Cetăţean străin. Persoană indezirabilă. Ordin al ministrului de interne. Limitele controlului judecătoresc. Legalitate
| Comentarii |
|
Interdicţia cetăţeanului străin de a se afla şi de a reveni în România pe o perioadă determinată constituie o măsură de siguranţă ce poate fi luată prin ordin al ministrului de interne, act atacabil în contenciosul administrativ.
(Secţia de contencios administrativ, decizia nr.311 din 30 ianuarie 2002)
Reclamantul A. M. R. a solicitat anularea Ordinului nr. 1132 din 12 mai 2000 emis de ministrul de interne, prin care a fost declarat „persoană indezirabilă" pentru România pe o perioadă de 5 ani.
în motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, deşi a respectat legile ţării în perioada şederii sale în România, a fost nelegal declarat ca fiind persoană indezirabilă şi i-a fost ridicat dreptul de şedere prin ordinul emis de ministrul de interne. Ca urmare a acestui ordin nelegal, i-a fost anulat şi statutul de refugiat dobândit în România.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul de Interne a invocat, în temeiul art. 2 lit. a din Legea nr. 29/1990, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motivând că nu pot fi atacate în justiţie actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului, iar acţiunile desfăşurate de reclamant în România constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale, potrivit art. 3 lit. i şi 1 din Legea nr. 51/1991.
Prin sentinţa civilă nr. 458 din 10 aprilie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, a respins excepţia inadmisibilităţii
acţiunii ridicată de pârâtul Ministerul de Interne, a admis acţiunea şi a anulat ordinul nr. 1132 din 12 mai 2000.
împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Ministerul de Interne.
Recursul este fondat.
Intimatul reclamant este cetăţean străin şi a intrat în România la 5 mai 1994, iar la data de 6 aprilie 2000 a solicitat recunoaşterea sa ca refugiat, statut care i-a fost acordat prin hotărârea nr. 88450 din 26 aprilie 2000 a Comisiei constituită în temeiul art. 9 din Legea nr. 15/1996.
Prin Ordinul nr. 1132 din 12 mai 2000 emis de ministrul de interne, intimatului i-a fost ridicat dreptul de şedere şi a fost declarată persoană indezirabilă pentru România pe o perioadă de 5 ani, reţinându-se că a desfăşurat pe teritoriul României activităţi care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale.
Sesizată cu acţiunea în anularea acestui ordin, instanţa de fond a respins corect excepţia invocată de Ministerul de Interne în temeiul art. 2 lit. a teza a lll-a din Legea nr. 29/1990. Soluţia de respingere a
excepţiei urmează a fi menţinută, însă pentru alte considerente decât cele reţinute în hotărârea atacată.
Potrivit art. 2 lit. a teza a lll-a din Legea nr. 29/ 1990, nu pot fi atacate în justiţie actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului.
Instanţa de fond a considerat greşit că din categoria acestor acte nu face parte şi ordinul de declarare a unui cetăţean străin ca persoană indezirabilă, cu motivarea că actul respectiv nu a fost emis de organele de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale şi a fost comunicat intimatului, iar nu autorităţilor prevăzute expres de art. 11 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională.
în realitate, natura juridică a actului rezultă din conţinutul său şi faţă de măsura dispusă, precum şi faţă de temeiurile pe care s-a bazat, ordinul este un act administrativ referitor la siguranţa internă şi externă a statului, în sensul art. 2 lit. a teza a lll-a din Legea nr. 29/1990.
Aceeaşi calificare a actului este şi consecinţa emiterii lui de către ministerul de interne, în exercitarea atribuţiilor pe care legea le recunoaşte în domeniul siguranţei naţionale, autorităţii publice pe care o conduce.
Conform art. 6 alin. 1 din Legea nr. 51/1991, Ministerul de Interne face parte din organele de stat care, prin structurile lor interne specializate, au atribuţii în domeniul siguranţei naţionale.
Ministrul de Interne a semnat Ordinul nr. 1132 din 12 mai 2000 în calitate de conducător al autorităţii publice prevăzute de textul de lege menţionat anterior.
Deşi este un act referitor la siguranţa naţională, ordinul de declarare ca persoană indezirabilă cuprinde o măsură administrativă cu caracter individual, ceea ce a determinat ca, independent de posibilitatea comunicării către autorităţile publice prevăzute de art. 11 din Legea nr. 51/1991 şi care excede obiectului litigiului, să fie comunicat şi persoanei căreia i se aplică măsura respectivă şi faţă de care urmează să-şi producă efectele juridice.
în consecinţă, Ordinul nr. 1132 din 12 mai 2000 este un act administrativ individual referitor la siguranţa naţională, însă dispoziţiile art. 2 lit. a teza a lll-a din Legea nr. 29/1990 urmează a fi interpretate şi aplicate în conformitate cu normele juridice privind accesul liber la justiţie - art. 21 din Constituţie - şi conceptul de siguranţă naţională - art. 1 din Legea nr. 51/1991.
Faţă de aceste dispoziţii legale, ulterioare Legii nr. 29/1990, ordinul de declarare a unui cetăţean străin ca persoană indezirabilă pentru România poate fi contestat în justiţie. Cum însă emiterea unui asemenea act a fost determinată de raţiuni care ţin de siguranţa naţională, instanţa de judecată verifică numai dacă măsura a fost luată cu respectarea formelor şi procedurilor legale şi dacă autoritatea publică nu a săvârşit o eroare gravă în exerciţiul său de apreciere.
Această limitare a controlului judecătoresc rezultă implicit din dispoziţiile art. 8 alin. final şi art. 10 din Legea nr. 51 /1991, care prevăd că activitatea de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale are caracter de stat, iar activitatea organelor de stat specializate în acest domeniu este controlată de Parlament.
Pentru aceste motive, apar ca nefondate susţinerile din recurs privind soluţionarea greşită a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii.
Pe fondul cauzei, criticile formulate în recurs sunt întemeiate.
La data de 12 mai 2000 a emiterii ordinului în discuţie intimatul nu avea viză de şedere în România, viză care i-a fost acordată la 23 mai 2000, după recunoaşterea statutului său de refugiat.
Dreptul la şedere pe teritoriul statului poate fi însă limitat pentru raţiuni care ţin de ameninţarea pe care o reprezintă pentru siguranţa naţională persoana declarată indezirabilă şi pe asemenea motive s-a fundamentat ordinul contestat de intimat.
Această măsură administrativă este în competenţa exclusivă a statului, care are dreptul de a stabili regimul juridic al străinilor pe teritoriul său, conform principiului egalităţii suverane a statelor, ca principiu fundamental al dreptului internaţional public, prevăzut de art. 2 alin. 1 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. Aceeaşi competenţă este recunoscută statului şi faţă de persoanele care au calitatea de refugiaţi prin Acordul European pentru suprimarea vizelor pentru refugiaţi, ratificat de România prin Legea nr. 75/2001 şi care, la art. 4 pct. 2 prevede că „fiecare parte contractantă îşi rezervă dreptul de a refuza accesul sau şederea pe teritoriul său a persoanelor pe care ea le consideră indezirabile".
în consecinţă, legalitatea Ordinului nr. 1132 din 12 mai 2000 nu este afectată de calitatea intimatului de refugiat, calitate redobândită ca urmare a
pronunţării deciziei civile nr. 133 din 15 mai 2001 prin care Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ a desfiinţat hotărârea nr. 89080/I/2 din 29 mai 2000 a Comisiei prevăzute de art. 9 din Legea nr. 15/1996 pentru anularea acestui statut acordat la 26 aprilie 2000.
Consecinţa acestui statut recunoscut intimatului este numai interdicţia trimiterii lui în teritorii unde viaţa sau libertatea i-ar fi ameninţată, pe motiv de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinii politice, interdicţie prevăzută de art. 23 alin. 1 lit. m din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000, de art. 33 alin. 1 din Convenţia privind statutul refugiaţilor şi Protocolul privind statutul refugiaţilor, la care România a aderat prin Legea nr. 46/1991.
Instanţa de fond a constatat greşit nelegalitatea ordinului nr. 1132 din 12 mai 2000 pentru că nu au fost expuse faptele reţinute în sarcina intimatului ca reprezentând ameninţări la adresa siguranţei naţionale.
Aceste fapte sunt prevăzute de art. 3 lit. i şi 1 din Legea nr. 51/1991, art. 4 lit. e din Legea nr. 15/1996 şi art. 4 din Legea nr. 25/1969, dispoziţii legale pe care s-a întemeiat ordinul atacat şi faţă de care intimatul a avut posibilitatea să-şi formuleze apărări atât în procedura administrativă, cât şi în procedura judiciară. Cu privire la conţinutul informaţiilor respective se constată că prin art. 10 alin. 3 din Legea nr. 51/1991 au fost instituite condiţiile speciale de comunicare, fără a fi prevăzută şi obligaţia legală de comunicare către intimat.
în cauză, intimatului i s-a ridicat dreptul la şedere şi a fost declarat persoană indezirabilă pentru România pe o perioadă de 5 ani, pentru fapte care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale.
Această măsură administrativă reprezintă interdicţia cetăţeanului străin de a sta şi de a reveni în ţară pe o perioadă determinată şi a fost greşit asimilată de instanţa de fond cu expulzarea care, potrivit art. 111 şi art. 117 din Codul penal, constituie măsura de siguranţă luată faţă de străinul care a comis fapte prevăzute de legea penală; totodată, expulzarea implică interdicţia nelimitată în timp a străinului de a intra în ţară, cu excepţia cazului când măsura a fost revocată sau anulată.
Apărarea reclamantului intimat, întemeiată pe dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 4 şi art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, urmează a fi înlăturată, pentru că măsura administrativă dispusă nu antrenează privarea intimatului de libertatea de a circula. Această măsură reprezintă o limitare a exerciţiului libertăţii invocate, restricţie impusă în condiţiile art. 49 din Constituţie, pentru apărarea siguranţei naţionale şi a ordinii publice. De asemenea, intimatul nu a fost privat de dreptul de a exercita căile de atac prevăzute de lege pentru contestarea ordinului emis de ministrul de interne.
Cum însă intimatul nu a dovedit că prevederile art. 2 lit. i şi 1 din Legea nr. 51/1991 au fost interpretate sau folosite la data emiterii ordinului nr. 1132 din 12 mai 2000 cu scopul de a i se restrânge sau interzice dreptul de apărare a unei cauze legitime, se constată că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990 pentru admiterea acţiunii în anulare.
în consecinţă, recursul a fost admis şi s-a modificat sentinţa în sensul că s-a respins acţiunea.
| ← Hotărârea Guvernului. Act administrativ cu caracter normativ.... | Bancă. Abaterea disciplinară a şefului de agenţie.... → |
|---|
