Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 4415/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4415/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 28-05-2013 în dosarul nr. 7374/108/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL TIMISOARA Operator 2928
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.4415
Ședința publică din 28 mai 2013
P.:R. O.
JUDECĂTOR: D. D.
JUDECATOR:R. P.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta Administrația Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr. 5083/16.11.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamantul P. C. A., având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamantul intimat P. C. A., avocat T. C., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentanta reclamantului intimat depune la dosar concluzii scrise și chitanța privind achitarea onorariului avocațial.
Nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantului intimat solicită respingerea excepțiilor inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive a A.F.P. A., iar, pe fond, solicită respingerea recursului pârâtei ca neîntemeiat și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică, conform concluziilor scrise depuse la dosar, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 700 lei.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
I. Cererea de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul A. la data de 31 octombrie 2012, reclamantul P. C. A. a chemat în judecată pe calea contenciosului administrativ fiscal pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la restituirea taxei speciale pentru autoturisme în cuantum de 2.870 lei, reprezentând taxă de poluare pentru autovehicule, actualizată cu dobânda în materie fiscală, cu cheltuieli de judecată.
II. Hotărârea Tribunalului A.:
Prin sentința civilă nr. 5083/16.11.2012, pronunțată în dosar nr._, Tribunalul A.:
- a admis acțiunea în contencios administrativ fiscal exercitată de reclamantul P. C. A., împotriva pârâtei Administrația Finanțelor Publice A. și în consecință:
- a obligat pârâta să îi restituie reclamantului suma de 2870 lei, nerestituită din suma de 5138 lei achitată prin chitanța . nr._/08.04.2008, reprezentând taxă de primă înmatriculare, actualizată cu dobânda calculată în conformitate cu art. 124 C.pr.fisc., începând cu ziua următoare termenului de 45 de zile de la data înregistrării, în evidența pârâtei-16.10.2012, a cererii reclamantului de restituire a taxei.
- a obligat pârâta să îi plătească reclamantului 839,3 lei, cheltuieli de judecată.
Pe fond, în esență, cu o motivare elaborată și făcând trimitere la hotărârea T. pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Tribunalul a apreciat că acțiunea este întemeiată, reținând, în esență, că taxa de poluare instituită prin Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 contravine art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat prin hotărârea Curții Europene de Justiție pronunțată în cauza T. C-402/09, ținând seama și de obligația Statului Român de a respecta dreptul Uniunii Europene, obligația izvorând din dispozițiile art. 11 și 148 din Constituția României, ca urmare a aderării României la U.E. începând cu 1.01.2007.
III. Recursul pârâtei:
Împotriva sentinței civile nr. 5083/16.11.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ a declarat recurs pârâta Administrația Finanțelor Publice A., solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea cu trimitere spre rejudecare, iar în subsidiar și pe fond, modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii formulate.
În motivare pârâta arată că înțelege să invoce excepția de inadmisibilitate a acțiunii reclamantei, sub un dublu aspect.
Primul aspect se refera la împrejurarea în care Instanța de fond a constatat ca însăși obligația de plata a taxei, de natura legala și condiționarea înmatriculării de dovada plații acesteia, echivalează cu existenta unui act administrativ de obligare la plata, care nu are suport material, ci doar o baza legala.
Or, în condițiile în care nu exista un „suport material", adică existenta materiala a unui act administrativ, acțiunea reclamantului, așa cum a fost formulata, apare ca fiind inadmisibila.
Cele doua adrese emise de parata nu întrunesc elementele unui act administrativ fiscal, cum de altfel a stabilit și prima instanță sau, astfel cum este definit la art. 41 din cod procedura fiscala, potrivit cu care „ în înțelesul prezentului cod, actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale."
Revenind la natura adreselor emise de subscrisa, pârâta arată că aceste adrese pot fi cel mult asimilate ca documente (înscrisuri) emise în regim de asistență contribuabili, așa cum este prevăzut în Ordonanța nr. 767/2000 pentru aprobarea instrucțiunilor cuprinzând procedura de asistare a contribuabililor în domeniul fiscal. Natura juridică a acestor adrese este un răspuns de informare, dar fără să producă efecte juridice din partea organului fiscal și care nu îmbracă natura unui act administrativ fiscal (art. 43 alin 3 din Codul de Procedură Fiscală.
Spre exemplificare și pentru a combate motivarea instanței referitoare la „calculațiile privind taxele speciale pentru autoturisme, stabilită de Ministerul Finanțelor și care este afișată, în formă electronică, în mod public", arătăm că, și în situația în care un contribuabil solicită organului fiscal, în conformitate cu dispozițiile pct. 1 din Ordonanța nr. 418/2007 privind procedura de calcul a taxei speciale, să I se calculeze cuantumul taxei speciale, documentul emis prin care i se calculează acest cuantum al taxei, este tot un răspuns de informare, emis în regim de asistență contribuabili, așa cum este prevăzut în Ordonanța nr. 767/2000, dar fără să producă efecte juridice din partea organului fiscal și care nu îmbracă natura unui act administrativ fiscal (art. 43 alin 3 din Codul de Procedură Fiscală.)
Pârâta arată că al doilea aspect al inadmisibilității, are în vedere natura litigiului.
Potrivit art. 2 pct. 1 lit f din Legea nr. 554/2004, "contencios administrativ" reprezintă activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Articolul de lege are doua teze. Teza 1 se refera la "emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ", iar teza a ll-a se refera la "nesoluționarea în termenul legal oh din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere". Nici una din cele doua condiții ale articolului de lege menționat nu este îndeplinita. Art 2 pct. 1 lit f trebuie interpretat prin raportare la art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554, potrivit cu care "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri..."
În sinteză, daca nu exista act administrativ în speța, sau daca petentei i s-a răspuns printr-un simplu răspuns la petiție, în termenul legal, nu se poate vorbi de contencios administrativ.
A doua excepție de ordine publica pe care o invocă pârâta este cea privind lipsa calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice A., solicitând admiterea acesteia, ținând cont de următoarele argumente.
Raportul juridic de drept administrativ se leagă în mod valabil intre autoritatea publica emitenta a actului administrativ și persoana vătămata prin acel act. În speță, nu se contesta nici un act administrativ, ci se contesta legalitatea stabilirii unei taxe printr-un act normativ. Practic, taxa contestata a fost instituita de statul român, nu de parata, în speța putând avea calitate procesuala pasiva persoana care a fundamentat implementarea taxei speciale în legislația naționala (codul fiscal, art. 214 ind. 1 și urm), respectiv Statul Român. În materie fiscala, adică de taxe, impozite și alte contribuții la bugetul general consolidat, Statul Român este reprezentat în instanța de Agenția Naționala de Administrare Fiscala, potrivit HG nr. 495/2007.
Instanța a reținut că "obligația de plata a taxei are o baza legală", așadar emitentul acelei "baze legale" nu este Administrația Finanțelor Publice A., pentru a putea sta în judecata în nume propriu.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat ca exista incompatibilitate intre reglementarea naționala și cea comunitara. Prin urmare, reclamantul a considerat ca este discriminat prin legislația interna, motivat de faptul ca autoturismele second hand provenind din alte state membre ale Uniunii Europene sunt taxate diferit.
Așadar, instanța de fond a motivat hotărârea raportându-se la nelegalitatea stabilirii prin legea interna a taxei speciale, care ar încălca art. 90 din Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeana, fără sa-și exercite rolul activ, în stabilirea calității procesuale a persoanei chemate în judecata ca parat.
Instanța nu a avut în vedere faptul ca Administrația Finanțelor Publice A. nu a elaborat actul normativ prin care s-a stabilit taxa speciala, pentru a putea fi parte în proces.
Instanța a considerat ca încălcarea art. 90 din Tratat a fost demonstrata prin faptul ca a fost instituita taxa speciala, insa nu a avut în vedere faptul ca parata doar a încasat respectiva taxa potrivit legislației în vigoare.
Prima instanță a încălcat limitele generale de competentă ale unei instanțe de judecată, depășind și atribuțiile puterii judecătorești (art. 304 punctul 4 din Codul de Procedură Civilă).
Potrivit art. 126 alin. 2 din Constituția României, „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.". Astfel, nicio lege în vigoare NU permite unei instanțe judecătorești de drept comun să se pronunțe asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu constituția și cu tratatele internaționale.
Așa cum s-a arătat și prin întâmpinarea depusă, această atribuție revine exclusiv Parlamentului și, eventual, Curții Constituționale, singurele instituții în măsură să aprecieze dacă legislația referitoare la taxa de primă înmatriculare contravine Constituției sau reglementărilor Uniunii Europene și să adopte hotărâri în consecință.
În acest fel, referitor la inițiativa legislativă a autorităților competente, dispozițiile art. 21 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, reglementează modul de propunere de modificare și completare a actelor normative interne ale căror dispoziții nu sunt concordante cu cele ale actelor internaționale la care România este parte sau nu asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar.
De altfel partea finală a art. 148 alin 2 din Constituție prevede expres că prioritatea reglementărilor comunitare asupra dreptului intern se realizează „cu respectarea prevederilor actului de aderare", tratat care instituie obligația statului român - deci a organului competent, Parlamentul - de armonizare a legislației interne cu cea europeană.
În ce privește fondul cauzei, admițând că la data pronunțării, OUG nr. 50/2008, cap. VI lit. A) alin. 1-17, deși era publicată în Monitorul Oficial, ea nu era în vigoare, pârâta consideră că hotărârea instanței este netemeinica și nelegala, astfel:
Regimul taxei speciale pentru autoturisme, care a intrat în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2007, a înlocuit în fapt regimul accizelor prevăzut în Codul fiscal pentru autoturismele și automobilele de teren, inclusiv cele rulate din import, regim care s-a aplicat până la data de 31 decembrie 2006.
În condițiile desființării frontierelor vamale cu statele membre ale Uniunii Europene, metodologia de calcul a accizelor devenea inaplicabilă, fapt ce a condus la reașezarea acestei metodologii.
Odată cu reașezarea metodologiei de calcul s-a avut în vedere și eliminarea reglementărilor privind înmatricularea autoturismelor potrivit cărora până la 31 decembrie 2006 nu se înmatriculau în România autoturismele a căror vechime depășea 8 ani și care aveau o normă de poluare inferioară normei EURO 3. În această situație a fost necesar a se întreprinde unele măsuri pentru evitarea introducerii în România a unui număr exagerat de mare de autoturisme vechi cu grad ridicat de poluare . Neluarea unor măsuri corespunzătoare în acest sens, ar fi avut drept consecință transformarea în deșeuri a autovehiculelor second-hand la scurt timp de la introducerea acestora în România, tara noastră urmând să suporte costurile aferente reciclărilor, în locul țărilor de unde au fost achiziționate autovehiculele respective.
Față de prevederile constituționale ale art. 148 pârâta precizează următoarele:
Potrivit art. 1-33 din Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, M. Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) și, Republica Bulgaria și România privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005: „ Legea-cadru europeană este un act legislativ care obligă orice stat membru destinatar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, lăsând în același timp autorităților naționale competența în ceea ce privește alegerea formei și a mijloacelor."
Totodată, precizează faptul că alin. 2) al art. 148 din Constituția României instituie supremația tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Din analiza dispozițiilor legale mai sus invocate rezultă faptul că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, însă autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
În concluzie, instanța de fond a aplicat greșit legea. (art. 304 pct. 9 cod procedura civila)
Cu privire la prevederile art. 90 (1) din Tratatul Comunităților Europene pârâta precizează faptul că dispozițiile art. 90 din Tratatul Comunității Europene nu sunt incidente în cauză, întrucât taxa de primă înmatriculare urmează a fi plătită de toți proprietarii unor autoturisme sau autovehicule, indiferent de proveniența acestora, la momentul primei înmatriculări în România.
Astfel, pentru un autoturism fabricat în România care nu a fost înmatriculat o perioadă de 8 ani, se va plăti aceeași taxă de înmatriculare ca și în cazul unui produs din oricare alt stat comunitar, cu condiția existenței acelorași specificații tehnice.
Prin urmare, dispozițiile art. 90 alin. (1) din Tratatul Comunităților Europene are în vedere introducerea unor limitări ale drepturilor statelor de a introduce pentru produse comunitare impozite mai mari decât pentru produsele interne.
Față de cele menționate mai sus, pârâta recurentă considera că dispozițiile comunitare reținute în hotărârea Tribunalului A. ca fiind încălcate prin prevederile Codului Fiscal nu sunt incidente în speța prezentată, întrucât legislația noastră prevede plata în cazul în care suntem în prezența acelorași specificații tehnice, a unei taxe de primă înmatriculare în România în același cuantum indiferent dacă se aplică la autoturismele/autovehiculele din producția internă sau din cele produse în spațiul comunitar.
Totodată, fată de cele reținute de Tribunalul A., cum că am fi în prezența unui regim fiscal discriminatoriu, pârâta apreciază că argumentele instanței nu pot fi reținute întrucât regimul fiscal este același pentru toate persoanele care înmatriculează autoturisme/autovehicule în România. Argumentele de principiu reținute în motivarea hotărârii pronunțate de Tribunalul A. sunt neîntemeiate, întrucât legislația europeană nu interzice instituirea taxei, ci doar prevede ca nivelul acesteia să nu fie mai mare decât al taxelor care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Prin urmare, Tribunalul A. ar fi fost obligat să stabilească prin mijloace procedurale specifice dacă taxa achitată în concret de reclamanta este sau nu mai mare decât nivelul taxelor achitate direct sau indirect pentru produsele interne similare.
În acest context trebuie menționat și faptul că nici Comisia Europeană nu este împotriva perceperii unei taxe cu ocazia primei înmatriculări a autoturismelor, ci doar a modului de determinare a taxei. De asemenea, precizăm că principiul "poluatorul plătește", pe care se bazează și instituirea taxei speciale pentru autovehicule, este un principiu acceptat la nivelul Uniunii Europene. Precizăm de asemenea că 16 state membre ale Uniunii Europene practică o taxă care se percepe cu ocazia înmatriculării autovehiculelor (între care Ungaria, G., Danemarca, Spania, Belgia, Olanda Cipru). Mai mult, se are în vedere armonizarea la nivel comunitar a regimului fiscal al taxei de înmatriculare, în prezent, fiind în discuție la nivelul Comisiei Europene, un proiect de directivă în acest sens, proiect care, după aprobare, va deveni obligatoriu de aplicat pentru toate statele membre.
Prin urmare, existența unei taxe de primă înmatriculare nu este contrară dispozițiilor comunitare, nefiind deci motive temeinice pentru a dispune restituirea sumei reprezentând taxa de înmatriculare.
De altfel, a institui obligativitatea plății taxei de primă înmatriculare numai în cazul importului de autoturisme/autovehicule ar putea fi considerat la rândul său un regim fiscal discriminatoriu între persoanele care importă bunuri și cele care aduc în țară bunuri din spațiul comunitar.
Față de cele menționate mai sus,se învederează faptul că obligația generică de armonizare a legislației interne cu cea europeană, instituită prin art. 148 alin. 2) din Constituție, și cea specială, prevăzută de art. 90 paragraful I din Tratatul Comunității Europene, revin exclusiv Parlamentului, nu și instanțelor judecătorești. De altfel, partea finală a art. 148 alin. 2) din Constituție prevede expres ca prioritatea reglementărilor comunitare asupra dreptului intern se realizează „ cu respectarea prevederilor actului de aderare", tratat care instituie obligația statului român - deci a organului competent, Parlamentul - de armonizare a legislației interne cu cea europeană.
Totodată, trebuie reținut și faptul că dispozițiile art. 90 paragraful I din Tratatul Comunității Europene nu sunt incidente întrucât, pe de o parte nu suntem în prezența unor „ impozite interne mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare", iar pe de altă parte nu ne aflăm în prezența unui regim fiscal discriminator, întrucât obligația plății taxei de primă înmatriculare există pentru toate autoturismele/autovehiculele, indiferent de țara de proveniență a acestora, nefiind deci în prezența unei îngrădiri a liberi circulații a mărfurilor, principiu statuat în Tratatul Comunității Europene.
Tot pe fondul cauzei, pârâta recurentă solicită să se constate că la momentul promovării prezentului recurs, este în vigoare OUG nr. 50/2008, cu Norme Metodologice de aplicare stabilite prin HG, OUG nr. 50/2008 fiind publicată anterior pronunțării hotărârii atacate.
Pârâta recurentă consideră acțiunea reclamantului ca fiind parțial fără obiect.
Astfel, începând cu data de 01.07.2007 a intrat în vigoare OUG nr. 50/2008, cu Norme Metodologice de aplicare stabilite prin HG.
Potrivit dispozițiilor art. 11 din OUG nr. 50/2008 „Taxa rezultată ca diferență între suma achitată de contribuabil în perioada 1 ianuarie 2007-30 . - iunie 2008, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, și cuantumul rezultat din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pe poluare pentru autovehicule se restituie pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență."
Rezultă, așadar, faptul că pentru a obține restituirea unei părți din taxa plătită pentru prima înmatriculare a autoturismului la care face referire reclamanta trebuie doar să depună o cerere însoțită de actele dispuse de prevederile normative, iar organul fiscal va proceda la restituire în termenul indicat de dispozițiile C.pr.fiscală, fără a fi nevoie de intervenția instanței de judecată, aceasta, bineînțeles, dacă există diferențe de restituit între veche taxă reglementată de C. Fiscal și cea de poluare introdusă de OUG nr. 50/2008.
Din acest punct de vedere și pentru această parte din suma, acțiunea reclamantului este fără obiect, existând o procedură de restituire de care acesta poate să uzeze și în urma căreia va primii suma ce i se cuvine, drept pentru care, pe fond, pârâta solicită reținerea cauzei pentru judecare și în consecință respingerea ei.
Cu privire la partea de taxă a cărei restituire nu se face la cerere potrivit OUG nr. 50/2008, pârâta solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Astfel, așa cum se arată în expunerea de motive a OUG 50/2008 „în scopul asigurării protecției mediului prin realizarea unor programe și proiecte pentru îmbunătățirea calității aerului și pentru încadrarea în valorile limită prevăzute de legislația comunitară în acest domeniu, ținând cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, având în vedere faptul că aceste măsuri trebuie adoptate în regim de urgență, pentru evitarea oricăror consecințe juridice negative ale situației actuale, în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul public și constituie situații de urgență și extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituția României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta ordonanță de urgență.(...)"
Chiar din această expunere de motive, rezultă că adoptarea OUG 50/2008 a avut, printre alte motivații și necesitatea respectării legislației europene.
A decide altfel, ar însemna ca tocmai prin hotărârea pronunțată instanța să încalce normele comunitare, această taxă existând în mod legal în alte 16 state comunitare (Germania, Italia, Franța, etc.), chiar mai mult, ar însemna o îngrădire a politicii fiscale a statelor comunitare, însuși art. 1 alin. 2 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale stabilind:
"Orice persoana fizica sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."
Întreaga practică jurisprudențială comunitară este în acest sens, tocmai existența taxei de poluare în alte state comunitare de tradiție din care s-a exemplificat mai înainte (în unele, în cuantum cel puțin dublu față de România) indicând fără dubiu, legalitate și, mai ales, necesitatea existenței acesteia pentru un stat membru UE.
Mai mult, pârâta precizează că în Infograma nr. 5899/26.06.2008 transmisă de Reprezentanța Permanentă a României pe lângă UE de la Bruxelles, se arată că expertul D.G. TAXUD a menționat că prevederile proiectului de Norme Metodologice privind taxa pe poluare pentru autovehicule, transmis Comisiei Europene la data de 25.06.2008 (formă care, de altfel, a și fost aprobată tocmai în acest mod de Guvernul României) sunt conforme cu criteriile europene.
Totodată, în aceiași Infograma se menționează faptul că procedura de infringement împotriva României va fi închisă doar după adoptarea de Parlamentul României a OUG nr. 50/2008.
Pentru toate aceste motive, în principal, se solicită admiterea recursului, casarea cu trimitere spre rejudecare, iar în subsidiar și pe fond, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii .
În drept, invocă art. 304 pct.4, art. 304 pct. 9 și 304 ind. 1 Cod procedura civila, art. 312 C.pr.civ., art. 11 din OUG nr. 50/2008 și Normele Metodologice la care face referire OUG nr. 50/2008, cap. VI lit. A) alin. 1-17.
IV. Concluziile scrise ale reclamantului:
Prin concluziile scrise formulate, reclamantul intimat P. C. A. a solicitat respingerea excepțiilor inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive a A.F.P. A., iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului pârâtei Administrația Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr. 5083/16.11.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ .
V. Aprecierea Curții de Apel Timișoara:
Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispozițiilor art. 304 din codul de procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel constată următoarele:
Reclamantul a solicitat instanțelor de contencios administrativ obligarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A. la restituirea taxei de primă înmatriculare plătite de domnia sa pentru înmatricularea în România, în 8.04.2008, a unui autoturism second hand achiziționat dintr-un stat al Uniunii Europene.
Prin sentința civilă recurată, Tribunalul A. a admis cererea și a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A. la restituirea către reclamant a diferenței dintre suma reprezentând taxa de primă înmatriculare plătită anterior de acesta și suma deja restituită către reclamant în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008.
Tribunalul A. a motivat admiterea cererii, în esență, pe incompatibilitatea acestei taxe cu dispozițiile art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
Curtea observă că recurenta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A. a invocat excepția inadmisibilității prezentei acțiuni, sub două aspecte.
1 Analizarea excepției inadmisibilității acțiunii reclamantului:
Pe de o parte, recurenta a invocat că actele contestate nu sunt acte administrative, în sensul Legii nr. 554/2004, iar pe de altă parte, că prezentul litigiu nu este unul de contencios administrativ, dat fiind faptul că actele contestate nu sunt acte administrative.
Curtea constată, din modul de formulare a acestei excepții, că aceasta are la bază opinia conform căreia actele contestate în justiție de reclamant nu sunt acte administrative.
Recurenta a susținut că, în condițiile în care actul administrativ atacat nu are „suport material”, ci doar o bază legală, acțiunea reclamantului apare ca inadmisibilă și că actele prin care Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A. a refuzat cererea reclamantului de restituire a taxei constituie o simplă corespondență emisă în regim de asistență contribuabili, fără să producă efecte juridice.
Curtea observă, în această privință, că prin actele respective Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A. a respins cererea de restituire a taxei de primă înmatriculare formulată de reclamant.
Curtea observă, în primul rând, că în cauză este necontestat că reclamantul a plătit taxa de primă înmatriculare impusă de art. 2141 Codul fiscal și că a solicitat restituirea acestei taxe.
De asemenea, este necontestat că solicitarea reclamantului de restituire a acestei taxe a fost respinsă de pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A..
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin act administrativ se înțelege „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ”.
Referirile la faptul că nu există un suport material al actului în cauză au în vedere numai una din semnificațiile noțiunii de act administrativ, respectiv semnificația de „înscris” probator, constatator al manifestării de voință a emitentului actului.
Or, actul administrativ nu are numai semnificația de înscris constatator al unei manifestări de voință, ci – în primul rând – de manifestare de voință făcută în scopul nașterii, modificării sau stingerii unui raport juridic administrativ.
În acest context, autoritățile fiscale invocă tocmai lipsa unui înscris, a unui formular care să ateste manifestarea de voință a acestei autorități – aspect care este consecința refuzului acestor autorități de a emite un astfel de înscris.
Curtea constată însă existența unei manifestări de voință a autorităților fiscale în momentul acceptării plății taxei de primă înmatriculare de către reclamant, precum și în momentul în care a refuzat restituirea acestei taxe, la cererea expresă a reclamantului.
Examinând actele respective, adică manifestările de voință ale autorităților fiscale, prin prima definiției legale a actului administrativ, Curtea observă că acestea sunt acte unilaterale – deoarece exprimă voința unilaterală a autorității emitente de a respinge cererea reclamantului, că au fost emise în regim de putere publică și în vederea executării în concret a legii – deoarece actele respective au fost emise de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A. în calitate de organ împuternicit oficial cu verificarea îndeplinirii obligațiilor fiscale, și că modifică raporturi juridice – deoarece, prin consecințele sale concrete, a exprimat voința Administrației Finanțelor Publice a Municipiului A. de a refuza restituirea taxei solicitate de reclamant.
Curtea observă că pârâta nu a identificat nici un text legal încălcat de reclamant prin formularea acestei cereri și a contestației împotriva refuzului de restituire a taxei în litigiu. De asemenea, nu s-a arătat că reclamantul ar fi avut o altă posibilitate procedurală de a solicita restituirea taxei plătite și contestate, și nici nu a fost indicată o altă procedură legală aplicabilă în astfel de cazuri.
Din acest punct de vedere, Curtea reține că actele atacate de reclamant sunt acte administrative în sensul prevăzut de art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ele exprimând voința Administrației Finanțelor Publice a Municipiului A. de a refuza restituirea taxei de primă înmatriculare solicitată de reclamant, refuz explicit, manifestat în regim de putere publică, în calitate de organ competent cu încasarea taxei respective și cu rezolvare a cererilor de restituire a taxelor astfel percepute.
Aceeași concluzie se desprinde și din examinarea dispozițiilor art. 41 Cod de Procedură Fiscală, care definesc actul administrativ fiscal dispoziții conform cărora „în înțelesul prezentului cod, actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale.”
Or, în condițiile în care actele respective au fost emise de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A. potrivit competenței sale, în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale, nu se poate reține absența caracterului administrativ al acestor acte, indiferent care ar fi denumirea lor.
D. fiind caracterul de act administrativ al acestei manifestări de voință a Administrației Finanțelor Publice a Municipiului A., Curtea reține caracterul nelegal al refuzului acestei instituții de a examina cererea de restituire formulată de reclamant.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că este nefondată excepția inadmisibilității prezentei acțiuni, excepție susținută pe absența caracterului administrativ al actelor supuse controlului judecătoresc.
În raport cu această concluzie, Curtea reține că prezentul litigiu este de competența instanțelor de contencios administrativ, excepția invocată nefiind întemeiată nici sub acest aspect.
2 Analizarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei recurente Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A.:
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei recurente Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A., Curtea observă că aceasta a fost invocată pe considerentul că taxa contestată a fost instituită de Statul Român, iar nu de către pârâtă.
Astfel, Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A. a susținut că însăși instanța de fond a reținut existența unei baze legale pentru calculul taxei de primă înmatriculare, iar emitentul acestei baze legale este Statul Român, iar nu Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A..
Curtea observă că, într-adevăr, taxa de primă înmatriculare contestată de reclamant este stabilită de Statul Român prin art. 2141 Codul fiscal.
Pe de altă parte, este necontestat faptul că taxa respectivă a fost plătită de către reclamant la Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A., această instituție având, astfel, competența legală de a încasa și calcula această taxă.
De asemenea, Curtea constată că reclamantul a solicitat nu numai restituirea taxei plătite, ci și anularea actului prin care pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A. a refuzat restituirea taxei de primă înmatriculare solicitată de reclamant.
În aceste condiții, Curtea reține că pârâta s-a comportat nu numai ca un veritabil organ împuternicit cu încasarea și calcularea taxei în litigiu, dar a emis și acte administrative prin care a refuzat restituirea taxei respective, fără a invoca în cadrul procedurii administrative de contestare lipsa competenței legale de a emite aceste acte și fără a indica un alt organ administrativ care ar avea această competență.
În aceste condiții, Curtea apreciază că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei recurente Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A. nu este întemeiată, instanța de fond reținând în mod corect că această instituție are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
3 Analizarea excepției privind necompetența instanțelor de a evalua conformitatea legislației române cu dispozițiile din dreptul comunitar:
Cu privire la competența instanțelor de a evalua conformitatea legislației române cu dispozițiile din dreptul comunitar, recurenta a invocat faptul că nici o lege în vigoare nu permite unei instanțe judecătorești de drept comun să statueze asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu Constituția României și cu tratatele internaționale.
În privința acestei excepții, Curtea amintește că în dispozitivul hotărârii Curții de Justiție a Comunităților Europene din 9 martie 1978, dată în cauza Administrazione delle finanze delloStato/Simmenthal, nr. C 106/77, s-a statuat că „judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.”
Date fiind această opinie explicită a Curții de Justiție a Comunităților Europene – a cărei jurisprudență este obligatorie pentru instanțele naționale în interpretarea dreptului comunitar – Curtea constată că instanțele române de drept comun sunt competente să procedeze, în executarea obligației de a asigura realizarea efectului deplin al dreptului comunitar, la înlăturarea de la aplicare a oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.
4 Examinarea fondului litigiului:
Cu privire la fondul litigiului, Curtea observă că recurenta a susținut că art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană nu este incident în cauză pentru că „taxa de primă înmatriculare urmează a fi plătită de toți proprietarii de autoturisme, indiferent de proveniența acestora, la momentul primei înmatriculări în România”.
Curtea constată că aplicarea art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană se referă la o discriminare între impozitele aplicate „produselor altor state membre” și impozitele „interne de orice natură care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.
Așadar, discriminarea la care se referă acest text legal are în vedere o comparație între nivelul de impozitare a produselor altor state membre ale Uniunii Europene, în comparație cu nivelul de impozitare a produselor de pe piața internă a Statului Român.
Este necontestat în cauză că taxa de primă înmatriculare se plătește de către toți particularii care doresc să înmatriculeze pentru prima dată un autovehicul în România, indiferent de unde provine acesta.
Însă taxa de primă înmatriculare se aplică, potrivit art. 2141 din Codul fiscal, numai autovehiculelor care nu sunt deja înmatriculate în România.
Așadar, o eventuală discriminare operează numai între nivelul de impozitare a autoturismelor înmatriculate în România anterior datei de 1.01.2007 – când Statul Român a aderat la Uniunea Europeană și au intrat în vigoare dispozițiile art. 2141 din Codul fiscal – și nivelul de impozitare a autoturismelor înmatriculate în România ulterior datei de 1.01.2007.
Curtea observă, totodată, că nu se percepe taxa stabilită de 2141 din Codul fiscal în cazul reînmatriculării în România, după 1.01.2007, a unui autovehicul care a fost anterior înmatriculat în România.
Cu toate acestea, taxa stabilită de 2141 din Codul fiscal este percepută în cazul înmatriculării în România, după 1.01.2007, a unui autovehicul care a fost anterior înmatriculat în alt stat membru al Uniunii Europene decât România.
În consecință, indiferent de nivelul de poluare al autovehiculului respectiv, dacă acesta a fost deja înmatriculat în România, taxa specială nu se datorează, aspect care este în măsură să pună la îndoială legitimitatea scopului legiuitorului român, de a institui această taxă pentru protejarea mediului înconjurător.
Date fiind aceste considerații, Curtea consideră că art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană este aplicabil în privința taxei speciale de primă înmatriculare plătită de reclamant și contestată în prezenta cauză.
În privința consecințelor aplicării art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, în prezenta cauză, Curtea amintește principiile emise de Curtea de Justiție a Comunităților Europene în interpretarea acestui articol.
Astfel, în Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 5 decembrie 2006 – dată în cauzele reunite C-290/05 și C-333/05, Ákos Nádasdi c. Vam-és Penzugyörseg Észak-Alföldi Regionalis Parancsnoksága, respectiv I. Németh c. Vam-és Penzügyörség Del-Alfoldi Regionális Parancsnoksága – Curtea Europeană de Justiție a arătat următoarele:
„45. Așa cum Curtea a statuat deja, în sistemul Tratatului instituind Comunitatea Europeană art. 90 suplimentează dispozițiile referitoare la abolirea taxelor vamale și a măsurilor cu efect echivalent. Scopul acestuia este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricăror forme de protecție care pot rezulta din aplicarea unor impozite interne care discriminează produsele provenite din alte state membre (cauzele reunite C-393/04 și C-41/05, Air Liquide Industries Belgium, Culegere 2006 p.I-0000, par.55 și jurisprudența acolo citată).
46 În ceea ce privește a importarea autoturismelor second-hand importate, Curtea a apreciat de asemenea că art. 90 caută să asigure completa neutralitatea impozitării interne sub raportul concurenței între produsele care se află deja pe piața națională și produsele importate (cauza C-387/01,Weigel, Culegere 2004, p.I-4981, par. 66 și jurisprudența acolo citată).
47 Conform unei jurisprudențe bine stabilite, art. 90 par. 1 este încălcat atunci când taxa aplicată produselor importate și taxa aplicată produselor naționale similare sunt calculate diferit pe baza unor criterii care conduc, chiar dacă numai în anumite cazuri, la un nivel al taxei mai mare în cazul produselor importate (a se vedea cauza Weigel, par. 67, precum și jurisprudența acolo citată). Totuși, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile pentru existența unei asemenea discriminări, impozitarea poate fi discriminatorie în mod indirect, datorită efectelor pe care le produce.
48. În scopul de a asigura neutralitatea impozitării interne prin respectarea regulilor de concurență între autoturismele uzate aflate deja pe piața națională și autoturismele similare importate, este necesar să fie comparate efectele taxei de înmatriculare pentru vehiculele nou importate dintr-un alt stat membru decât Ungaria cu efectele valorii reziduale a taxei de înmatriculare care afectează vehiculele similare înmatriculate deja în Ungaria și cărora, pentru acest scop, le-a fost deja aplicată această taxă.
49. O comparație cu autoturismele second-hand plasate în circulație în Ungaria înainte de . Legii privind taxele de înmatriculare nu este relevantă. Scopul art. 90 nu este acela de a împiedica statele membre să introducă noi impozite sau să schimbe cota de impunere sau baza de impunere a unor impozite existente.
51. Cât privește criteriile care pot fi folosite pentru determinarea unei taxe, Curtea observă că, în stadiul său actual, dreptul comunitar nu restrânge libertatea fiecărui stat membru de a construi un sistem fiscal care ace diferențieri între anumite produse, chiar dacă este vorba de produse similare în sensul art. 90 par. 1 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană pe baza unor criterii obiective, cum ar fi proveniența materiilor prime folosite sau procesul de producție aplicat. Totuși, o asemenea diferențiere este compatibilă cu dreptul comunitar numai dacă urmărește obiective care sunt ele însele compatibile cu cerințele Tratatului și ale legislației comunitare secundare și dacă regulile în cauză sunt de natură să evite orice formă de discriminare, directă sau indirectă, îndreptată împotriva importurilor din alte state membre sau orice altă formă de protecție a produselor naționale concurente (cauza Outokumpu, par. 30).
52. În contextul sistemul taxelor de înmatriculare, criterii precum tipul motorului, capacitatea cilindrică și clasificarea fundamentată pe motive de protecție a mediului reprezintă criterii obiective. Prin urmare ele pot fi folosite într-un asemenea sistem. Pe de altă parte, nici nu există vreo cerință ca valoarea taxei să fie legată de prețul autoturismului.
53 Totuși, o taxă de înmatriculare nu trebuie să împovăreze produsele provenind din alte state membre mai mult decât produsele naționale similare.
54. Un autoturism nou pentru care taxa de înmatriculare a fost plătită în Ungaria își pierde, în timp, o parte din valoarea sa de piață. Pe măsura deprecierii autoturismului, se diminuează de asemenea cuantumul taxei de înmatriculare incluse în valoarea reziduală a autoturismului. Din moment ce acesta este un autoturism folosit, el nu poate fi vândut decât pentru un preț ce corespunde unei părți din valoarea sa inițială, care conține valoarea reziduală a taxei de înmatriculare.
55. Pare a rezulta, din informațiile transmise de instanțele naționale, că un autoturism de același model, vechime, cu același număr de kilometri parcurși, cumpărat într-un alt stat membru și înregistrat în Ungaria, va atrage aplicarea integrală a taxei de înmatriculare prevăzută pentru această categorie de autoturisme. Prin urmare, taxa reprezintă o sarcină mai consistentă pentru autoturismele second-hand importate decât pentru autoturismele similare deja înregistrate în Ungaria, cărora li s-a aplicat taxa de înmatriculare într-un stadiu anterior.
56. Deci, deși scopul înmatriculării este acela de protecție a mediului și nu ține cont de valoarea de piață a autoturismului, aplicarea art. 90 par. 1 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană implică luarea în considerare a deprecierii autoturismelor folosite atunci când acestea sunt impozitate, din moment ce această taxă este percepută numai o dată, atunci când autoturismul este pentru prima dată înregistrat în vederea punerii în circulație în statul membru în cauză, fiind încorporată în această valoare.
57. Rezultă din considerațiile de mai sus că răspunsul la întrebările adresate Curții în cauza C-290/05, respectiv în prima parte a întrebării a treia și întrebarea a patra din cauza C-333/05 trebuie să fie acela că art. 90 par. 1 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană trebuie interpretat ca interzicând o taxă de tipul celei prevăzute de Legea privind taxele de înmatriculare, atâta timp cât:
- taxa este percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul unui stat membru;
- valoarea taxei, determinată exclusiv prin raportare la caracteristicile tehnice ale autoturismului (tipul motorului, capacitatea cilindrică) și clasificarea din punct de vedere al poluării, este calculată fără a se lua în calcul deprecierea autoturismului, de o asemenea manieră încât, atunci când se aplică autoturismelor second-hand importate din statele membre, aceasta excede valoarea reziduală a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înregistrate în statul membru în care sunt importate.
O comparație cu autoturismele second-hand plasate în circulație în acest stat membru înainte de aplicarea a Legii privind taxele de înmatriculare nu este relevantă.”
Făcând aplicarea acestor principii în prezenta cauză, Curtea nu observă nici o diferență între taxa instituită de legislația maghiară – care a făcut obiectul examinării Curții Europene de Justiție în cauza citată mai sus – și art. 2141 din Codul fiscal român.
Ca și în cazul legislației maghiare – constatată a fi neconformă cu art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană – și în cazul art. 2141 din Codul fiscal român taxa este percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul României – stat membru al Uniunii Europene de la 1.01.2007.
De asemenea, valoarea taxei, determinată exclusiv prin raportare la caracteristicile tehnice ale autoturismului (tipul motorului, capacitatea cilindrică) și clasificarea din punct de vedere al poluării, este calculată fără a se lua în calcul deprecierea autoturismului, de o asemenea manieră încât – atunci când se aplică autoturismelor second-hand importate din statele membre ale Uniunii Europene – aceasta excede valoarea reziduală a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înregistrate în statul membru în care sunt importate, respectiv în România.
Având în vedere această concluzie, Curtea constată legalitatea hotărârii instanței de fond, care a reținut incompatibilitatea taxei speciale de primă înmatriculare a autoturismelor prevăzută de art. art. 2141 din Codul fiscal român cu dispozițiile art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
Consecința acestei concluzii a fost, de asemenea, justificată legal de instanța de fond.
În această privință, Curtea amintește că prin Legea nr. 157/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 465 din_, România a ratificat tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană.
Efectele acestei ratificări sunt reglementate de art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României, astfel cum a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 767 din_, dispoziții conform cărora:
(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2).
Curtea precizează, de asemenea, că obligația respectării dispozițiilor cuprinse în tratatele ratificate de Statul român rezultă și din dispozițiile art. 11 alin. 1 din Constituția României, conform cărora Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
În raport cu dispozițiile din Constituția României menționate, aplicarea dispozițiilor din legile interne al Statului român se va face în conformitate cu dispozițiile obligatorii din dreptul Uniunii Europene, respectiv din dreptul comunitar.
În concluzie,începând cu data aderării, 1.01.2007, este obligatorie pentru Statul român respectarea așa numitului „acquis comunitar” – astfel cum este definit prin art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 1367/2000, privind constituirea și funcționarea grupului de lucru pentru studierea concordanței dispozițiilor și principiilor Constituției României cu acquisul comunitar, în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 30 din_, definiție a acquisul comunitar conform căreia acesta include, între alte acte normative, „dispozițiile Tratatului instituind Comunitatea Europeană, semnat la 25 martie 1957 la R., și ale Tratatului privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht, ambele republicate în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. C 340 din 10 noiembrie 1997”.
În privința efectelor intrării în vigoare a Ordonanței de Urgență nr. 50/2008 asupra prezentei cauze, Curtea reține următoarele:
Ordonanța de Urgență nr. 50 din 21 aprilie 2008, pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, și a intrat în vigoare la data de 1.07.2008, conform art. 14 din acest act normativ.
Potrivit dispozițiilor art. 11 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008, „taxa rezultată ca diferență între suma achitată de contribuabil în perioada 1 ianuarie 2007 - 30 iunie 2008, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, și cuantumul rezultat din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pe poluare pentru autovehicule se restituie pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență”.
Normele metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008 au fost aprobate prin Hotărârea de Guvern nr. 686 din 24 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 480 din 30 iunie 2008.
Curtea reține că taxa specială ce face obiectul prezentei cauze a fost încasată în baza legislației fiscale interne în vigoare anterior datei de 1 iulie 2008 și care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare.
Într-o atare ipoteză, se aplică principiul conform căruia când un stat membru a impus sau aprobat o taxă contrară dreptului comunitar este obligat să restituie taxa percepută prin încălcarea acestuia.
Din această perspectivă reclamanta intimat are dreptul la restituirea integrală a taxei speciale încasată în temeiul unor dispoziții legale contrare normelor comunitare.
Curtea amintește că în cauza conexată nr. C- 290/05 și C-333/05 Ákos Nádasdi și I. Németh, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a decis că statele membre trebuie să asigure rambursarea taxelor colectate cu încălcarea prevederilor art. 90 din Tratat, cu respectarea principiilor ce guvernează autonomia procedurală și îmbogățirea fără justă cauză, și că în astfel de cauze pot fi plătite și daune pentru pierderile suferite.
În consecință, nu se poate reține justificat că Statul Român are un temei legal de reținere a unei părți din taxa încasată ilegal anterior datei de 1 iulie 2008 pe care s-o compenseze în parte cu o altă taxă ce urmează a fi percepută în temeiul unui alt act normativ adoptat ulterior raportului juridic de drept material fiscal în baza căruia s-a încasat nelegal taxa specială .
Curtea mai reține, în acest context, că noua taxă instituită de Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 este stabilită pe alte principii decât taxa specială anterioară, are alt mod de calcul și altă destinație.
Așa fiind, Curtea apreciază că nu este posibilă, pe de o parte admiterea recursului și respingerea acțiunii reclamantei, menținând ca legală taxa specială încasată sub imperiul normelor din Codul fiscal pe considerentul incidenței și efectelor produse de OUG nr. 50/2008, dar, pe de altă parte, nici nu se poate admite recursul, cu consecința îndrumării reclamantei să urmeze procedura anevoioasă și plină de riscuri în scopul restituirii integrale a taxei prin aplicarea noului act normativ.
A admite această teză ar însemna ca soluția dată acțiunii reclamantei să nu fie integrală și eficace, de vreme ce pârâta neagă în continuare că taxa specială s-a perceput în baza unei norme legale interne contrare dreptului comunitar.
Nu în ultimul rând, Curtea reține că restituirea doar a diferenței între taxa specială încasată anterior pe baza unei norme legale abrogată la 1 iulie 2008 și taxa de poluare ce urmează a se percepe în temeiul actului normativ aplicabil după această dată pune problema aplicării noului act normativ și pentru trecut, respectiv taxa specială încasată ilegal s-ar valida prin aplicarea retroactivă a unui alt act normativ inactiv la data nașterii și consumării raportului juridic de drept material fiscal, ceea ce evident contravine principiului neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. 1 din Constituție.
Din această perspectivă, aplicarea OUG nr. 50/2008 nu poate paraliza demersul reclamantei și nici nu poate pune sub semnul îndoielii legalitatea și temeinicia sentinței recurate conform argumentelor deja expuse în prezentele considerente.
Curtea observă, totodată, că Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 a intrat în vigoare în cursul soluționării cauzei iar dispozițiile art. 11 din acest act normativ sunt de natură să influențeze soluționarea acesteia prin limitarea restituirii taxei de primă înmatriculare doar la eventuala diferența dintre taxa de poluare prevăzută de O.U.G. 50/2008 și taxa achitată în baza dispozițiilor în vigoare la data efectuării plății.
Această reglementare intervenită în cursul soluționării cauzei este contrară dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza S. Greek Refineries și Stratis Andreatis vs. G. a reținut ingerința puterii legislative prin intervenția legiuitorului într-un moment în care procedura judiciară în care statul era parte se afla pe rolul instanței ceea ce a violat dreptul la un proces echitabil punând cealaltă parte într-o poziție dezavantajoasă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, de asemenea, că principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun oricărei ingerințe a puterii legislative în administrarea justiției. În același sens s-a pronunțat C.E.D.O și cauza Papageorgiou vs. G..
Pentru identitate de rațiune, soluția este identică și în situația în care puterea executivă, urmare a delegării legislative, este abilitată să emită reglementări cu putere de lege.
Astfel, în materie fiscală, potrivit art. 17 alin. 1 din Codul de procedură fiscală, subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unitățile administrativ-teritoriale, contribuabilul, precum și alte persoane care dobândesc drepturi și obligații în cadrul acestui raport, iar potrivit alin. 3, statul este reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor prin Agenția Națională de Administrare Fiscală și unitățile sale subordonate cu personalitate juridică.
În al doilea rând, taxa la care face referire O.U.G. 50/2000 și a cărei eventuală diferență ar urma să fie restituită este contrară, așa cum s-a reținut, art. 90 din Tratat. Așadar, nu poate fi reținut ca fiind supusă restituirii doar o parte din taxa de primă înmatriculare, atât timp cât întreaga taxă contravine dreptului comunitar.
Soluția Curții de Apel Timișoara:
Prin urmare, Curtea constată legalitatea și temeinicia sentinței civile recurate, fiind justificată concluzia privind incompatibilitatea taxei în litigiu cu dispozițiile art. 110 (fostul art. 90 TCE) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, precum și soluția înlăturării de la aplicare a reglementării române în prezenta cauză, cu obligarea pârâtei la restituirea acestei taxe.
În consecință, Curtea apreciază că soluția Tribunalului A. este temeinică și legală, recursul formulat de pârâta Administrația Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr. 5083/16.11.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 al. 1 Cod de Procedură Civilă.
Acordarea cheltuielilor de judecată:
Având în vedere dispozițiile art. 274 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, conform cărora „partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, ținând seama că s-a constatat caracterul nefondat al recursului, Curtea va obliga recurenta la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamant în recurs, respectiv la plata sumei de 700 lei (RON), reprezentând onorar de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâta Administrația Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr. 5083/16.11.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ .
Obligă recurenta la plata sumei de 700 lei către reclamantul P. C. A., cu titlul de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 28.05.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECATOR,
R. O. D. D. R. P.
GREFIER,
M. M.
Red.:R.P./03.06.2013
Tehnored./M.M./ 2 ex./20.06.2013
Inst.fond:Tribunalul A. :jud.M. M.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 21/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 5808/2013.... → |
|---|
