CSJ. Decizia nr. 1221/2002. Contencios. Refuz plata diferentiata drepturi banesti neachitate la data trecerii în rezerva. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr.1221
Dosar nr.2834/2002
Şedinţa publică din 26 martie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de A. N. împotriva sentinţei civile nr.128 din 17 septembrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia comercială şi de contencios administrativ.
La apelul nominal s-a prezentat recurentul-reclamant A. N. reprezentat de avocat, lipsind intimaţii-pârâţi Ministerul Apărării Naţionale şi U.M. nr.02107 Ploieşti.
Procedura completă.
Reprezentantul recurentei a invocat excepţia necompetenţei Curţii de Apel în soluţionarea cauzei şi a susţinut că soluţionarea litigiului este de competenţa Judecătoriei Ploieşti.
După rămânerea cauzei în pronunţare s-a prezentat pentru intimatul-pârât Ministerul Apărării Naţionale un reprezentant fără delegaţie, care a lăsat la aprecierea instanţei măsura ce urmează a fi luată.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 11.03.2002 la Tribunalul Prahova, reclamantul A. N. a solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale şi U.M. nr.02107 Ploieşti la plata sumei de 63.039.538, reprezentând diferenţă de drepturi băneşti neachitate cu ocazia trecerii sale în rezervă la data de 31.05.2000.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la data trecerii sale în rezervă, trebuia să beneficieze, potrivit art.31 din Legea nr.138/1999, de ajutoare neimpozabile în sumă totală de 160.476.344 lei, dar pârâţii i-au plătit numai suma de 97.436.344 lei, refuzând să-i acorde diferenţa de 63.039.538 lei.
Prin sentinţa nr.165/ 16.04.2002, Tribunalul Prahova a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, motivând că drepturile solicitate de reclamant nu sunt drepturi salariale în sensul dispoziţiilor prevăzute în Codul muncii, iar cauza nu reprezintă un litigiu de muncă, având în vedere că pârâtul Ministerul Apărării Naţionale este o autoritate publică centrală. Reţinând că în cauză sunt aplicabile prevederile art.1 din Legea nr.29/1990, Tribunalul Prahova a stabilit că este competentă să judece pricina instanţa de contencios administrativ.
Prin sentinţa nr.128/ 17.09.2002, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea ca nefondată.
Hotărând astfel, instanţa de fond a reţinut că sumele solicitatede reclamant reprezintă impozitul aferent plăţilor compensatorii şi ajutorului primite în baza art.7 din Ordonanţa Guvernului nr.7/1998 şi art.31 din Legea nr.138/1999, impozit care a fost corect virat la bugetul de stat, deoarece prevederile cuprinse în actele normative sus menţionate cu privire la neimpozitarea plăţilor compensatorii şi a ajutoarelor acordate la data trecerii în rezervă a cadrelor militare au fost abrogate expres prin art.86 din O. G. nr.73/1999.
Împotriva acestei sentinţe şi în termen legal, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea hotărârii ca nelegală şi netemeinică.
Invocând motivele de casare prevăzute în art.304 pct.7,9 şi 10 C. proc. civ., recurentul a susţinut că este eronată concluzia instanţei de fond privind încasarea de plăţi compensatorii în baza art.7 din OG nr.7/1998 şi abrogarea acestor dispoziţii şi a celor cuprinse în art.31 din Legea nr.138/1999 prin art.86 din O. G. nr.73/1999. Sub acest aspect, recurentul a arătat că nu sunt incidente în cauză prevederile O. G. nr.7/ 1998 care au fost abrogate începând cu data de 1.01.2000 potrivit art.86 din O. G. nr.73/1999, iar la data de 31.05.2000, când a fost trecut în rezervă erau în vigoare dispoziţiile art.31 alin.1 şi 2 din Legea nr.138/1999, care au prevăzut acordarea unor ajutoare neimpozabile.
În temeiul art.306 alin.2 C. proc. civ., recurentul şi-a completat motivele de recurs, invocând necompetenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi solicitând trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Judecătoria Ploieşti.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că este întemeiată excepţia de necompetenţă materială invocată ca motiv de recurs de ordine publică şi faţă de care nu se mai impune cercetarea fondului pricinii.
Cererea recurentului are ca obiect plata sumei de bani reprezentând ajutoarele prevăzute de Legea nr.138/1999 pentru trecerea în rezervă a cadrelor militare.
Refuzul de a plăti această diferenţă de sumă pretinsă de recurent nu reprezintă însă un act administrativ de autoritate pentru că, deşi au calitatea de autorităţi publice, intimaţii nu au exercitat prerogative de putere publică, fiind chemaţi în judecată pentru drepturile cuvenite personalului lor după încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu.
În consecinţă, sumele solicitate prin acţiune nu au ca temei un raport de autoritate sau de muncă, fiind drepturi băneşti prevăzute de lege pentru trecerea în rezervă a cadrelor militare, astfel încât pricina are ca obiect stabilirea întinderii dreptului de creanţă al recurentului şi obligarea intimaţilor la plata diferenţei neachitate.
Instanţa de contencios administrativ a reţinut corect că diferenţa de sumă pentru care s-a formulat acţiunea reprezintă impozitul aferent ajutoarelor acordate la trecerea în rezervă, dar a soluţionat greşit fondul cauzei pentru care Legea nr.29/1990 nu prevede competenţa sa materială, întrucît intimaţii nu au întocmit un act de impunere fiscală ca act de autoritate, reţinând impozitul prin aplicarea unor dispoziţii legale, a căror incidenţă a fost contestată de recurent.
Faţă de obiectul şi temeiul juridic ale cauzei, se constată că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă materială prevăzute de art.1 alin.1 C. proc. civ. şi potrivit cărora este competentă să judece prezenta pricină judecătoria, ca instanţă de drept comun pentru litigiile privind pretenţii băneşti.
Pe cale de consecinţă, Curtea va admite recursul şi în temeiul art.304 pct.3 şi art.312 alin.5 C. proc. civ., va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Judecătoria Ploieşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de A. N. împotriva sentinţei civile nr.128 din 17 septembrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia comercială şi de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Judecătoria Ploieşti.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1220/2002. Contencios. Refuz plata diferenta... | CSJ. Decizia nr. 1226/2002. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
