Refuz soluţionare cerere. Decizia nr. 137/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 137/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 15-01-2013 în dosarul nr. 6422/108/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ -19.06.2012
DECIZIA CIVILĂ NR.137
Ședința publică din 15.01.2013
PREȘEDINTE: R. O.
JUDECĂTOR: D. D.
JUDECĂTOR: R. P.
GREFIER: M. S.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul D. T. împotriva sentinței civile nr. 1288/10.IV.2012 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului A., în contradictoriu cu pârâtul intimat M. A., având ca obiect refuz soluționare cerere.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 08.01.2013, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când pronunțarea a fost amânată pentru astăzi, când,
CURTEA
Asupra recursului de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 1288/10.IV.2012 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul A. a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul D. T., și precizată împotriva pârâtului M. A..
În motivare s-a reținut că prin acțiune reclamantul D. T. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului A., solicitând instanței să constate refuzul nejustificat al acesteia de a-i soluționa cererea formulată conform art. 5 din Legea nr. 341/2004, să constate vătămarea drepturilor sale patrimoniale stabilite prin normele de drept ale acestui act normativ, să oblige pârâta să le aplice în sensul atribuirii prin vânzare a unui spațiu comercial de 100 mp și în proprietate a unui teren extravilan de 10.000 mp, precum și a unui loc de veci, iar în caz contrar, să fie obligată la dezdăunări, cu cheltuieli de judecată, arătând în motivare că deține în condițiile legii certificat de revoluționar, iar refuzul pârâtei de a aplica normele juridice speciale menționate este unul nejustificat ce se impune a fi sancționat în mod corespunzător de către instanța de judecată.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat în principal excepția lipsei capacității procesuale de folosință în ceea ce o privește, iar în subsidiar, a cerut respingerea acțiunii, arătând în esență că refuzul pe care l-a manifestat vis-a-vis de pretențiile reclamantului nu reprezintă unul nejustificat în sensul actului normativ de bază în materia contenciosului administrativ.
Prin precizare de acțiune depusă la dosar la 29.03.2012, reclamantul a înțeles să cheme în judecată pe pârâtul M. A. în locul pârâtei inițial chemată în judecată, aspect subliniat și în ședința publică din 3 aprilie 2012, prin reprezentant, potrivit celor consemnate în practicaua încheierii dată, reiterând solicitările din cererea introductivă de instanță și nemaisusținând petitul din cererea inițială vizând atribuirea locului de veci, precizând totodată și petitul referitor la dezdăunări în sensul că solicită suma de 1.000 lei cu titlul menționat, în motivare invocând aceleași motive cu cele formulate dintru-nceput, mai făcându-se și precizarea în aceeași ședință sus amintită de către reprezentantul pârâtei că nu mai susține excepția invocată inițial față de precizările aduse de către reclamant pe parcursul judecății.
Din actele și lucrările dosarului instanța a reținut în fapt că reclamantul este deținătorul unui certificat de revoluționar . – D nr._ emis la 29.03.2010, prin care i s-a confirmat calitatea de „luptător pentru victoria revoluției din decembrie 1989 – luptător remarcat prin fapte deosebite” iar prin cererea adresată Primăriei Municipiului A., sub nr._/29.08.2011, acesta a solicitat să se dispună în ceea ce îl privește cu privire la cumpărarea cu prioritate fără licitație din fondul de stat a unui spațiu comercial sau de prestări servicii corespunzător cu suprafață utilă de până la 100 mp ca și atribuirea în proprietate și cu clauze de neînstrăinare timp de 10 ani de la data dobândirii a 10.000 mp, precum și a unui loc de veci, apreciind că îndeplinește condițiile legale pentru a beneficia de acestea, la care i s-a răspuns atât direct, cât și la cabinetul de avocatură care a redactat cererea prin adresele nr._/22.09.2011 și respectiv nr._/M3/02.09.2011, în sensul că cererea sa va fi analizată în următoarea ședință de fond funciar, iar pe de altă parte, în prezent administrația publică locală se confruntă cu o lipsă totală de spații cu altă destinație decât aceea de locuință și terenuri intravilane în condițiile aplicării Legii nr. 10/2001, așa încât nu poate da curs cererii formulată în cauză, iar ulterior reclamantul a adresat și o notificare aceleași instituții sub nr._/15.11.2011, comunicată și Instituției Prefectului – Județul A. sub nr. 7640/15.11.2011, prin care a reiterat aceleași solicitări și a învederat că acest demers este unul prealabil exercitării acțiunii în contencios administrativ la care i s-a răspuns prin adresa nr._/21.11.2011, în aceeași modalitate în esență, așa încât, deoarece refuzul manifestat în cauză a fost apreciat de către reclamant ca unul nejustificat s-a formulat acțiunea de față precizată ulterior pe parcursul judecății.
Acțiunea a fost găsită nefondată.
Astfel, este de reamintit mai întâi de către tribunal că potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public, în condițiile în care în înțelesul actului normativ antemenționat sintagma „drept vătămat” semnifică orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ, iar cea de „interes legitim privat” posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat.
Pe această linie de idei, același legiuitor a definit „persoana vătămată” la art. 2 alin. 1 lit. a din lege care reprezentând în înțelesul acesteia orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, fiind asimilate persoanei vătămate și grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum și organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate, stabilindu-se totodată într-o manieră lipsită de orice echivoc la art. 2 alin. 2 din actul normativ enunțat că se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.
Astfel fiind, și în contextul celor evidențiate mai sus, s-a definit în continuare de către legiuitor la art. 2 alin. 1 lit. h că nesoluționarea în termenul legal a unei cereri semnifică faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen și la art. 2 alin. 1 lit. i că refuzul nejustificat de a soluționa o cerere reprezintă exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane, fiind asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile, iar în ceea ce privește excesul de putere vizat de acest din urmă articol menționat mai înainte la art. 2 alin. 1 lit. n, că rezidă din exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.
Nu în ultimul rând, potrivit art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale, de asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.
În fine, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. 1 și 3 din lege, instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă, iar în cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.
În contextul dispozițiilor legale în materia contenciosului administrativ susmenționate trebuie a se preciza dintru-nceput că raportat la prevederile aliniatului 1 de la art. 18 la care s-a făcut referire în aliniatul precedent actul normativ care îl cuprinde reglementează un contencios administrativ de plină jurisdicție (Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 4647din 19.12.2006, nepublicată), iar în cadrul unei acțiuni în contencios administrativ recunoașterea sau realizarea unui drept/interes legitim vătămat sunt condiționate de existența unui act administrativ nelegal tipic sau asimilat (Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 850 din 09.02.2007, publicată în „Jurisprudență” 2007 I ).
Acestea fiind spuse, trebuie precizat în continuare că poate forma obiectul acțiunii în contencios administrativ refuzul nejustificat al unei autorități publice de a rezolva o cerere cu care a fost sesizată (Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 4647din 19.12.2006, nepublicată).
Totuși, trebuie reamintit de către tribunal, chiar în condițiile sus enunțate că soluționarea unei cereri în defavoarea petiționarului sau contrar așteptărilor sale nu reprezintă automat un refuz nejustificat, acest caracter reieșind numai prin raportare la prevederile legale cu care refuzul ar intra în contradicție (Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 850 din 09.02.2007, publicată în „Jurisprudență” 2007 I ).
Mai mult decât atât, faptul că răspunsul autorității publice nu îl satisface pe petiționar deși prin acesta s-a răspuns detaliat tuturor aspectelor cuprinse în memoriul înaintat nu constituie refuz nejustificat de soluționare a cererii deoarece stabilirea conținutului răspunsului constituie, în toate cazurile, o prerogativă a autorității publice care se exercită însă cu respectarea dispozițiilor legale (Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 4834 din 11.10.2005, publicată în „Jurisprudență” 2005).
S-a mai amintit de către tribunal și aceea că instanța poate de principiu obliga pe pârât la plata de daune materiale în condițiile art. 18 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 în favoarea reclamantului în măsura în care acesta face dovada unui prejudiciu cert și determinat, însă, chiar și așa, acestea daune nu se acordă în mod automat respectiv ca efect al admiterii acțiunii în contencios administrativ ci obligatoriu trebuie să fie avute în vedere anumite criterii obiective rezultând din gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, aspecte pe baza cărora să fie apreciate intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora (Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 1115 din 21.02.2007, publicată în „Jurisprudență” 2007 I ).
În concret, în cauza de față este dincolo de orice dubiu că independent de modul în care propriu-zis au fost formulate petitele cererii introductive de instanță astfel cum acestea au fost precizate ulterior pe parcursul judecății, reclamantul vizează prin demersul judiciar inițiat în fața instanței de contencios administrativ sancționarea unui refuz al pârâtului în soluționarea cererilor sale pe care l-a apreciat ca fiind unul nejustificat în sensul legii de bază în materie.
Pe această linie de idei, s-a constatat a fi evident că nu pot fi primite în maniera în care au fost formulate cererile în constatare din acțiunea precizată întrucât, pe de-o parte, excede limitelor în care instanța de contencios administrativ poate fi investită și se poate pronunța în consecință în conformitate cu dispozițiile exprese imperative și lipsite de orice echivoc ale art. 18 din Legea nr. 554/2004, iar pe de altă parte, chiar independent de aceasta sunt incidente și prevederile art. 111 Cod procedură civilă în conformitate cu care acțiunea în constatare nu poate fi primită atunci când partea poate pretinde însăși realizarea dreptului, precum în cauză unde este vădit că reclamantul tinde tocmai la această realizare textul procedural antemenționat fiind pe deplin aplicabil în speță de vreme ce nu se relevă vreo incompatibilitate cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice pe de-o parte și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime pe de altă parte, în sensul art. 28 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.
Aceste precizări fiind făcute, s-au mai reamintit în fine și dispozițiile legale speciale de care s-a prevalat reclamantul în acțiunea sa precizată ulterior și anume că potrivit art. 5 alin. 1 lit. c din Legea nr. 341/2004, privind recunoștința față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989, precum și față de persoanele care și-au jertfit viața sau au avut de suferit în urma revoltei muncitorești anticomuniste de la B. din noiembrie 1987, persoanele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b), precum și la art. 4 alin. (1) beneficiază, pe lângă indemnizația calculată conform prevederilor art. 4, și de cumpărarea sau închirierea cu prioritate, fără licitație, din fondul de stat, a unui spațiu comercial sau de prestări de servicii corespunzător, cu o suprafață utilă de până la 100 mp, inclusiv în indiviziune, sau concesionarea ori închirierea cu prioritate, fără licitație, a unei suprafețe de teren de până la 100 mp din domeniul public pentru construirea unui spațiu comercial sau de prestări de servicii, iar potrivit art. 5 alin. 1 lit. g din aceeași lege și de atribuirea, în limita posibilităților, în proprietate a 10.000 mp de teren în extravilan și 500 mp de teren în intravilan - acesta din urmă pentru destinația de locuință, dacă nu a avut sau nu are în proprietate un alt spațiu locativ.
Or, chiar în condițiile edictării de către legiuitor a normelor de drept speciale ce au fost enunțate mai sus, în cauza de față nu se relevă potrivit lucrărilor dosarului existența unui refuz nejustificat din partea pârâtului care să poată și să trebuiască a fi sancționat în mod corespunzător de către instanța de contencios administrativ, adică o exprimare explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane, respectiv a reclamantului.
Dimpotrivă, probațiunea cu înscrisuri administrată în cauză demonstrează temeinicia apărărilor în fond ale pârâtului în sensul că destinatarul cererii adresată de reclamant a formulat un răspuns negativ acestuia din urmă, iar nu un refuz nejustificat în sensul legii, în concret că administrația publică locală se confruntă cu o lipsă totală de spații cu altă destinație decât aceea de locuință și terenuri intravilane și nicicând pe parcursul judecății reclamantul nu a contestat existența acestei situații de fapt după cum nu a învederat nici o stare de fapt contrară în raport de care să poată fi stabilit neîndoielnic refuzul nejustificat reclamat și nici nu a pretins că ar exista atare spații ori terenuri dintre cele menționate pe care eventual să le și individualizeze după identificare.
Mai mult decât atât, Comisia Locală A. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a răspuns reclamantului la petiția formulată, comunicându-i că cererea sa va fi analizată în următoarea ședință de fond funciar, în condițiile în care soluționarea cererilor de constituire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor poate fi realizată condiționat și de derularea procedurilor de reconstituire a dreptului de proprietate pentru persoanele îndreptățite în baza legilor fondului funciar, în contextul în care prin Hotărârea nr. 1203/15.12.2003 a Comisiei Județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor au fost validate în Anexa nr. 6 un număr de 124 persoane îndreptățite care la rândul lor au calitatea de luptători pentru victoria revoluției din decembrie 1989, cele susținute de către comisie fiind și dovedite în mod corespunzător prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
S-a mai amintit de către tribunal și împrejurarea că interpretarea judiciară a dispozițiilor legale aplicabile nu trebuie realizată numai gramatical, după sensul cuvintelor folosite de către legiuitor și modul cum sunt ele așezate și legate în frază, ci și teleologic, căutându-se să se descopere scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea normelor juridice de care s-au prevalat părțile, tocmai pentru a discerne, în raport cu acest scop, semnificația ce trebuie atribuită textelor și care să fie cât mai apropiată de intenția presupusă a legiuitorului, dar și sistematic, metodă care să țină seama de locul normei juridice ce trebuie interpretată în contextul legii sau în contextul întregii legislații conexe, și nu în ultimul rând logic, context în care trebuie să se țină seama și de regulile specifice de interpretare exprimate, în doctrină.
Or, în această situație, apare ca fiind pertinentă apărarea pârâtului cum că, chiar dacă legea de care se prevalează reclamantul nu prevede expres (ca în cazul prevăzut de lit. g) enunțată) și la lit. c) că atribuirea se face în limita posibilităților în acest sens trebuie să se înțeleagă norma juridică și pentru spațiile comerciale și terenurile intravilane, cu alte cuvinte, atribuirea să poată fi posibilă obiectiv ca urmare a existenței acestora din urmă, fiindcă nu putea fi în intenția legiuitorului să fie sancționată chiar și o conduită a autorității publice manifestată, inclusiv prin refuz, datorită unei imposibilități reale și obiective, dar în egală măsură rezonabile în contextul dat, cu alte cuvinte pârâtul, prin instituțiile sale abilitate, a manifestat interes în rezolvarea cererilor ce i-au fost adresate, dar acestea fie nu au putut fi soluționate favorabil datorită situației obiective enunțate deja, de altfel necontestată de către parte, fie urmează a fi soluționate potrivit celor deja menționate mai sus.
Referitor la cererea inițială a reclamantului vizând atribuirea locului de veci s-a reținut că instanța de contencios administrativ nu mai este investită a se pronunța în consecință față de precizarea de acțiune depusă la dosar de către parte pe parcursul judecății.
Cât privește cererea reclamantului din precizarea de acțiune depusă la dosar, privind obligarea pârâtului în caz contrar la 1.000 lei cu titlu de dezdăunări s-a impus cu necesitate concluzia că lucrările dosarului nu vădesc în condițiile în care reclamantul nu a administrat niciun fel de probe sub acest aspect existența unui prejudiciu cert și determinat în sensul în care s-a evidențiat deja mai sus pe parcursul considerentelor sentinței de față.
Pe cale de consecință, pentru toate considerentele expuse mai sus și având în vedere dispozițiile legale enunțate și jurisprudența amintită, văzând și faptul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în cauză, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată.
În cauză a declarat recurs reclamantul rDănăilă T. solicitând modificarea sentinței conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și admiterea acțiunii.
În motivare recurentul critică prima instanță întrucât a reținut că în cauză nu ar fi fost vorba de un refuz nejustificat de a soluționa cererea sa de acordare a drepturilor pe care le prevede, in mod explicit, Legea nr. 341/2004, ci de un simplu refuz, care nu ar putea fi sancționat prin intermediul legii contenciosului administrativ.
O atare susținere nu este insa in concordanta cu elementele concrete ale cauzei, deoarece refuzul de a i se acorda drepturile prevăzute in Legea speciala 341/2004 este producător de consecințe juridice importante, si anume duce la imposibilitatea aplicării prevederilor legale ce îi conferă niște drepturi.
De altfel, aceasta este si diferența - din punct de vedere juridic - intre un refuz pur si simplu si un refuz nejustificat, astfel cum este el definit de legea contenciosului administrativ, lege pe care o citează in extenso instanța, in soluția sa.
Însăși instanța invoca practica Înaltei Curți de Casație si Justiție, si anume dec. 850/2007 (fila 4 sentința), potrivit cu care caracterul de refuz nejustificat reiese numai prin raportare la prevederile legale cu care refuzul ar intra in contradicție.
Refuzul pârâtei de a da curs cererii sale intra . cu prevederile art. 5 din Legea speciala 341/2004 care îi conferă, in calitate de revoluționar, o . drepturi.
Cu alte cuvinte, arată recurentul, drepturile sale sunt cuprinse ., sunt drepturi actuale si necontestate, refuzul de a i se acorda aceste drepturi este explicit, exprimat cu exces de putere si este formulat de către intimatul-pârât in calitatea sa de organ al administrației locale, de reprezentant al puterii locale.
Prin urmare, soluția pe care a dat-o organul administrativ - in speța paratul M. A. - cererii pe care a formulat-o, nu poate fi privita in nici un caz ca un simplu refuz si datorita implicațiilor pe care un atare refuz le are, mai exact, daca pârâtul nu pune in aplicare prevederile art. 5, încalcă niște drepturi expres prevăzute, ocrotite, de aceasta lege speciala.
Recurentul arată că nu se poate adresa altei instituții decât intimatului-pârât pentru valorificarea drepturilor sale si nici altei instanțe in afara instanței de contencios, pentru obținerea acestora, pentru a obține obligarea intimatului-pârât sa respecte aceste prevederi legale.
A considera contrariu, așa cum a făcut-o instanța a cărei hotărâre o recurează, echivalează cu omisiunea de a soluționa cauza, este sinonima cu denigrarea de dreptate.
Se mai arată că este nelegală și susținerea că răspunsul negativ al intimatului-pârât este justificat conjunctura sociala care face ca M. A. să nu poată onora cererea (să refuze soluționarea ei) deoarece are de restituit terenuri, in temeiul Legii 18/1991, modificata, si aceste cereri sunt prioritare sau au epuizat deja rezervele de terenuri ale municipiului.
Nici aceasta susținere nu poate fi primita, deoarece Statul, prin reprezentanții săi - in speța prin administrația publica locala - nu poate invoca o pretinsa « forța majora » in aplicarea propriilor proceduri cuprinse in texte de lege pe care le-a adoptat prin sistemul sau legislativ si care sunt in vigoare, așa cum este cazul Legii 341/2004.
Sub acest aspect - chiar daca ere vorba de alte bunuri imobile, si anume cele prevăzute de Legea 10/2001, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronunțat deja, arătând ca un stat este obligat sa respecte speranța legitima a cetățeanului sau in rezolvarea unor chestiuni ce au fost legiferate si care - o data legiferate - trebuie puse in aplicare, in mod necondiționat.
Instanța de contencios nu a fost chemata sa facă o ierarhie intre legile in vigoare (si nici nu o poate face), in speța intre beneficiarii Legii 18/1991, Legii 10/2001 (a cărei aplicare a fost invocata de însuși intimatul-parat in răspunsul sau) si cei ai Legii 341/2004, cu privire la prioritatea după care li se atribuie acestora terenuri sau spatii comerciale după cum statul însuși, in lipsa unui text de lege expres, care sa dea întâietate uneia sau alteia dintre categorii, nu le poate așeza decât pe același plan. De altfel, daca ar fi sa ne ghidam după o « ierarhie » a ordinii (istorice, de aceasta data), aceasta ar cuprinde in prim plan Legea recunoștinței față de eroii martiri... fără de care nici aplicarea legilor reparatorii in materia imobilelor nu ar fi fost posibilă.
Mai grav este insa faptul ca instanța înțelege, in motivarea sa de respingere a acțiunii, sa adauge la lege, însușindu-si apărarea intimatului-parat (fila 6) ca fiind una corecta. Astfel, apreciază instanța ca, deși nu exista o prevedere expresa in cuprinsul art. 5 pct. c) si g) invocate in cererea introductiva de instanța, « ca atribuirea (de teren si spațiu comercial) se face in limita posibilităților, in acest sens trebuie sa se înțeleagă norma juridica si pentru spatiile comerciale si terenurile intravilane. »
Or, tocmai lipsa unei atare prevederi exprese din întreg textul art. 5 al Legii 341/2004 este dovada faptului ca legiuitorul nu a înțeles sa acorde statului, prin organele sale administrative, o posibilitate de a fi exonerat si ca atribuirea de teren si spatii comerciale nu este condiționata, per a contrario, de vreo limitare de orice fel, ea fiind o obligație in sarcina intimatului-parat, de rezolvarea căruia trebuie sa se îngrijească, conchide recurentul.
Examinând recursul reclamantului D. T. se admite împotriva sentinței civile nr. 1288/10.IV.2012 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului A., se casează sentința și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul A., pentru că:
Potrivit acțiunii precizate reclamantul a solicitat în esență, a se constata refuzul pârâtului M. A., de a-i atribui prin vânzare un spațiu comercial de 100 m.p. conform art. 5 alin. 1 lit. c din legea nr. 341/2004, modificată, și în proprietate un teren extravilan de 10.000 m.p., conform art. 5 alin. 1 lit. g din aceeași lege, iar în caz de refuz să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.000 lei, prejudiciu pentru timpul pierdut în fața instituțiilor statului pentru soluționarea cererii sale și a cheltuielilor suportate astfel.
Prin sentință, Tribunalul A. a respins acțiunea ca nefondată, în esență, pentru că refuzul pârâtului nu este nejustificat, pentru că cererile ar fi în constatare și nu în anularea unui refuz sau act administrativ, că refuzul este justificat motivat de lipsa totală a unor spații cu altă destinație decât aceea de locuință, că, Comisia de fond funciar A. a comunicat reclamantului că în ședința următoare de fond funciar va analiza și cererea acestuia, sau că atribuirea terenului extravilan se face doar în limita posibilităților, potrivit legii speciale.
Așa cum rezultă din dosar, reclamantul s-a adresat pârâtului cu mai multe cereri, anterior sesizării instanței, la care i s-a răspuns în mod nefavorabil potrivit înscrisurilor depuse la filele 6, 7 și 10 din dosarul primei instanțe, situație în care acțiunea a vizat acte administrative care pot fi vătămătoare, în sensul art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, astfel, că în baza rolului activ al instanței, se impunea discutarea posibilității de a se preciza aceasta, și cu privire la anularea respectivelor acte.
De asemenea, cu privire la răspunsul pârâtului legat de inexistența unor spații comerciale (fila 6) se impunea administrarea de probe de la pârât privitor la modul de soluționare a altor cereri formulate în condițiile Legii nr. 341/2004 modificată, avându-se în vedere că art. 5 alin. 1 lit. c din lege prevede dreptul de a se cumpăra cu prioritate spații comerciale, din fondul de stat, aflate în domeniul public, or, pârâtul nu a produs nicio dovadă privind existența sau nu a unor asemenea spații pe raza municipiului A., pentru a se putea verifica dacă refuzul este sau nu vătămător pentru reclamant.
De asemenea, față de răspunsurile pârâtului depuse la filele 7 și 10 din dosarul primei instanțe, trebuia solicitată soluția dată cererii reclamantului pentru terenul extravilan, din ședința următoare a Comisiei de fond funciar, și de asemenea, de a se depune la dosar, de către pârât toate cererile întemeiate pe Legea nr. 341/2004, și modul lor de soluționare, în cursul anului 2011 și până la data sesizării instanței.
Curtea mai reține că formularea art. 5 alin. 1 lit g din legea specială, privind acordarea terenurilor în limita posibilităților nu înlătură acordarea acestui drept, decât dacă se face dovada reală a inexistenței terenurilor, cu documente justificative, sens în care pârâtul urmează să probeze.
Raportat la considerentele expuse, Curtea constată că în cauză nu s-a soluționat fondul acțiunii reclamantului, prin neadministrarea probelor concludente necesare, sens în care s-a admis recursul reclamantului conform art. 312 alin. 6 Cod procedură civilă, pentru rejudecare conform considerentelor din prezenta decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite recursul declarat de reclamantul D. T. împotriva sentinței civile nr. 1288/10.IV.2012 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului A..
Casează sentința și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul A..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, 15.I.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
R. O. D. D. R. P.
GREFIER
M. S.
Red.RO/18.01.2013
Tehnored.MS/24.01.2013
Ex.2
Primă instanță:Tribunalul A. - judecător C. Șianțiu
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 7599/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 28/2013.... → |
|---|
