ICCJ. Decizia nr. 316/2002. Contencios. Refuz prelungire viza de sedere în România. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr.316
Dosar nr.2181/2002
Şedinţa publică din 29 ianuarie 200.
Asuprarecursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 667 din 20 iunie 2002 Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamantul Q.Z. în contradictoriu cu fostul Minister de Interne, actualmente Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei şi a anulat viza de ieşire din ţară, obligând autoritatea pârâtă să prelungească viza de şedere în România a reclamantului.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut că reclamantul s-aadresat instanţei la data de 26 iulie 2001, cerând obligarea autorităţii pârâte să-i prelungească viza de şedere în România, susţinând că a intrat în ţară la data de 16 februarie 2001 în scop de afaceri, înfiinţând o societate comercială şi obţinând o viză de şedere până la data de 13 iulie 2001, când i-a fost aplicată viza de ieşire din România.
Instanţa de fond a respins excepţia invocată de către autoritatea pârâtă cu privire la neîndeplinirea procedurii prealabile, motivând că solicitarea de către reclamant a prelungirii vizei de şedere în România şi refuzul autorităţii pârâte echivalează cu realizarea procedurii prealabile în sensul art.5 alin.1 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ.
Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reţinut că împrejurarea că societatea comercială nu-şi desfăşoară activitatea la sediul indicat, nu poate fi interpretat în sensul încetării motivului care a stat la baza acordării vizei de şedere potrivit art. 15 pct. 2 din Legea nr.123/2001 privind regimul străinilor în România, în vigoare la data respectivă.
Împotriva acestei soluţii a formulat recurs autoritatea pârâtă susţinând că instanţa de fond a soluţionat greşit excepţia invocată cu privire la neîndeplinirea procedurii prealabile, iar pe fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea prevederilor legale privind regimul străinilor în România.
Recursul este întemeiat.
Este necontestat că actul administrativ atacat prin acţiunea intimatului - reclamant este viza de ieşire din România cu nr. 730785 din data de 13 iulie 2001, acordate de autoritatea recurentă prin Serviciul Independent de Evidenţă Informatizată a Persoanei al municipiului Bucureşti, cu obligarea de a părăsi ţara până la data de 27 iulie 2001.
Împotriva acestui act administrativ, intimatul-reclamant s-a adresat cu acţiune instanţei de contencios administrativ la data de 26 iulie 2001, la TribunalulBucureşti, cauza ajungând la Curtea de Apel Bucureşti, în urma unei casări cu reţinere pentru rejudecare.
Din prevederile generale ale Legii nr.123/2001 privind regimul străinilor în România, în vigoare la data respectivă, rezultă că măsurile luate de autoritatea competentă pot fiatacate în faţa instanţei de contencios administrativ.
Faptul că legiuitorul nu a folosit formularea „pot fi atacate potrivit prevederilor legii contenciosului administrativ”, ci pe aceea că „pot fi atacate în faţa instanţei de contencios administrativ”, impune concluzia că persoana interesată a fost scutită de îndeplinirea procedurii prealabile a recursului graţios şi a recursului ierarhic, reglementate de prevederile art. 5 din Legea nr. 29/1990.
Că este aşa rezultă şi din împrejurarea că realizarea unei astfel de proceduri nici nu era posibilă, viza acordată intimatului-reclamant la data de 13 iulie 2001 având ca termen de părăsire a teritoriului României data de 27 iulie 2001, ceea ce l-ar fi împiedicat să se mai adreseze instanţei. Or, prevederile legale trebuie interpretate în sensul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în cazul de faţă al accesului liber la justiţie.
În concluzie, respingerea excepţiei invocate este legală cu motivarea de mai sus.
Dar, soluţia pronunţată de Curtea de apel este greşită pe fond.
Astfel, este necontestat că intimatul reclamant, cetăţean chinez, a intrat în România la data de 16 februarie 2001 cu o viză de intrare obţinută la Ambasada României din Beijing, în scop de afaceri, ca asociat al S.C.”Z.S.C” SRL . cu sediul în Bucureşti, sector 5.
De asemenea, este stabilit că la controlul efectuat la data de 6 iulie 2001 de către organele de poliţie la adresa indicată drept sediul firmei respective, s-aconstatat că la acea adresă nu funcţiona societatea comercială la care intimatul-reclamant era asociat, că proprietara apartamentului reziliase contractul de închiriere cu acesta, precum şi că la registrul comerţului Bucureşti, la adresa respectivă figurau înscrise alte 7 firme.
Or, instanţa de fond a ignorat aceste împrejurări, precum şi prevederile art. 28 alin. (1) lit. e) pct. III din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.123/2001 privind regimul străinilor în România, aprobate prin HGnr. 476/2001, potrivit cărora, la cererea de prelungire a vizei, intimatul-reclamant era obligat să prezinte o confirmare de la registrul comerţului că în spaţiul deţinut ca sediu nu sunt înregistrate şi alte societăţi comerciale.
Astfel fiind, rezultă că instanţa de fond a dat o hotărâre greşită şi cu încălcarea legii, ceea ce impune casarea acesteia.
Rejudecândcauza, rezultă că actul administrativ atacat este legal şi temeinic, măsura dispusă de autoritatea competentă fiind întemeiată şi conformă cu prevederile legale.
Este adevărat că din actele depuse în cursul judecării cauzei în recurs, rezultă că, la data de 4 iunie 2003, S.C.”Z.S.C.” SRL era înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti ca funcţionând la un alt sediu, cu un capital vărsat de peste 3 miliarde de lei şi un profit de 269 milioane lei, la data respectivă, dar toate acestea sunt împrejurări ulterioare emiterii actului administrativ atacat şi care nu afectează legalitatea acestuia la data emiterii sale.
În concluzie, acţiunea va fi respinsă pentru considerentele prezentate mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei precum şi de Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva sentinţei civile nr. 667 din 20 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi în fond respinge acţiunea formulată de q.z.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 29 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 313/2002. Contencios. Anulare act control... | ICCJ. Decizia nr. 317/2002. Contencios. Anulare act control... → |
|---|
