Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 3023/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3023/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 26-04-2013 în dosarul nr. 5540/108/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ – 27.03.2013
DECIZIA CIVILĂ NR. 3023
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 26.04.2013
PREȘEDINTE: R. C.
JUDECĂTOR: M. I.
JUDECĂTOR: Ș. E. P.
GREFIER: D. C.
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice A. în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Ineu, împotriva sentinței civile nr. 5274/23.11.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamantul intimat D. T. și cu chemata în garanție intimată Administrația F. pentru Mediu, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns pentru reclamantul intimat avocat T. A. M. în substituirea d-nului avocat Ș. I., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată depusă la dosar prin registratura instanței la data de 08.04.2013, întâmpinare din partea reclamantului intimat.
Reprezenta reclamantului intimat depune împuternicire avocațială, împuternicire avocațială de substituire și chitanță reprezentând onorariu avocațial, învederând instanței că nu mai are alte cereri de formulat și nici probe de administrat, astfel încât instanța, în temeiul dispozițiilor art. 150 C.p.civ., constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantului intimat pune concluzii de respingere a recursului declarat, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 5274 din 23 noiembrie 2012, Tribunalul A. a admis acțiunea formulată de reclamantul D. T. contra pârâtei Administrația Finanțelor Publice Ineu, pentru restituire taxa auto; a obligat Administrația Finanțelor Publice Ineu la restituirea sumei de 2598 lei reprezentând taxa de poluare către reclamant și a dobânzilor aferente conform art.124 din Codul de procedură fiscală; a admis cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu și a obligat chemata în garanție să plătească suma de 2598 lei reprezentând taxa de poluare și a dobânzilor aferente conform art.124 din Codul de procedură fiscală către pârâta Administrația Finanțelor Publice Ineu și, totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 239,3 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Constatând că instituirea taxei de poluare prin OUG. nr. 50/2008 s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (vechiul art. 90, modificat prin . Tratatului de la Lisabona), Tribunalul a considerat că acțiunea reclamantului este admisibilă, în condițiile în care taxa de poluare achitată de acesta este în contradicție cu legislația europeană în materie.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal Direcția Generală a Finanțelor Publice A. în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Ineu solicitând modificarea sentinței și respingerea acțiunii reclamantului, susținând în principal că aceasta este inadmisibilă, în condițiile în care reclamantul nu s-a adresat organului fiscal cu o cerere în restituirea taxei, întemeiată pe dispozițiile art. 117 C.pr.fiscală, anterior sesizării instanței.
Pe fond, s-a arătat că taxa pe poluare a fost percepută de la reclamant în mod legal, în temeiul Legii nr. 9/2012, ale cărei dispoziții respectă legislația Uniunii Europene, ea neputând fi restituită nici la cerere, nici în alt mod, fiind întrunite toate condițiile funcționalității și legalității ei, drept pentru care solicită ca cererea reclamantului să fie respinsă ca neîntemeiată. Se arată că hotărârile CJUE în cauzele T. și N. privesc dispozițiile OUG 50/2008 și nu cele ale Legii nr.9/2012.
De asemenea, recurenta a susținut că era necesar ca în sarcina chematei în garanție, care a căzut în pretenții, să fie puse și cheltuielile de judecată pretinse de reclamant, solicitând și reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată puse în sarcina sa, prin aplicarea art. 274 alin. 3 C.pr.civ.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate de către recurentă cât și în conformitate cu dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că acesta este neîntemeiat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Se constată a fi nefondate și susținerile recurentei potrivit cărora taxa ar fi fost legal percepută în aplicarea dispozițiilor din Legea nr. 9/2012, care este conformă legislației Uniunii Europene.
Curtea de Justiție a Comunităților Europene, în cauza T. și în cauza N. a analizat art.110 TFUE din perspectiva unor versiuni diferite ale OUG nr.50/2008. Cu toate acestea, instanța apreciază că hotărârile menționate sunt aplicabile speței în primul rând pentru că instanța europeană a interpretat o normă comunitară, interpretare care este valabilă indiferent de modificările intervenite în legislația națională.
În al doilea rând, unul dintre argumentele hotărârilor instanței europene are aplicabilitate și în cauză, întrucât vizează o caracteristică nemodificată a taxei de poluare.
Curtea de Justiție a Comunităților Europene a constatat astfel că taxa pe poluare instituită conform OUG nr. 50/2008 este impusă numai pentru autovehiculele care se înmatriculează pentru prima dată în România după . acestui act normativ – 1.07.2008 – cu excluderea de la plata acestei taxe pentru autovehiculele deja înmatriculate în România anterior acestei date.
Această caracteristică esențială a taxei pe poluare, reiterată de Curtea de Justiție a Comunităților Europene și în cauza N. (cauza C – 263/10 Hotărârea din 07.07.2011, paragraful 27) a rămas neschimbată până la data achitării de către reclamant a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
Se poate observa astfel că, deși Legea nr.9/2012 (privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule) prevede la art.4 alin 2 obligația de plată a taxei și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate în România asupra unui autovehicul rulat, (astfel cum au sugerat cele două hotărâri ale instanței europene), prin art.1 din OUG nr.1/2012 a fost suspendată aplicarea dispozițiilor menționate până la 1 ianuarie 2013. Prin urmare, Legea nr. 9/2012, în forma aplicabilă până la data de 01.01.2013, a menținut situația de discriminare indirectă constatată de CJUE în cazul taxei instituite prin OUG nr. 50/2008, de vreme ce vehiculele de ocazie importate sunt supuse taxei, în timp ce vehiculele similare, înmatriculate anterior datei de 01.07.2008, puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală, astfel încât are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.
Prin urmare, având în vedere argumentele Curții Europene de Justiție redate în cauza T. (cauza C-402/09) și în cauza N. (C‑263/10), precum și principiul priorității dreptului comunitar față de dreptul național, Curtea constată neîntemeiate susținerile pârâtei recurente cu privire la respectarea art.110 TFUE (fostul articol 90), la perceperea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, în temeiul Legii nr. 9/2012, sub acest aspect, sentința civilă atacată fiind corectă.
Instanța constată că este nefondată și pretenția recurentei ca în sarcina chematei în garanție să fie puse cheltuielile de judecată pretinse de reclamant în fața primei instanțe.
Curtea reține că în prezenta speță, raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamantului de a i se restitui taxa de poluare încasată de Administrația Finanțelor Publice Ineu și a cărei restituire a fost refuzată tot de această autoritate fiscală.
Potrivit art. 1 alin. 1 și 2 din Legea nr. 9/2012, „Prezenta lege stabilește cadrul legal privind instituirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, denumită în continuare taxă. Taxa se face venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului”.
Conform art. 5 alin. 1 și 3 din aceeași lege, „organul fiscal competent calculează cuantumul taxei, pe baza documentelor din care rezultă dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra autovehiculului și elementele de calcul al taxei, depuse de către contribuabilul care intenționează să efectueze înmatricularea sau prima transcriere a dreptului de proprietate”, iar „taxa se plătește de către contribuabil într-un cont distinct deschis la unitățile Trezoreriei Statului, pe numele Administrației F. pentru Mediu”.
Din aceste dispoziții legale rezultă că taxa de poluare este calculată, stabilită și impusă prin acte emise de organele fiscale, iar contestarea ei este posibilă numai în fața organelor fiscale, cu respectarea dispozițiilor din Codul de Procedură Fiscală.
Curtea constată că și în prezenta cauză taxa de poluare a fost plătită de reclamant la Administrația Finanțelor Publice Ineu și că tot această autoritate administrativă a refuzat restituirea acestei taxe, la cererea reclamantului.
Prin urmare, potrivit art. 17 C.pr.fiscală, prin emiterea de către pârâtă a deciziei de calcul al taxei pe poluare a luat naștere un raport juridic fiscal, care se leagă între stat, reprezentat de organele fiscale și contribuabil, fără a distinge după destinația sumelor percepute cu titlu de creanțe fiscale. Într-adevăr, sumele percepute la bugetul de stat ori la bugetele locale, cu titlu de creanțe fiscale pot primi diferite destinații, în funcție de prevederile legilor bugetare, dar acest aspect nu schimbă natura ori subiectele raportului juridic fiscal. Prin urmare, chiar dacă Legea nr. 9/2012 prevede destinația sumelor percepute ca și taxe pe poluare (creanțe fiscale), stabilind că acestea se varsă integral la bugetul F. pentru mediu, care se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, această împrejurare nu este de natură să schimbe natura juridică a raportului juridic dedus judecății și nici subiectele acestuia.
Or, din art. 5 din Legea nr. 9/2012 cât și din situația de fapt din speță rezultă că organul fiscal, respectiv Administrația Finanțelor Publice Ineu a emis acte administrative și a exprimat manifestări de voință în regim de putere publică, prin care a încasat taxa în litigiu și a refuzat restituirea sa.
Așadar, prin cererea sa de chemare în judecată, reclamantul a dedus judecății raportul juridic de drept fiscal în care se află angajat doar cu pârâta AFP Ineu, iar nicidecum cu chemata în garanție, în ciuda faptului că aceasta este destinatara sumelor percepute de organul fiscal.
Rezultă deci că, în soluționarea acestei cereri, doar pârâta ar putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în măsura în care aceasta s-ar afla în culpă procesuală, opunându-se la admiterea cererii care a fost găsită întemeiată de către instanță, astfel cum este cazul în speță.
Curtea admite că din dispozițiile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 9/2012 rezultă în mod indiscutabil că sumele percepute de Statul Român cu titlul de taxă pe poluare sunt virate în contul Administrației F. pentru Mediu și că această autoritate gestionează sumele respective, însă această împrejurare este doar de natură să permită pârâtei să formuleze o cerere de chemare în garanție în prezentul proces, prin care deduce judecății un raport juridic distinct, legat între aceasta și chemata în garanție.
Această din urmă autoritate publică ar putea fi deci ținută la plata cheltuielilor de judecată, doar în măsura în care s-ar dovedi că în cadrul acestui din urmă raport juridic s-ar fi efectuat cheltuieli de judecată, din culpa procesuală a chematei în garanție. Or, pârâta nu a dovedit în speță că ar fi efectuat astfel de cheltuieli, iar cele pretinse de reclamant, în cadrul celuilalt raport juridic dedus judecății nu sunt cauzate de către chemata în garanție, ci sunt rezultatul propriei culpe procesuale, impunându-se astfel să fie suportate de organul fiscal.
Nici cererea recurentei de diminuare a cuantumului sumei puse în sarcina sa cu titlu de cheltuieli de judecată, în aplicarea dispozițiilor art. 274 C.pr.civ, nu este întemeiată. Într-adevăr, instanța constată că, raportat la valoarea obiectului cauzei, de 2598 lei, la gradul de complexitate al cauzei, la volumul muncii depuse de avocatul angajat de reclamant, suma de 239,3 lei, pusă pe seama pârâtei căzute în pretenții are caracter rezonabil, neavând aplicare prevederile art. 274 alin. 3 C.pr.civ, de care se prevalează recurenta.
Va fi, deci, respins recursul declarat, în temeiul art. 304 pct. 9 C.pr.civ, dat fiind că instanța de fond a dat o corectă interpretare dispozițiilor relevante din dreptul național, care include și legislația Uniunii Europene, parte integrantă din sistemul juridic intern, potrivit art. 148 din Constituția României.
În baza art. 274 C.pr.civ, se va lua act de faptul că recurenta se află în culpă procesuală în recurs, astfel încât va fi obligată la plata către reclamantul intimată a sumei de 800 lei, cheltuieli de judecată în calea de atac, constând în onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul promovat de pârâta recurentă Direcția Generală a Finanțelor Publice A. în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Ineu, împotriva sentinței civile nr. 5274/23.11.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamantul intimat D. T. și cu chemata în garanție intimată Administrația F. pentru Mediu.
Obligă recurenta la plata către reclamantul intimat a sumei de 800 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 26.04.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
R. CODREAMONICA ISTRATEȘTEFANIA E. P.
Grefier,
D. C.
RED/ R.C./14.05.2013
TEHNORED/D.C./14.05.2013
Primă instanță:Tribunalul A.
Judecător – I. D.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 7338/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 3696/2013.... → |
|---|
