilarea ei unei autorități publice.
Acest fapt a rezultat din conținutul prevederilor art.2 alin. 1 lit.c) din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ în care este prezentată definiția autorității publice și a autorităților asimilate acestora, legiuitorul precizând că sunt asimilate autorității publice în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public în regim de putere publică .
În susținerea celor concluzionate, s-au prezentat art.2, art.6 și art.7 din HG 581/1998.
Legiuitorul fiscal a reglementat în art.249 alin.1-5 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare regulile generale privind obligația plății impozitului și a taxei pe clădirile situate în România a tuturor persoanelor care au în proprietate clădiri, cu excepția scutirilor enumerate expres în lege, enumerate în art. 250.
S-au enumerat doar situațiile de scutire care au incidență în speța de față, având în vederea afectațiunea de interes public a imobilelor reclamantei cuprinse în conținutul deciziei de impunere.
Scutiri
(1) Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, după cum urmează:
1. clădirile proprietate a statului, a unităților administrativ-teritoriale sau a oricăror instituții publice, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice, altele decât cele desfășurate în relație cu persoane juridice de drept public;
7^1. clădirile aflate în domeniul privat al statului concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, instituțiilor publice cu finanțare de la bugetul de stat, utilizate pentru activitatea proprie a acestora;
(3) Scutirea de impozit prevăzută la alin. (1) pct. 10 - 13 se aplică pentru perioada pentru care proprietarul menține afectațiunea de interes public.
S-a apreciat că ne aflăm în situația prevăzută în art.250 pct.7 indice 1 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, deoarece reclamanta este concesionara clădirilor aflate în patrimoniul privat al statului, este asimilată unei autorități publice care desfășoară activități de interes public național în scopul realizării transportului feroviar public și al satisfacerii nevoilor de apărare a țării, are finanțare de la bugetul de stat, iar clădirile deținute sunt utilizate pentru desfășurarea activității proprii a acesteia.
Tribunalul arată că raportat la scutirea legală invocată nu mai interesează dacă exista obligația legală a reevaluării în anul 2009 a celor două mijloace fixe despre care face vorbire reclamanta în acțiune, compuse din: „C. clădire triaj”, având o valoare de inventar de 60.190 lei, nereevaluată din anul 2005 –poziția 67 din Declarație, „C. cabină compresie” cu o valoare de inventar de 391.060 lei, nereevaluată din 2005- poziția 68 din Declarație, pe motiv că au fost propuse pentru a fi trecute din domeniul privat al C. C. SA, în domeniul public al statului prin Memoriul justificativ nr.22/1/3/673/3.i/12.03.2007, întocmit de către Sucursala CF Timișoara - Divizia Instalații.
Pentru considerentele prezentate, în baza art.18 alin.1 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, tribunalul a admis acțiunea precizată în contencios administrativ formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate „C.” Sa București – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF Timișoara în contradictoriu cu pârâta Primăria Orașului C., jud. A. și, în consecință, a anulat Decizia de impunere nr. 241/10.04.2012 pentru stabilirea impozitelor și taxelor, în cazul persoanelor juridice, datorate în temeiul Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare pentru suma de 182.684 lei, reprezentând impozit pe clădiri.
Totodată, tribunalul a constatat lipsit de obiect capătul de cerere privind obligarea pârâtei la recalcularea impozitului pe clădirile care fac obiectul deciziei de impunere, având în vedere în favoarea reclamantei operează scutirea legală de la plata impozitului pe clădiri datorită afectațiunii lor de interes public.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal pârâta Primăria Orașului C., solicitând admiterea recursului si pe cale de consecința modificarea hotărârii atacate in sensul respingerii acțiunii intimatei si menținerii ca temeinica si legala a Deciziei de impunere nr. 241/10.04.2012, in considerarea următoarelor motive:
În motivarea recursului a arătat că activele fixe corporale, obiect al deciziei de impunere, nu intra sub incidența art. 4, lit. d, din OMEF nr. 3471/2008, nefiind vorba de active care urmează a fi scoase din funcțiune.
Astfel cum a arătat CRIER CF Timișoara, atât prin contestația administrativa cat si prin contestația la executare, activele corporale in discuție au făcut obiectul unui memoriu de introducere in domeniul public al Statului, si nu de scoatere din funcțiune.
Prin urmare, având in vedere ca prevederile OMEF nr. 3471/2008, lege cu caracter special fata de codul de procedura fiscala, nu este aplicabil cu privire la activele corporale in cauza, aceste active trebuiau reevaluate, motiv pentru care, subscrisa prin decizia contestata, am aplicat celor doua imobile cotele de impozit prevăzute de codul fiscal in astfel de cazuri. Poziția recurentei a fost susținuta si de considerentul ca, atâta timp cat respectivele bunuri nu fac inca parte din patrimoniul public al Statului R., ci din patrimoniul privat al CNCFR SA, memoriul la care face referire contestatoarea, nu producea la momentul impunerii impozitului niciun efect juridic, motiv pentru care, intimata - contestatoare nu putea beneficia de un statul privilegiat fata de alti operatori economici sau de scutire de la plata impozitelor, aceste clădiri nefacand parte din elementele infrastructurii feroviare publice, prevăzute in Anexa 2 la H.G. nr. 581/1998 privind înființarea Companiei Naționale de Cai Ferate „C.F.R." - S.A. prin reorganizarea Societății Naționale a Cailor Ferate Romane.
Pe cale de consecința, recurenta a aplicat celor doua active cotele de impozit prevăzute de Codul Fiscal. In acest sens, invocă art. 253 alin. (6) din Legea 571/2003, in forma modificata de Ordonanța 83/2004, aplicabil la nivelul anilor 2009-2011, art. 253 alin. (6) lit. b) din Legea 571/2003, in forma modificata de Ordonanța 30/2011, aplicabil începând cu anul 2012 .
Având in vedere prevederile citate, a procedat in conformitate cu actele normative in vigoare la acea data, aplicând pentru anii 2009 - 2012 cota minima de impozitare corespunzătoare imobilelor care nu au fost reevaluate (imobilele in cauza nu au fost reevaluate din anul 2005, cum însăși intimata recunoaște in contestația sa).
Menționează că nici până la aceasta dată contestatoarea nu a făcut dovada faptului ca acele bunuri au fost trecute in domeniul public al statului (trecerea făcându-se printr-o hotărâre de guvern), astfel încât, obligația achitării taxelor si impozitelor Ia cotele stabilite prin Legea 571/2003, subzista.
Susține că soluția instanței de fond este nelegala, din următoarele considerente:
I. Instanța de fond in mod nelegal a calificat decizia de impunere nr. 241/10.04.2012, ca fiind titlu executoriu, schimbând natura acesteia, motiv pentru care este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedura civila.
Astfel cum a indicat mai sus, intimata a contestat Decizia de impunere nr. 241/10.04.2012. Potrivit prevederilor art. 86 alin. (6) Cod procedura fiscala, „Decizia de impunere si decizia referitoare la obligațiile de plata accesorii constituie si înștiințări de plata, de la data comunicării acestora, in condițiile in care se stabilesc sume de plata".
Instanța de fond, interpretând greșit prevederile art. 146 alin. (2) din Codul de procedura fiscala, conform căruia titlul de creanța devine titlu executoriu, in condițiile legii, la data scadentei, a schimbat natura deciziei de impunere, considerând-o titlu executoriu.
Or, decizia de impunere, nu este titlu executoriu in baza căruia se poate porni executarea silita, ci acesta devine titlu executoriu. Potrivit prevederilor procesual fiscale, executarea silita se pornește in baza unui titlu executoriu, emis in corespondenta cu prevederile legale. Pentru demararea executării silite fiscale, in baza deciziei de impunere - titlu de creanța, se emite un alt act administrativ fiscal, denumit titlu executoriu, care se transmite debitorului însoțit de somația de plata si de procesul-verbal privind calculul sumelor prevăzute prin titlul executoriu. Dovada in acest sens stau atât dispozițiile Codului de procedura fiscala cat si cele ale Ordinului 75/2009 privind aprobarea unor formulare tipizate pentru activitatea de colectare a impozitelor si taxelor locale, desfășurata de către organele fiscale locale, care, astfel cum sugerează si titlul, aproba formulare tipizate, printre care si formulam! de Titlu executoriu (Model ITL - 069). In cee ce privește diferitele tipuri de decizii de impunere, legiuitorul a prevăzut alte formulare tipizate prin adoptarea Ordinului nr. 2052bis din 30 noiembrie 2006 privind aprobarea unor formulare tipizate pentru stabilirea, constatarea, controlul, încasarea si urmărirea impozitelor si taxelor locale, precum si a altor venituri ale bugetelor locale. Astfel, „Decizia de impunere pentru stabilirea impozitelor si taxelor locale pe clădiri in cazul persoanelor juridice" este prevăzuta de Anexa 10 la ordinul referit, formularul tipizat codificat sub denumirea „Model 2006 ITL-010".
In condițiile in care, instanța a apreciat decizia de impunere ca fiind titlu executoriu, atunci, ar fi trebuit sa respingă contestația formulata de intimata ca fiind tardiva, întrucât, împotriva actelor de executare se poate face contestație la executare in termen de 15 zile de la comunicare la instanța de executare. Mai mult decât atât, titlul executoriu, ca act de executare nu poate fi contestat pe cale administrativa, prin urmare, ar fi trebuit sa se constate ca întreg demersul contestatoarei a fost neîntemeiat.
Uzând de același raționament eronat, instanța de fond retine in cadrul sentinței atacate faptul ca decizia de impunere nu a avut conținutul prevăzut de art. 87 raportat la art. 43 alin. (2), lit. e)(motivele de fapt), f) (temeiul de drept) si j) (audierea contribuabilului) din Codul de procedura fiscala. Astfel cum se poate observa, conținutul deciziei de impunere corespunde întrutotul formularului tipizat prevăzut de anexa 10 la Ordinul nr. 2052bis din 30 noiembrie 2006, prin urmare, apreciază ca instanța de fond in mod netemeinic a reținut ca decizia de impunere emisa de subscrisa nu corespunde prevederilor legale.
Consideră ca este incident in cazul de fata motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedura civila, instanța de fond, interpretând greșit actul dedus judecații, respectiv decizia de impunere, i-a schimbat natura, considerând ca acesta constituie titlu executoriu.
II. In ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, arată că iInstanța de fond, cu totul nelegal si interpretând greșit prevederile legale aplicabile in materie, a statuat ca intimata este o autoritate publica si este scutita de plata impozitelor pe clădiri, in baza art. 250 din Codul Fiscal. Astfel, contestatoare nu are calitatea de autoritate publică/instituție publica. In susținerea calității de autoritate publica, instanța de fond a indicat prevederile art. 2, alin. (1) lit. c) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ.
Or, legea contenciosului administrativ este o lege speciala, termenii definiți prin aceasta neavând relevanta in cazul aplicării scutirilor prevăzute de Codul fiscal. Legea 554/2004 definește conceptul de autoritate publica in contextul actului normativ in cauza, specificând fără echivoc la art. 2 alin. (1) ca „in înțelesul prezentei legi, termenii si expresiile de mai jos au următoarea semnificație [...]". Includerea in conceptul de autoritate publica definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 554/2004, a persoanelor juridice de drept privat care au obținut statut de utilitate publica sau care prestează un serviciu public, prezintă însemnătate doar in sfera contenciosului administrativ, si are ca scop extinderea sferei actelor administrative care pot fi atacate in contencios administrativ si asupra acelor acte emise de persoanele de drept privat menționate. Cu toate acestea, extinderea înțelesului termenului de autoritate publica in ceea ce o privește pe contestatoare, in vederea includerii acesteia in categoria entităților care beneficiază de scutiri la plata impozitelor, consideră ca este neconforma cu prevederile legale, adăugând la lege in mod nepermis.
Nici celalalt raționament la care a făcut apel instanța de fond in susținerea încadrării contestatoarei in categoria autorităților publice, nu subzista. Astfel, instanța invoca in acest sens faptul ca „In Anexa 1 la H.G. nr. 581/1998 privind Statutul Companiei Naționale de Cai Ferate „C.F.R." - SA. sunt prezentate elementele de individualizare ale Companiei, specificul activității desfășurate, patrimoniul, forma de organizare si alte elemente care conduc la concluzia ca aceasta instituție cu capital majoritar de stat si finanțata integral de la bugetul de stat desfășoară activități de interes public național, motiv pentru care se impune asimilarea acesteia unei autorități publice".
Consideră raționamentul instanței nelegal, interpretarea data de instanța art. 1, 6 si 7 din Hotărârea nr. 581/1998 fiind eronata.
Astfel, cum rezulta din art. 1 din actul normativ precitat, Compania Naționala de Cai Ferate „C.F.R." - S.A este societate comerciala pe acțiuni, care, potrivit alin. (2) al aceluiași articol este persoana juridica si se organizează si funcționează in conformitate cu legislația in vigoare si cu statutul sau si se înscrie in registrul comerțului (art. 4 din Statut). . activități de interes național, respectiv un serviciu public iar capitalul social inițial este constituit din aportul statului, insa, acest aspect nu o încadrează pe contestatoare in categoria autorităților/instituțiilor publice care beneficiază de scutiri de la plata impozitelor pe clădiri, decât in cazul acelor clădiri care fac parte in infrastructura feroviara publica sau care fac parte din domeniul public sau privat al Statului, fiind concesionate, date in folosința sau închiriate contestatoarei.
Însăși legea de organizare a Companiei Naționale de Cai Ferate „C.F.R." - S.A. prevede la art. 4 ca C.F.R. este scutita de orice taxe si impozite doar in ceea ce privește elementele infrastructurii feroviare publice, incluzând si terenurile proprietate publica pe care acestea sunt amplasate, precum si terenurile destinate acestui scop.
Pe cale de consecința, din interpretarea prevederilor legale mai sus citate, contestatoarea nu este autoritate publica decât in înțelesul legii contenciosului administrativ, iar scutirea de la plata taxelor si impozitelor se aplica doar in ceea ce privește elementele infrastructurii feroviare publice si terenului aferent.
Or, cele doua active („C. Clădire Triaj" si „C. Cabina Compresie"), nu fac parte din „elementele infrastructurii feroviare publice" si nu sunt proprietatea statului pentru a fi scutite de la impozitare
Elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice sunt prevăzute in Anexa 2 la H.G. nr. 581/1998, iar cele doua tipuri de clădiri care fac obiectul disputei, nu sunt incluse in aceasta categorie.
Potrivit Anexei nr. 2, menționate, infrastructura feroviara publica este compusa din 6 mari categorii de elemente, respectiv: „a) Liniile ferate de circulație, suprafața de teren pe care sunt construite, precum si terenurile situate de o parte si de alta a axei caii ferate pana la limita de expropriere aprobata sau limita zonei de siguranța a infrastructurii feroviare, potrivit legii; b) Podurile, viaductele, tunelurile si alte construcții si lucrări de apărare si protecție aferente; c) Lucrările geotehnice de protecție si de consolidare, plantațiile de protecție a liniilor ferate precum si terenurile aferente, pe care sunt amplasate; d) Instalațiile fixe de siguranța si conducere operativa a circulației feroviare, aferente liniilor de cale ferata aparținând infrastructurii feroviare publice; e) Triajele de rețea ale caii ferate si terenurile afectate acestora - in aceasta categorie, la definirea elementului concret, singurele triaje care fac parte din infrastructura feroviara publica sunt „Triajele de rețea ale caii ferate si terenurile aferente acestora din stațiile: București Triaj, Ploiești Triaj, C., S. Triaj, Caransebeș Triaj, B. Triaj, A., D."; f) Rețele fixe de telecomunicații feroviare".
Mai mult decât atât, contestatoarea a recunoscut in cadrul celor doua contestații (administrativa si contencioasa) faptul ca cele doua clădiri, se afla in proprietatea privata a CNCFR C. SA, fiind propuse pentru a fi trecute in domeniul public al Statului prin memoriul justificativ nr. 22/1/3/673/3.i/12.03.2007 întocmit de către Sucursala CF Timișoara Divizia Instalații.
Susține că instanța de fond nu a cercetat daca obligația contestatoarei de efectua reevaluarea activelor subzista
In considerarea celor arătate la pct. 1 de mai sus, instanța de fond a considerat ca nu prezintă relevanta memoriul prin care s-a decis trecerea in proprietatea publica a statului a bunurilor imobile aflate in proprietatea privata a intimatei-contestatoare. Prin urmare, instanța de fond nu a cercetat daca obligația contestatoarei de efectua reevaluarea activelor subzista.
Practic, instanța nu a analizat unul dintre aspectele principale ale contestației, considerând ca memoriu prin care s-a propus trecerea in proprietatea publica a Statului nu mai are relevanta, întrucât, aceste clădiri fac deja parte din domeniul public al statului sau din infrastructura feroviara publica, cu toate ca, motivul pentru care s-a întocmit memoriul referit a fost tocmai ca aceste doua imobile nu au fost menționate in Anexa 2 la H.G. nr. 581/1998.
Mai mult, in cazul in care contestatoarea cunoștea faptul ca transferul acestor active nu a fost încă operat, nu înțelege care a fost considerentul pentru care aceasta nu a dispus reevaluarea celor doua active, caz in care ar fi beneficiat de cotele reduse de impozit, pana la reglementarea situației/transferului celor doua imobile.
In alta ordine de idei, ca si o chestiune suplimentara in dovedirea faptului ca organul fiscal a aplicat in mod temeinic si legal cotele de impozitare, astfel cum acestea sunt cuprinse in Legea 571/2003, este si faptul ca, in fiecare an, contestatoarea a depus la Primăria Orașului C. - Serviciul Taxe si Impozite, declarația de impunere in care menționa si cele doua imobile, iar la rândul lui organul fiscal a emis cate o decizie de impunere, înscrisuri care niciodată nu au fost contestate si prin urmare valoarea de impozitare aferenta fiecărui an declarat a fost asumata si recunoscuta de către intimata.
Totodată, arată ca prevederile art. 4 lit. d) din OMEF nr. 3471/2008 nu ii sunt aplicabile debitoarei, acesta exceptând de la obligația reevaluării acele active pentru care s-au întocmit actele necesare, insa nu s-au obținut aprobările necesare scoaterii lor din funcțiune. Arată că demersul de scoatere din funcțiune echivalează cu o casare si nu cu o trecere in proprietatea altei persoane. O interpretare contrara, ar adaugă nepermis la lege si ar fi de natura a încalcă principiul conform căruia „acolo unde legea nu distinge nici noi nu putem distinge".
Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului si pe cale de consecința modificarea hotărârii atacate in sensul respingerii acțiunii intimatei si menținerii ca temeinica si legala a Deciziei de impunere nr. 241/10.04.2012
Prin întâmpinarea depusă la dosar, reclamanta intimată Compania Națională de Căi Ferate C. SA București – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF Timișoara, a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta parata Primăria Orașului C. prin Primar si menținerea ca temeinica si legala a Sentinței Civile nr. 3788/27.09.2012 a Tribunalului A. .
În motivarea întâmpinării a reiterat argumentele prezentate în acțiune, concluzionând în sensul că motivele arătate de Primăria C. in recursul formulat sunt netemeinice si nelegale in ceea ce privește regimul juridic al reclamantei (Societate Comerciala pe acțiuni cu obiect de activitate exploatare comerciala a patrimoniului) când in realitate reclamanta este concesionara infrastructurii feroviare aflate in patrimoniului public al societății, fiind asimilata unei autorități publice care desfășoară activități de interes public național in scopul realizării transportului feroviar public si al satisfacerii nevoilor de apărare a tarii, are finanțare de Ia bugetul de stat, iar clădirile deținute sunt utilizate pentru desfășurarea activității proprii a acesteia .
Invocă prevederile art. 2 al 1 lit. c din Leg 554/2004 și arată că organul fiscal a procedat la reevaluarea din oficiu, stabilind pentru reperele menționate cote pentru anul 2009 de 5%, 2010 5%, 2011 de 5% si 2012 de 30 %, 2013 de 30 % fără o administrare a mijloacelor de proba pentru determinarea stării de fapt fiscale. In urma analizării de către organul fiscal a tuturor împrejurărilor si circumstanțelor existente, acesta este îndreptățit sa stabilească impozitul, si in conformitate cu art. 64 al 2 din C.pr. fiscala sa emită decizia de impunere motivata „pe baza de probe sau constatări proprii" dispoziție care nu a fost respectata de organul fiscal, câtă vreme s-au dovedit ca s-au întocmit documente de trecere in domeniul privat in domeniul public al statului. Încălcarea dispozițiilor legale invocate anterior este cu atât mai grava cu cat reclamanta este o persoana juridica de interes public, potrivit art. 2 al.2 din HG 581/1998.
Instanța de fond in mod temeinic si legal a precizat ca OMEF 3471/2008 este o lege cu caracter special fata de Codul Fiscal care are o vocație generala de aplicare si ca in speța era legala impozitarea sa cu o cota de 1,5 % asupra mijloacelor fixe care nu trebuiesc reevaluate, contestând măsura paratei care a dispus aplicarea unei cote de impozit de 5% in anii 2009, 2010 si 2011 iar in 2010 de 30% si ca organul fiscal a nesocotit documentele depuse in probațiune de către reclamanta cu ocazia soluționării contestației formulată in procedura prealabila, invocând faptul ca nu s-au întocmit documente pentru scoaterea din funcțiune.
Pentru aceste considerente solicită respingerea recursului si menținerea ca temeinica si legala a sentinței civile nr. 3788/27.09.2012 pronunțata de Tribunalul A..
La termenul de judecată din 20.06.2013, instanța a invocat din oficiu excepția privind inadmisibilitatea acțiunii.
Așadar, conform art. 137 alin. 1 C.pr.civ., urmează a fi analizată cu prioritate excepția de inadmisibilitate a acțiunii. Această excepție apare ca întemeiată, față de următoarele considerente:
Deși potrivit reglementării de drept comun, din art. 8 alin. 1 al Legii nr. 554/2004, „persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului”, în materie fiscală, prin norme de natură specială, legiuitorul a exclus posibilitatea unei atari persoane de a se adresa instanței, anterior soluționării contestației administrative, în procedura prealabilă.
Într-adevăr, potrivit art. 205 C.pr.fiscală, „împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii”. Art. 210 alin.1 din același act normativ, prevede că „în soluționarea contestației, organul competent se pronunță prin decizie sau dispoziție, după caz”, iar la art. 218 alin. 2 se precizează că „deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii”.
Instanța conchide, în interpretarea coroborată a acestor texte legale, că, în materie fiscală, obiect al acțiunii în contencios administrativ îl poate constitui doar decizia de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei de impunere, astfel încât cererea de anulare a titlului de creanță apare inadmisibilă, în absența unei solicitări de desființare a deciziei menționate. Cum aceste norme au caracter special, în raport cu cele de drept comun din Legea nr._, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, instanța concluzionează că reclamantul nu este îndreptățit să sesizeze instanța de contencios administrativ, doar cu soluționarea cererii de anulare a deciziei de impunere, decizia de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei de impunere fără a solicita și anularea decizii de soluționare a contestației sale administrative, îndreptate împotriva deciziei de impunere, care constituie titlu de creanță în speță.
Din acest punct de vedere, instanța ia în considerare și faptul că, potrivit înscrisurilor de la dosar, pârâta a emis o decizie motivată cu privire la contestația formulată de reclamant, ( fila 7 dosar fond), dar în cauză nu s-a solicitat anularea acesteia, deși reclamanta avea posibilitatea de a-și completa petitul acțiunii în fața Tribunalului A., urmare a apărărilor invocate prin întâmpinare de pârâtă. Cu toate că reclamanta și-a completat acțiunea precizând că în mod greșit a formulat contestație la executare împotriva deciziei de impunerea nr. 241/2012, Curtea reține că și prin această completare a solicitat anularea deciziei de impunere contestate fără a solicita și anularea deciziei de soluționare a contestației sale administrative ( fila 94).
Pentru considerentele expuse, va fi admisă excepția de inadmisibilitate a acțiunii, fără a mai fi necesară analizarea celorlalte motive de recurs și în baza art. 312 alin.1 și 3 C.proc.civ., Curtea va admite recursul formulat de Primăria Orașului C. și va modifica sentința recurată în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate C. SA București – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF Timișoara în contradictoriu cu pârâta Primăria Orașului C..
În baza art. 274 C.pr.civ., se va lua act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul formulat de Primăria Orașului C. împotriva sentinței civile nr.3788/27.09.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă Compania Națională de Căi Ferate C. SA București – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF Timișoara.
Modifică sentința recurată în sensul că:
Respinge acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate C. SA București – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF Timișoara în contradictoriu cu pârâta Primăria Orașului C..
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25.06. 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
R. C. M. I. Ș. E. P.
Pentru GREFIER
D. C. aflat în C.O.
semnează Grefier șef secție
L. C.
RED/ ȘEP/21.07.2013
TEHNORED/D.C./ 2.07.2013/2 ex.
Primă instanță:Tribunalul A.
Judecător – L. J.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 6005/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 28/2013.... → |
|---|
