Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 3101/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3101/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 26-04-2013 în dosarul nr. 8066/108/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL TIMISOARAOperator 2928
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.3101
Ședința publică din 26 aprilie 2013
P.: R. C.
JUDECĂTOR.M. I.
JUDECATOR: Ș. E. P.
GREFIER:D. C.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamanta M. D. L. împotriva sentinței civile nr.6065/04.12.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Sebiș, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamanta recurentă M. D. L. avocat F. Aniel C., lipsă fiind pârâta intimată Administrația Finanțelor Publice Sebiș.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamantei recurente depune la dosar chitanța privind achitarea onorariului avocațial, dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 20 lei, timbru judiciar în cuantum de 0,15 lei și adresa nr.3432/24.01.2013 emisă de Administrația Finanțelor Publice a Orașului Sebiș.
Nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentantul reclamantei recurente solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței civile recurate în sensul admiterii acțiunii introductive astfel cum a fost formulată, pentru motivele invocate în scris la dosar, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 6065/04.12.2012 pronunțată în dosar nr._, Tribunalul A. a respins acțiunea în contencios administrativ fiscal exercitată de reclamanta M. D. L., împotriva pârâtelor Administrația Finanțelor Publice Sebiș, fără cheltuieli de judecată.
Tribunalul a reținut că acțiunea este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.
Pe de altă parte, potrivit definiției dată de către legiuitor la art. 2 alin. 1 lit. a din aceeași lege, prin persoană vătămată se înțelege orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, fiind asimilate persoanei vătămate și grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum și organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate.
Nu în ultimul rând, în conformitate cu prevederile exprese și neechivoce ale art. 2 alin. 2 din lege, se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.
Astfel fiind, și în sensul dispozițiilor legale susmenționate, se poate conchide că, în cadrul acțiunii în contencios administrativ recunoașterea sau realizarea dreptului/interesului legitim vătămat sunt condiționate de existența unui act administrativ nelegal, tipic sau asimilat, sens în care s-a pronunțat în mod constant și Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal.
În cauza de față, este de observat și de altfel că reclamanta s-a adresat direct instanței de contencios administrativ pentru obligarea pârâtei la restituirea taxei pentru poluare în discuție, fără ca în prealabil să fi adresat o cerere în restituire acesteia, și funcție de modul de soluționare a cererii să poată invoca eventual vătămarea sa în dreptul/interesul legitim în sensul evidențiat în cererea introductivă de instanță.
Decizia în interesul legii nr. 24/14.11.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu poate să întemeieze demersul judiciar inițiat direct la instanța de contencios administrativ, întrucât, deși este real că potrivit deciziei invocate procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod, decizie obligatorie, potrivit art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă, prin hotărârea anteenunțată instanța supremă a lămurit problema controversată vizând admisibilitatea utilizării directe a acestei căi, sau după caz, parcurgerea obligatorie, în prealabil, a procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, stabilind finalmente că acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală.
Pe această linie de idei, s-a reținut în detaliu și pe deplin lămuritor de către Înalta Curte că a susține că nu există acces la procedura restituirii, reglementată de art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală (și, implicit, Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1.899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal), decât după epuizarea procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală înseamnă practic a înlătura din ordinea juridică prima dispoziție legală indicată.
Într-adevăr, existența art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Or, potrivit regulii de interpretare "actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat", un text de lege trebuie interpretat în sensul în care ar produce efecte, iar nu în sensul în care n-ar produce niciunul, iar trimiterea la prevederile art. 117 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură fiscală, pe care procurorul general o realizează în cuprinsul memoriului de recurs în interesul legii, nu face decât să întărească argumentația expusă, câtă vreme acesta nu este decât un alt caz distinct (dintre cele 8 reglementate de legiuitor) în care se restituie sumele încasate și în al doilea rând, nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.
S-a mai stabilit fără niciun dubiu de către Înalta Curte că, procedura prealabilă reglementată de dispozițiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acțiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare și de altfel soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
Relevantă în această privință este jurisprudența Metallgesellshaft și Hoechst, în care s-a conchis în sensul că "este contrar dreptului european ca o instanță națională să respingă sau să admită doar în parte o cerere ... pentru rambursarea sau repararea prejudiciului financiar suferit ca o consecință a plății impozitului pe profit ... pentru simplul motiv că acestea nu au solicitat autorității fiscale beneficiul regimului fiscal ... și că nu s-au folosit de remediile juridice aflate la dispoziția lor pentru a contesta refuzurile autorităților fiscale, prin invocarea priorității și efectului direct al dreptului comunitar, în condițiile în care legislația națională refuza ... beneficiul regimului fiscal".
În fine, această soluție s-a impus și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale, or, parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă.
S-a concluzionat în cele din urmă de către Înalta Curte în sensul că de lege lata, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este conferită de dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală.
Or, astfel fiind, este neîndoielnic că procedura specială instituită prin normele de procedură fiscală enunțate mai înainte trebuie urmată în deplină concordanță cu normele de drept corespunzătoare în care sens este de observat că potrivit textului procedural amintit se restituie, la cerere, debitorului sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale.
Nu este lipsit de importanță a se aminti de către tribunal și împrejurarea că interpretarea judiciară a dispozițiilor legale aplicabile trebuie realizată gramatical, după sensul cuvintelor folosite de către legiuitor și modul cum sunt ele așezate și legate în frază, teleologic, căutându-se să se descopere scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea normelor juridice de care s-au prevalat părțile, tocmai pentru a discerne, în raport cu acest scop, semnificația ce trebuie atribuită textelor și care să fie cât mai apropiată de intenția presupusă a legiuitorului, dar și sistematic, metodă care să țină seama de locul normei juridice ce trebuie interpretată în contextul legii sau în contextul întregii legislații conexe, și nu în ultimul rând logic, context în care trebuie să se țină seama și de regulile specifice de interpretare exprimate, în doctrină, prin formulări precum aceea că excepțiile sunt de strictă interpretare – „exceptio est strictissimae interpretationis” sau că unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem – „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos”.
Astfel fiind, se impune cu necesitate concluzia ignorată de către reclamant a necesității formulării prealabile a cererii în restituire adresată instituției financiare care a încasat taxa pentru poluare și în raport de a cărei soluționare urmează eventual să se aprecieze de către instanța de contencios administrativ privitor la existența refuzului nejustificat care să poată întemeia demersul judiciar inițiat în fața sa.
Instanța constată că prezenta acțiune în contencios administrativ fiscal are ca obiect refuzul de a restitui la cerere suma achitată cu titlu de taxă de poluare, exprimat de pârâtă, reclamantul neadresând acesteia vreo cerere de anulare a deciziei de calcul și nici pentru restituirea sumei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal reclamanta M. D. L. solicitând admiterea recursului și în consecință, modificarea în tot a sentinței civile nr. 6065/04.12.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ în baza art.312 alin.3 C.pr.civ. coroborat cu art.304 pct.9 C.pr.civ. și în consecință, admiterea acțiunii introductive, astfel cum a fost formulată. Solicită obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată pricinuite reclamantei, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu avocat.
În esență, recurenta susține că respingerea acțiunii sale prin admiterea excepției neîndeplinirii procedurii prealabile, i-a încălcat grav dreptul la apărare în condițiile în care nu i-a comunicat întâmpinarea pârâtei și nu i s-a dat posibilitatea să-și exprime punctul de vedere asupra acestei excepții, și având în vedere că excepția a fost invocată de instanță din oficiu și nu de către pârâtă, contrar noilor dispoziții procedurale introduse prin Legea nr.202/2010.
Totodată, susține că sentința contravine Deciziei ÎCCJ nr.24/2011, dată în interesul legii, prin care se arată că în cazul cererilor de restituire a taxei pe poluare, conform art.117 alin.1 lit.d C. proc. fisc, nu se aplică procedura contestației administrative, prevăzută de art.7 din OUG nr.50/2008, raportat la dispozițiile Codului de procedură fiscală.
În fine, arată că a parcurs și procedura prealabilă înregistrată la pârâtă sub nr.2032/15.01.2013, la care a primit răspuns negativ conform înscrisurilor atașate în recurs.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate de către recurentă cât și în conformitate cu dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Contrar susținerilor recurentei, prima instanță nu și-a întemeiat soluția pe lipsa procedurii prealabile, în speță, a contestației administrative formulate împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare ci pe lipsa unei cereri de restituire care să justifice acțiunea reclamantei întemeiată pe refuzul nejustificat de a da curs unei astfel de cereri, subliniind și faptul că cele două proceduri, cea întemeiată pe art.7 din OUG nr.50/2008, raportat la dispozițiile art.205 și urm. din Codul de procedură fiscală, precum și cea prevăzută de art.117 alin.1 lit.d C. proc. fisc, sunt distinct reglementate de Codul de procedură fiscală.
Se confirmă însă argumentele recurentei conform cărora tribunalul i-a încălcat dreptul la apărare și principiul contradictorialității procesului civil, prin aceea că a soluționat cauza la primul termen de judecată în lipsa acesteia, fără a pune în discuția părților impedimentul procedural pe care și-a întemeiat soluția și fără a da posibilitatea reclamantei să-și exprime un punct de vedere asupra acestuia, iar potrivit doctrinei în materie, încălcarea dreptului la apărare se circumscrie motivului reglementat de art.304 pct.9 C. proc. civ, privind greșita aplicare a legii, care atrage modificarea hotărârii recurate în temeiul art.312 alin.3 C. proc. civ.
Pe de altă parte, refuzul nejustificat de a da curs cererii de restituire, chiar dacă nu a existat o astfel de cerere la momentul introducerii acțiunii, a fost confirmat în mod expres prin întâmpinarea depusă de pârâtă în fața primei instanțe, care a învederat, în esență, că nu poate fi restituită taxa solicitată câtă vreme au fost respectate dispozițiile naționale și comunitare în materie, refuz reconfirmat prin adresa nr.3432/24.01.2013, depusă în recurs de recurentă, prin care intimata a răspuns că nu poate da curs cererii de restituire a reclamantei, în condițiile în care titlul de creanță constând în decizia de calcul a taxei pe poluare nu a fost desființat și nici nu s-a dispus restituirea taxei printr-o hotărâre judecătorească.
Pe fond, se constată că litigiul pune în discuție caracterul indirect discriminatoriu al taxei instituie prin O.U.G. nr. 50/2008, în sensul că măsura legislativă adoptată de Statul român descurajează importul de autovehicule de ocazie din statele membre ale Uniunii Europene. Analizând neutralitatea taxei pe poluare instituite prin O.U.G. nr. 50/2008, prin hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09 (T.), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, precizând că „articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le-ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate. O astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE”.
Considerentele au fost precizate de CJUE și în cauza N. - C-263/10, reținându-se că toate versiunile de modificare a O.U.G. nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și vechime importantă, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Reclamanta achitând taxa calculată în temeiul O.U.G. nr. 50/2008, în forma în vigoare la data prelevării taxei, urmează a se constata că taxa prelevată contribuabilului avea, datorită efectelor concrete pe care le-a produs, caracter discriminatoriu, fiind contrară dispozițiilor din fostul art. 90 TCE, actualul art. 110 TFUE. În aceste condiții, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, se impune restituirea taxei, întrucât, astfel cum a statuat CJUE (C-62/93), contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor și taxelor prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european, rațiunea fiind aceea că un stat membru nu poate profita, iar contribuabilul nu poate suferi o pierdere, ca urmare a aplicării unei dispoziții fiscale naționale incompatibile cu dreptul european.
Față de considerentele de fapt și de drept expuse, în temeiul art.304 pct.9 C. proc. civ, și art.312 alin.3 C. proc. civ, va admite recursul și va modifică în tot sentința recurată în sensul că dispune obligarea pârâtei AFP Sebiș la restituirea taxei pe poluare de 8190 lei achitată cu chitanța nr.. 4A nr._ din 8.12.2008 cu dobânda fiscală aferentă, conform art.124 alin .1 C. proc. civ, începând cu data de 9.12.2008 – data plății, în raport cu jurisprudența recentă CJUE exprimată în cauza nr.C565/11 din 18.04.2013, până la data restituirii efective, către reclamantă.
În temeiul art.274 C. proc. civ, va obliga pârâta intimată AFP Sebiș la plata sumei de 259 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu apărător și taxă timbru la fond și în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de reclamanta M. D. L. împotriva sentinței civile nr.6065/04.12.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Sebiș.
Modifică în tot sentința recurată în sensul că dispune obligarea pârâtei AFP Sebiș la restituirea taxei pe poluare de 8190 lei achitată cu chitanța nr.. 4A nr._ din 8.12.2008 cu dobânda aferentă, începând cu data de 9.12.2008 până la data restituirii efective, către reclamantă.
Obligă pârâta intimată AFP Sebiș la plata sumei de 259 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu apărător, taxă timbru și timbru judiciar.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică din 26 aprilie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECATOR,
R. C. M. I. Ș. E. P.
GREFIER,
D. C.
Red.:MI./30.05.2013
Tehnored./GK/ 2 ex./30.05.2013
Inst.fond:Tribunalul A.:jud.T. D.
| ← Litigiu privind achiziţiile publice. Decizia nr. 9439/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 185/2013.... → |
|---|
