Obligaţia de a face. Decizia nr. 7242/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 7242/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 23-07-2013 în dosarul nr. 6783/115/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția contencios administrativ și fiscal
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 7242
Ședința publică din 23 iulie 2013
PREȘEDINTE: E. N.
JUDECĂTOR: A. P.
JUDECĂTOR: Ș. L.
GREFIER: N. B.
S-au luat în examinare recursurile formulate de reclamantul D. G. și pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. - Administrația Finanțelor Publice O., împotriva sentinței civile nr. 481/04.03.2013, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._, în contradictoriu cu chemata în garanție intimată Administrația F. pentru Mediu, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru reclamantul recurent avocat B. M., lipsă celelalte părți.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, observând că prin registratură s-au depus din partea reclamantei concluzii scrise, împuternicire avocațială și chitanță pentru plata onorariului avocațial, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul reclamantului solicită admiterea recursului și modificarea sentinței recurate în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată în prima instanță, respingerea recursului pârâtei ca nefondat; cu cheltuieli de judecată în recurs.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 481/04.03.2013, Tribunalul C.-S. a respins excepția neîndeplinirii prealabile invocate de Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. – Administrația Finanțelor Publice Reșița; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D. G., în contradictoriu cu pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice – Administrația Finanțelor Publice O.; a anulat decizia de calcul a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule nr. 5544/19.10.2012; a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 2644 lei cu titlu de taxă de poluare și dobânda legală calculată conform art. 124 Cod procedură fiscală fin ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la data de 25.10.2012 până la plata efectivă; a admis cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, obligând chematul în garanție să restituie pârâtei suma de 2644 lei achitată cu titlu de taxă de poluare cât și dobânda legală aferentă, calculată potrivit art. 124 Cod procedură fiscală; a obligat pârâta la 343,5 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile a contestației împotriva decizie de calcul a taxei de poluare, instanța de fond a reținut că pârâta DGFP C.-S. a invocat faptul că reclamanta nu a formulat o contestație prealabilă împotriva actului administrativ fiscal reprezentat de Decizia de calcul al taxei pe poluare pentru autovehicule emisă de AFP Reșița, în condițiile art. 207 alin. 1 din OG nr. 92/2003 privind C.pr.fiscală, întrucât termenul de depunere a contestație o reprezintă cele 30 de zile calculate de la data comunicării deciziei de calcul.
Tribunalul, analizând această excepție, a reținut că singura posibilitate pe care o au contribuabilii în baza Codului procedură fiscală este de a solicita restituirea taxei de poluare constatată a fi contrară prevederilor art. 110 din TFUE.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a constatat că instituirea taxei de poluare prin OUG nr. 50/2008 s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (vechiul art. 90, modificat prin . Tratatului de la Lisabona), astfel încât Tribunalul a considerat că acțiunea reclamantului este admisibilă, în condițiile în care taxa de poluare achitată de acesta este în contradicție cu legislația europeană în materie.
În privința cererii de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, Tribunalul a reținut următoarele:
În fapt, instanța de fond a constatat că raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamantei de obligare a pârâtei la restituirea taxei de poluare plătită și contestată de reclamantă, cu obligarea la plata dobânzilor legale aferente și a cheltuielilor de judecată.
În opinia instanței de fond, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 rezultă că sumele percepute de Statul Român cu titlul de taxă de poluare sunt virate în contul Administrației F. pentru Mediu și că această autoritate gestionează sumele respective.
Referitor la acordarea dobânzilor legale aferente sumei plătite cu titlul de taxă de poluare, Tribunalul a reținut că legislația care reglementează dobânzile datorate în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget este dispusă de art. 124 Cod de Procedură Fiscală, coroborat cu art. 117 și respectiv art. 70 alin. 1 Cod procedură fiscală.
În privința cheltuielilor de judecată tribunalul a observat că valoarea acestora este disproporționată față de natura cauzei și dificultatea litigiului astfel încât a procedat la reducerea onorariului avocațial.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal reclamantul D. G. și pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. - Administrația Finanțelor Publice O..
Prin recursul declarat de reclamant s-a solicitat modificarea în parte a sentinței recurate în ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate la fond în sensul acordării în totalitate a acestor cheltuieli, iar în subsidiar diminuarea onorariului la suma de 500 lei și menținerea în rest a sentinței atacate.
Prin recursul declarat de pârâtă s-a solicitat modificarea sentinței și respingerea cererii, în principal ca inadmisibilă, pentru lipsa plângerii prealabile, reglementată de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, iar în subsidiar ca neîntemeiată, învederându-se că taxa pe poluare a fost instituită prin OUG nr. 50/2008 cu respectarea legislației Uniunii Europene.
Analizând recursul declarat de Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. - Administrația Finanțelor Publice Reșița prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate, precum și prin aplicarea art. 304, 304 ind. 1 C.pr.civ., instanța constată că acesta este nefondat.
Nu poate fi reținută ca întemeiată excepția de inadmisibilitate a cererii reclamantului, invocată în calea de atac, în condițiile în care acesta a făcut dovada că a solicitat organului fiscal pârât restituirea taxei pe poluare achitate în anul 2012, prin cererea aflată la fila 18 dosar fond.
Se constată că în speță refuzul pârâtei de restituire a taxei a fost deja exprimat prin actele procedurale întocmite în cursul procesului (cererea de chemare în garanție depusă la dosar în fața primei instanțe și cererea de promovare a recursului), astfel încât ar fi excesiv de formalist și împovărător pentru reclamantă a se pretinde acestuia să promoveze o nouă acțiune pentru restituirea taxei, după obținerea unui răspuns la cererea adresată organului fiscal, ori după expirarea termenului legal de soluționare a acesteia.
Instanța constată că, raportat la atitudinea procesuală a pârâtei recurente, este de prezumat că aceasta nu va soluționa favorabil cererea de restituire ce i-a fost adresată de către reclamant în cursul judecării cauzei, justificându-se astfel a se respinge excepția de inadmisibilitate invocată în apărare.
Principiul existenței unor remedii naționale adecvate și efective a fost dezvoltat și explicitat mai ales în hotărârea pronunțată asupra afacerilor reunite C-397/98 și C-410/98, Metallgesellshaft Ltd. și alții și Hoechst UK Ltd., în care Curtea de la Luxembourg a punctat în sensul că rambursarea taxelor prelevate nelegal nu poate fi condiționată de contestarea reglementării naționale ori a actelor fiscale la momentul plății.
În esență, Curtea a arătat că autoritățile fiscale naționale nu pot invoca o culpă a contribuabililor care nu au apelat la un remediu național ineficient, în condițiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european.
Aceste reguli sau proceduri, la rândul lor, trebuie să respecte principiul echivalenței (neputând institui condiții mai puțin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului național) și principiul efectivității (procedura națională nu trebuie să facă excesiv de dificil sau chiar imposibil exercițiul drepturilor conferite de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene).
Justițiabilii care au solicitat rambursarea taxei de poluare au apelat la procedura „restituirii de sume”, invocând preponderent, potrivit art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală, „aplicarea eronată a prevederilor legale”.
În sine, această reglementare respectă cele două principii enunțate anterior, al echivalenței și al efectivității; nu s-a susținut că art. 110 al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene nu ar putea fi circumscris ipotezei vizate de norma națională, adică nu ar putea constitui o prevedere legală aplicată eronat.
Problema controversată vizează admisibilitatea utilizării directe a acestei căi ori, dimpotrivă, parcurgerea obligatorie, în prealabil, a procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală”.
Înalta Curte a reținut că „acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală.
Soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
În fine, această soluție se impune și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale.
Or, parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă”.
Instanța înțelege să își însușească aceste argumente, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegării date asupra acestei probleme de drept prin decizia Înaltei Curți, impus de art. 329 alin. 3 C.pr.civ. Prin urmare, instanța concluzionează că în mod corect Tribunalul C.-S. a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii, reținând că procedura prealabilă, de contestare pe cale administrativă a deciziilor de calcul al taxelor pe poluare nu are caracter obligatoriu.
Pe fond, acțiunea reclamantului se privește a fi întemeiată, față de următoarele considerente:
Se constată a fi nefondate susținerile recurentei potrivit cărora taxa ar fi fost legal percepută în aplicarea dispozițiilor din Legea nr. 9/2012, care este conformă legislației Uniunii Europene.
Curtea de Justiție a Comunităților Europene, în cauza T. și în cauza N. a analizat art.110 TFUE din perspectiva unor versiuni diferite ale OUG nr.50/2008. Cu toate acestea, instanța apreciază că hotărârile menționate sunt aplicabile speței în primul rând pentru că instanța europeană a interpretat o normă comunitară, interpretare care este valabilă indiferent de modificările intervenite în legislația națională.
În al doilea rând, unul dintre argumentele hotărârilor instanței europene are aplicabilitate și în cauză, întrucât vizează o caracteristică nemodificată a taxei de poluare.
Curtea de Justiție a Comunităților Europene a constatat astfel că taxa pe poluare instituită conform OUG nr. 50/2008 este impusă numai pentru autovehiculele care se înmatriculează pentru prima dată în România după . acestui act normativ – 1.07.2008 – cu excluderea de la plata acestei taxe pentru autovehiculele deja înmatriculate în România anterior acestei date.
Această caracteristică esențială a taxei de poluare, reiterată de Curtea de Justiție a Comunităților Europene și în cauza N. (cauza C – 263/10 Hotărârea din 07.07.2011, paragraful 27) a rămas neschimbată până la data achitării de către reclamant a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
Se poate observa astfel că, deși Legea nr. 9/2012 (privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule) prevede la art.4 alin 2 obligația de plată a taxei și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate în România asupra unui autovehicul rulat, (astfel cum au sugerat cele două hotărâri ale instanței europene), prin art.1 din OUG nr.1/2012 a fost suspendată aplicarea dispozițiilor menționate până la 1 ianuarie 2013. Prin urmare, Legea nr. 9/2012, în forma aplicabilă până la data de 01.01.2013, a menținut situația de discriminare indirectă constatată de CJUE în cazul taxei instituite prin OUG nr. 50/2008, de vreme ce vehiculele de ocazie importate sunt supuse taxei, în timp ce vehiculele similare, înmatriculate anterior datei de 01.07.2008, puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală, astfel încât are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.
Prin urmare, având în vedere argumentele Curții Europene de Justiție redate în cauza T. (cauza C-402/09) și în cauza N. (C‑263/10), precum și principiul priorității dreptului comunitar față de dreptul național, Curtea constată neîntemeiate susținerile pârâtei recurente cu privire la respectarea art.110 TFUE (fostul articol 90), la perceperea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, în temeiul Legii nr. 9/2012, sub acest aspect, sentința civilă atacată fiind corectă.
De vreme ce s-a reținut că taxa a fost percepută de Statul Român prin încălcarea normelor de drept comunitar ne aflăm în prezența unor sume plătite fără existența unui titlu de creanță și ca atare devin incidente prevederile art. 117 alin.1 din Codul de procedură fiscală care arată că se restituie la cerere debitorului sumele plătite fără existența unui titlu de creanță iar pentru aceste sume contribuabilii au dreptul la dobândă prevăzută de art. 124 din Codul de procedură fiscală, astfel încât nu se poate reține că petitul privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale este nelegal și inadmisibil în materie fiscală întrucât dispozițiile art. 117 și 124 Cod procedură fiscală sunt direct aplicabile.
Pentru considerentele de fapt și de drept anterior menționate Curtea apreciază că recursul declarat de pârâtă este nefondat urmând a fi respins în baza art. 312 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă.
În ceea ce privește recursul declarat de către reclamant ce vizează exclusiv cheltuielile de judecată acordate în prima instanță, Curtea observă că aceasta a procedat la reducerea onorariului avocațial de la 1000 lei la 300 lei în baza art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, dar ținând cont de natura litigiului, de termenele acordate Curtea observă că un onorariu avocațial de 500 lei nu este disproporționat de mare ținând cont de munca depusă de avocat și anterior cererii de chemare în judecată, motiv pentru care se impune admiterea recursului declarat de reclamant și modificarea în parte a sentinței recurate în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 539, 3 lei cheltuieli de judecată parțiale în prima instanță, menținând în rest dispozițiile sentinței recurate.
În baza art. 274 C.pr.civ, se va lua act că recurenta pârâtă se află în culpă procesuală, astfel încât aceasta va fi obligată la plata către reclamant a sumei de 500 lei, cheltuieli de judecată în calea de atac, constând în onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul promovat de reclamantul recurent D. G. împotriva sentinței civile nr.481/04.03.2013, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. – Administrația Finanțelor Publice O..
Modifică în parte sentința recurată în sensul că obligă pârâta la plata sumei de 539,3 lei cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță.
Menține în rest dispozițiile sentinței recurate .
Respinge recursul declarat de recurenta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. - Administrația Finanțelor Publice O. împotriva aceleiași sentințe.
Obligă pârâta la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23.07.2013.
Președinte Judecător pt. Judecător
E. N. A. P. Ș. L.
în concediu de odihnă
Vicepreședinte
E. N.
Grefier
N. B.
Red. Ș.L./26.07.2013
Tehnored. A.S/30.07.2013/ 2 ex.
Primă instanță:Tribunalul C.-S. – L. T.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 8566/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 7271/2013.... → |
|---|
