Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 7271/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 7271/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 23-07-2013 în dosarul nr. 8371/115/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția contencios administrativ și fiscal
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 7271
Ședința publică din 23 iulie 2013
PREȘEDINTE: E. N.
JUDECĂTOR: A. P.
JUDECĂTOR: Ș. L.
GREFIER: N. B.
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., în nume propriu și în reprezentarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice Reșița, împotriva sentinței civile nr. 497/04.03.2013, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul intimat G. M. A. și chemata în garanție intimată Administrația F. pentru Mediu, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, observând că prin registratură s-au depus concluzii scrise, iar părțile au solicitat judecarea în lipsă, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 497/04.03.2013, Tribunalul C.-S. a respins excepția lipsei procedurii prealabile invocată de pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S.; a admis acțiunea formulată de reclamantul G. M. A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița și chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu; a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice reșița la plata sumei de 4196 lei cu titlu de taxă de poluare și la plata dobânzilor legale, respectiv a dobânzilor fiscale, calculate începând cu ziua următoare celor 45 de zile de la data înregistrării a cererii de restituire a taxei de poluare (11.02.20139și până la data efectuării plății efective; a admis cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, obligând chematul în garanție să plătească pârâtei Administrația Finanțelor Publice Reșița sumele cu care aceasta a căzut în pretenții, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Procedând cu prioritate la soluționarea excepțiilor care fac de prisos soluționarea fondului prezentei cauze, Tribunalul a reținut următoarele:
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile a contestației împotriva decizie de calcul a taxei de poluare, instanța de fond a reținut că pârâta D. C.-S. a invocat faptul că reclamantul nu a formulat o contestație prealabilă împotriva actului administrativ fiscal reprezentat de Decizia de calcul al taxei pe poluare pentru autovehicule emisă de AFP Reșița, în condițiile art. 207 alin. 1 din OG nr. 92/2003 privind C.pr.fiscală, întrucât termenul de depunere a contestație o reprezintă cele 30 de zile calculate de la data comunicării deciziei de calcul.
Tribunalul, analizând această excepție, a reținut că singura posibilitate pe care o au contribuabilii de a solicita restituirea taxei constatată a fi contrară art. 110 din TFUE este cea reglementată de art. 117 Cod procedură fiscală, iar CJUE a reținut că restituirea acestor taxe nu poate fi condiționată de contestarea reglementării la momentul efectuării plății.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a constatat că instituirea taxei de poluare prin Legea nr. 9/2012 s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (vechiul art. 90, modificat prin . Tratatului de la Lisabona), astfel încât Tribunalul a considerat că acțiunea reclamantului este admisibilă, în condițiile în care taxa de poluare achitată de acesta este în contradicție cu legislația europeană în materie.
În privința cererii de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, cerere formulată de pârâta D. C.-S., Tribunalul a reținut următoarele:
În drept, potrivit prevederilor art. 60 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, „partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire”.
În fapt, instanța de fond a constatat că raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamantului de obligare a pârâtei la restituirea taxei de poluare plătită și contestată de reclamant, cu obligarea la plata dobânzilor legale aferente și a cheltuielilor de judecată.
În opinia instanței de fond, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 rezultă că sumele percepute de Statul Român cu titlul de taxă de poluare sunt virate în contul Administrației F. pentru Mediu și că această autoritate gestionează sumele respective.
Având în vedere aceste reglementări, Tribunalul a reținut că organele fiscale au competențe limitate la calcularea, încasarea și soluționarea contestațiilor formulate de contribuabili împotriva acestor acte, iar competențele privind administrarea sumelor astfel încasate revin Administrației F. pentru Mediu, motiv pentru care, Tribunalul a reținut că suma plătită de reclamant cu titlul de taxă de poluare a fost virată în contul Administrației F. pentru Mediu, pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Caransebeș nefiind creditor bugetar.
Pentru cele mai sus menționate, Tribunalul a apreciat ca fiind întemeiată cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu.
Referitor la acordarea dobânzilor legale aferente sumei plătite cu titlul de taxă de poluare, Tribunalul a reținut că legislația care reglementează dobânzile datorate în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget este dispusă de art. 124 Cod de Procedură Fiscală, potrivit căruia, „pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor”, iar nu de dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 9/2000 sau de dispozițiile art. 1084 din Codul civil.
Astfel, potrivit prevederilor fiscale mai sus enunțate, „cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare”.
Conform art. 117 alin. 2 Cod de Procedură Fiscală, Tribunalul a reținut că „prin excepție de la prevederile alin. (1), sumele de restituit reprezentând diferențe de impozite rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice se restituie din oficiu de organele fiscale competente, în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere”.
Prin coroborarea dispozițiile enunțate, Tribunalul a constatat că dobânzile legale datorate de autoritățile fiscale în prezenta cauză se impun a fi calculate din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența acestor autorități a cererii de restituire a taxei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., în nume propriu și în reprezentarea pârâtei Administrației Finanțelor Publice Reșița, solicitând modificarea sentinței și respingerea cererii, în principal ca inadmisibilă, pentru lipsa plângerii prealabile, precum și pentru formularea cererii de restituire după expirarea termenului de 30 de zile de la comunicarea deciziei de calcul, reglementat de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, iar în subsidiar ca neîntemeiată, învederându-se că taxa pe poluare a fost instituită prin Legea nr. 9/2012 cu respectarea legislației Uniunii Europene.
Analizând recursul declarat de Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. în nume propriu și în reprezentarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice Reșița, prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate, precum și prin aplicarea art. 304, 304 ind. 1 C.pr.civ., instanța constată că acesta este nefondat.
În ceea ce privește recursul declarat de Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. în nume propriu instanța constată că acesta este lipsit de interes în condițiile în care prin sentința recurată pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. nu a fost obligată la restituirea taxei de poluare solicitate și nici nu s-a dispus anularea vreunui act administrativ emis de această pârâtă.
Referitor la recursul declarat de Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Reșița se constată că acesta este neîntemeiat după cum urmează:
Analizând problema admisibilității sau inadmisibilității acțiunii de restituire a taxei de poluare, reiterată în motivele de recurs, în condițiile în care reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile, prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia nr. 24/14.11.2011, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, că „procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod”.
Argumentând această soluție, Înalta Curte a reținut că „conform jurisprudenței consecvente a Curții de Justiție a Uniunii Europene, contribuabilii au dreptul la restituirea taxei prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european și, corelativ, statul are obligația de a o restitui.
Conform principiului autonomiei procedurale, regulile care guvernează rambursarea sumelor în discuție sunt regulile naționale.
Principiul existenței unor remedii naționale adecvate și efective a fost dezvoltat și explicitat mai ales în hotărârea pronunțată asupra afacerilor reunite C-397/98 și C-410/98, Metallgesellshaft Ltd. și alții și Hoechst UK Ltd., în care Curtea de la Luxembourg a punctat în sensul că rambursarea taxelor prelevate nelegal nu poate fi condiționată de contestarea reglementării naționale ori a actelor fiscale la momentul plății.
În esență, Curtea a arătat că autoritățile fiscale naționale nu pot invoca o culpă a contribuabililor care nu au apelat la un remediu național ineficient, în condițiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european.
Aceste reguli sau proceduri, la rândul lor, trebuie să respecte principiul echivalenței (neputând institui condiții mai puțin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului național) și principiul efectivității (procedura națională nu trebuie să facă excesiv de dificil sau chiar imposibil exercițiul drepturilor conferite de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene).
Justițiabilii care au solicitat rambursarea taxei de poluare au apelat la procedura "restituirii de sume", invocând preponderent, potrivit art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală, "aplicarea eronată a prevederilor legale".
În sine, această reglementare respectă cele două principii enunțate anterior, al echivalenței și al efectivității; nu s-a susținut că art. 110 al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene nu ar putea fi circumscris ipotezei vizate de norma națională, adică nu ar putea constitui o prevedere legală aplicată eronat.
Problema controversată vizează admisibilitatea utilizării directe a acestei căi ori, dimpotrivă, parcurgerea obligatorie, în prealabil, a procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală”.
Înalta Curte a reținut că „acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală.
Astfel, în primul rând, a susține că nu există acces la procedura restituirii, reglementată de art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală (și, implicit, Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1.899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal), decât după epuizarea procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală înseamnă practic a înlătura din ordinea juridică prima dispoziție legală indicată.
Într-adevăr, existența art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Or, potrivit regulii de interpretare "actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat", un text de lege trebuie interpretat în sensul în care ar produce efecte, iar nu în sensul în care n-ar produce niciunul.
Trimiterea la prevederile art. 117 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură fiscală, pe care procurorul general o realizează în cuprinsul memoriului de recurs în interesul legii, nu face decât să întărească argumentația expusă, câtă vreme acesta nu este decât un alt caz distinct (dintre cele 8 reglementate de legiuitor) în care se restituie sumele încasate.
În al doilea rând, nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.
Procedura prealabilă reglementată de dispozițiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acțiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
În al treilea rând, soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
Relevantă în această privință este jurisprudența Metallgesellshaft și Hoechst, în care s-a conchis în sensul că „este contrar dreptului european ca o instanță națională să respingă sau să admită doar în parte o cerere ... pentru rambursarea sau repararea prejudiciului financiar suferit ca o consecință a plății impozitului pe profit ... pentru simplul motiv că acestea nu au solicitat autorității fiscale beneficiul regimului fiscal ... și că nu s-au folosit de remediile juridice aflate la dispoziția lor pentru a contesta refuzurile autorităților fiscale, prin invocarea priorității și efectului direct al dreptului comunitar, în condițiile în care legislația națională refuza ... beneficiul regimului fiscal”.
În fine, această soluție se impune și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale.
Or, parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă”.
Instanța înțelege să își însușească aceste argumente, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegării date asupra acestei probleme de drept prin decizia Înaltei Curți, impus de art. 329 alin. 3 C.pr.civ. Prin urmare, instanța concluzionează că în mod corect Tribunalul C. S. a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii, reținând că procedura prealabilă, de contestare pe cale administrativă a deciziilor de calcul al taxelor pe poluare nu are caracter obligatoriu.
Pe fond, acțiunea reclamantului se privește a fi întemeiată, față de următoarele considerente:
Se constată a fi nefondate susținerile recurentei potrivit cărora taxa ar fi fost legal percepută în aplicarea dispozițiilor din Legea nr. 9/2012, care este conformă legislației Uniunii Europene.
Curtea de Justiție a Comunităților Europene, în cauza T. și în cauza N. a analizat art.110 TFUE din perspectiva unor versiuni diferite ale OUG nr.50/2008. Cu toate acestea, instanța apreciază că hotărârile menționate sunt aplicabile speței în primul rând pentru că instanța europeană a interpretat o normă comunitară, interpretare care este valabilă indiferent de modificările intervenite în legislația națională.
În al doilea rând, unul dintre argumentele hotărârilor instanței europene are aplicabilitate și în cauză, întrucât vizează o caracteristică nemodificată a taxei de poluare.
Curtea de Justiție a Comunităților Europene a constatat astfel că taxa pe poluare instituită conform OUG nr. 50/2008 este impusă numai pentru autovehiculele care se înmatriculează pentru prima dată în România după . acestui act normativ – 1.07.2008 – cu excluderea de la plata acestei taxe pentru autovehiculele deja înmatriculate în România anterior acestei date.
Această caracteristică esențială a taxei de poluare, reiterată de Curtea de Justiție a Comunităților Europene și în cauza N. (cauza C – 263/10 Hotărârea din 07.07.2011, paragraful 27) a rămas neschimbată până la data achitării de către reclamant a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
Se poate observa astfel că, deși Legea nr. 9/2012 (privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule) prevede la art.4 alin 2 obligația de plată a taxei și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate în România asupra unui autovehicul rulat, (astfel cum au sugerat cele două hotărâri ale instanței europene), prin art.1 din OUG nr.1/2012 a fost suspendată aplicarea dispozițiilor menționate până la 1 ianuarie 2013. Prin urmare, Legea nr. 9/2012, în forma aplicabilă până la data de 01.01.2013, a menținut situația de discriminare indirectă constatată de CJUE în cazul taxei instituite prin OUG nr. 50/2008, de vreme ce vehiculele de ocazie importate sunt supuse taxei, în timp ce vehiculele similare, înmatriculate anterior datei de 01.07.2008, puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală, astfel încât are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.
Prin urmare, având în vedere argumentele Curții Europene de Justiție redate în cauza T. (cauza C-402/09) și în cauza N. (C‑263/10), precum și principiul priorității dreptului comunitar față de dreptul național, Curtea constată neîntemeiate susținerile pârâtei recurente cu privire la respectarea art.110 TFUE (fostul articol 90), la perceperea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, în temeiul Legii nr. 9/2012, sub acest aspect, sentința civilă atacată fiind corectă.
Pentru considerentele de fapt și de drept anterior menționate Curtea apreciază că recursul declarat de pârâtă este nefondat urmând a fi respins în baza art. 312 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă.
În baza art. 274 C.pr.civ, se va lua act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul promovat de pârâta recurentă Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. în nume propriu și în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Reșița împotriva sentinței civile nr. 497/04.03.2013, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamantul intimat G. M. A..
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23.07.2013.
Președinte Judecător Judecător
E. N. A. P. Ș. L.
Grefier
N. B.
Red. A.P./26.07.2013
Tehnored. N.B/ 26.07.2013/ 2 ex.
Primă instanță:Tribunalul C.-S. – L. T.
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 7242/2013. Curtea de Apel... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 9989/2013.... → |
|---|
