CSJ. Decizia nr. 1601/2002. Contencios. Anulare decizie M.F.si proces verbal de control D.R.V. Bucuresti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 1601
Dosar nr. 1091/2002
Şedinţa publică din 16 aprilie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 3 ianuarie 2002, reclamanta S.C. P. S.A. Bucureşti a solicitat anularea procesului verbal nr. 669 din 26 mai 2001 întocmit de D.R.V.I. Bucureşti, serviciul de supraveghere şi luptă împotriva fraudelor vamale, şi a deciziei nr. 1940 din 29 noiembrie 2001 emisă de Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin cele două acte administrative contestate a fost nelegal obligată să plătească suma de 2.948.714.473 lei, reprezentând suprataxe vamale, TVA şi majorări de întârziere aferente pentru neîndeplinirea formalităţilor de import al licenţelor tehnologice şi instrucţiunilor pentru dezvoltarea industriei dulciurilor în baza contractului nr. 3649 din 2 noiembrie 1998 şi a facturii nr. 001/P din 28 decembrie 1998. Reclamanta a învederat că, organele de control nu au avut în vedere că, deşi a fost acceptată la plată factura emisă de firma ungară, nu i-au fost predate licenţele tehnologice, instrucţiunile, reţetele de panificaţie, documentaţiile şi tehnologiile, care de altfel, sunt exceptate de la plata taxelor vamale conform capitolului 49 din Tariful vamal de import al României.
Prin sentinţa civilă nr. 208 din 28 februarie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a respins acţiunea sa ca neîntemeiată, cu motivarea că, reclamanta datorează sumele stabilite prin actele de control pentru că, în conformitate cu prevederile art. 39 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, aprobat prin HG nr. 626/1997, avea obligaţia să depună declaraţia vamală pentru bunurile introduse în ţară, chiar dacă acestea sunt exceptate de la plata taxelor vamale.
Împotriva acestei sentinţe şi în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În primul motiv de casare, recurenta a susţinut că instanţa de fond a constatat greşit obligaţia sa de a depune declaraţie vamală, deşi din actele dosarului nu rezultă dovada introducerii în ţară a licenţelor tehnologice şi instrucţiunilor care au făcut obiectul contractului încheiat cu firma ungară. Totodată, recurenta a arătat că şi în cazul admiterii ipotezei că mărfurile au fost introduse în ţară la data facturii 28 decembrie 1998, fapta de a nu întocmi declaraţia vamală reprezintă contravenţie pentru care s-a prescris dreptul de aplicare a sancţiunii, astfel încât nu datora suprataxele vamale şi TVA calculate de organele de control.
Prin cel de-al doilea motiv de casare, recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond pentru încălcarea dispoziţiilor art. 165 lit. d) din Legea nr. 141/1997 şi art. 13 din Legea nr. 32/1968, potrivit cărora fapta contravenţională s-a prescris. De asemenea, s-a susţinut că nu au fost corect aplicate dispoziţiile art. 61 C. vam. al României, pentru că în lipsa declaraţiei vamale nu pot fi imputate încălcări ale obligaţiilor asumate prin declaraţia vamală.
În cel de-al treilea motiv de recurs, s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 4 din OG nr. 11/1996 şi a Ordinului nr. 1566/1995 emis de Ministerul Finanţelor, motivându-se că a fost greşit menţinută obligaţia de plată care nu a fost stabilită printr-un titlu de creanţă în vamă, respectiv prin declaraţie vamală şi act constatator, ci printr-un proces-verbal de control lovit de nulitate absolută.
În ultima critică formulată, recurenta a susţinut că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 61 din Legea nr. 141/1997, pentru că a menţinut obligaţia de plată a majorărilor de întârziere calculate nelegal de la data de 28 decembrie 1998, deşi acestea se datorează numai după termenul de 7 zile de la data comunicării debitului şi anume, de la data de 4 noiembrie 2001.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de casare invocate şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea va respinge ca nefondat prezentul recurs pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a constatat judicios legalitatea actelor întocmite de intimaţi cu privire la obligaţia recurentei de a plăti, conform art. 1 din OUG nr. 22/1998, art. 11 lit. a) din OG nr. 3/1992 republicată şi art. 13 din OG nr. 11/1996, suprataxa vamală, TVA şi majorările de întârziere aferente pentru importul de bunuri efectuat în baza facturii nr. 001/P din 28 decembrie 1998 şi a contractului nr. 3649 din 2 noiembrie 1998 încheiat cu firma ungară P.G..
Aceste drepturi de import au fost stabilite în sarcina recurentei pentru încălcarea dispoziţiilor art. 39 din Regulamentul de aplicare a Codului Vamal al României, aprobat prin HG nr. 626/1997 şi potrivit cărora, importatorul are obligaţia să declare mărfurile şi să le prezinte pentru vămuire prin depunerea unei declaraţii vamale în detaliu, în formă scrisă, în termen de 30 de zile de la data depunerii declaraţiei sumare.
Susţinerea recurentei că nu avea această obligaţie pentru că nu a importat bunurile care au constituit obiectul contractului încheiat cu firma ungară este infirmată de probele administrate în cauză.
Astfel, din clauza stipulată la art. 2 din contractul nr. 3649 din 2 noiembrie 1998 rezultă că predarea către recurentă a tuturor documentelor s-a făcut la data semnării contractului, iar în actul de compensare încheiat la 19 mai 1999, părţile contractante au confirmat plata efectuată în executarea convenţiei, fără a se contesta predarea bunurilor.
De asemenea, se constată că recurenta a înregistrat în evidenţa financiar-contabilă prin nota contabilă nr. 39 din 31 decembrie 1998 licenţe tehnologice, know-how în valoare de 3.873.600.000 lei în contul 205 „concesiuni, brevete şi alte drepturi şi valori similare". Referitor la înregistrarea în patrimoniul său ca mijloace fixe a licenţelor şi reţelelor de fabricaţie produse, recurenta a susţinut cu ocazia efectuării de cercetări în lucrarea penală nr. 150401/2001 că, nu a considerat necesară întocmirea declaraţiei vamale de import, dar nu a invocat faptul că nu a primit bunurile de la firma ungară.
În atare situaţie, apărarea recurentei că nu au fost determinate data importului şi biroul vamal de control şi vămuire devine lipsită de relevanţă, din moment ce s-a dovedit că a avut loc operaţiunea de import în baza facturii din 28 decembrie 1998 acceptată la plată şi că, bunurile importate au fost sustrase de la vămuire, prin neîndeplinirea obligaţiei de a întocmi declaraţia vamală de import.
Susţinerea recurentei că fapta sa constituie contravenţie potrivit art. 386 lit. a) din Regulamentul vamal este de asemenea lipsită de relevanţă în prezentul litigiu, care are ca obiect răspunderea fiscală pentru obligaţii bugetare, ca formă a răspunderii juridice distincte de răspunderea contravenţională. În consecinţă, urmează a fi respinsă critica din recurs privind împlinirea termenului de aplicare a sancţiunii contravenţionale. Aceeaşi soluţie se impune şi faţă de susţinerea recurentei că termenul de 5 ani prevăzut de art. 187 C. vam. nu a început să curgă, reţinându-se că faptul neînregistrării declaraţiei vamale se datorează exclusiv culpei recurentei.
Nulitatea procesului-verbal nr. 669 din 26 mai 2001 a fost invocată fără temei în recurs, dat fiind că prin acest act se constată şi se individualizează obligaţia de plată privind creanţe bugetare. Actul astfel întocmit reprezintă un titlu de creanţă bugetară conform art. 4 din OG nr. 11/1996. Susţinerea recurentei că pentru valabilitatea unui asemenea titlu de creanţă trebuia să existe declaraţia vamală este nefondată, pentru că însuşi faptul de a nu întocmi declaraţia vamală a constituit temeiul obligaţiei de plată pentru drepturile de import constatate prin actul întocmit de autoritatea vamală.
Critica privind calcularea greşită a majorărilor de întârziere faţă de dispoziţiile art. 61 alin. (3) din Legea nr. 141/1997 este nefondată, pentru că textul de lege invocat de recurentă se referă numai la taxele vamale şi la situaţia constatării unor diferenţe în raport de datele cuprinse în declaraţia vamală. Aceste prevederi legale nu pot fi aplicate în cauză, întrucât recurenta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a întocmi declaraţia vamală şi în consecinţă, a fost corect stabilit cuantumul majorărilor de întârziere de la data scadenţei obligaţiei bugetare principale.
De astfel, această ultimă critică formulată în recurs reprezintă în realitate o cerere nouă, inadmisibilă faţă de prevederile art. 294 şi art. 316 C. proc. civ., constatându-se că nici în procedura administrativ-jurisdicţională şi nici la instanţa de fond, cererea de exonerare de plata majorărilor de întârziere nu a fost motivată în fapt şi în drept. De altfel, în Decizia emisă de Ministerul Finanţelor Publice s-a reţinut că societatea contestatoare nu şi-a motivat cererea referitoare la majorările de întârziere şi nu a adus nici un argument cu privire la cuantumul, cota majorărilor sau data de la care au fost calculate.
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că este legală şi temeinică hotărârea instanţei de fond de menţinere a actelor întocmite de intimaţi cu privire la obligaţia recurentei de a plăti drepturile de import aferente operaţiunii de import efectuate şi pentru care nu poate beneficia de exceptarea la plată în condiţiile în care, bunurile importate au fost sustrase de la vămuire prin neîntocmirea declaraţiei vamale de import.
În consecinţă, nefiind motive de casare a hotărârii atacate, Curtea va respinge ca nefondat prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de S.C. P. S.A. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 208 din 28 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 160/2002. Contencios. Refuz acordare drepturi... | CSJ. Decizia nr. 1863/2002. Contencios. Anulare ordin emis de... → |
|---|
