CSJ. Decizia nr. 137/2003. Contencios. Refuz reintegrare în functie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 137/2003
Dosar nr. 1790/2002
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 12 martie 2002, reclamantul T.M. a chemat ăn judecată pe pârâtul Ministerul Industriei şi Resurselor, solicitând obligarea pârâtului să-l reintegreze în funcţia avută anterior şi pe cale de consecinţă, să-i acorde drepturile salariale la zi.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în urma trimiterii soţiei sale în străinătate în misiune permanentă, în anul 1999, la Consulatul General al României de la Munchen, şi-a urmat soţia la post, cu avizul favorabil al pârâtului şi cu menţiunea că după încheierea misiunii, va reveni ca angajat la Ministerul Industriei şi Comerţului, însă pârâtul a refuzat reangajarea, pe motiv că postul deţinut de reclamant este de funcţionar public, pentru ocuparea căruia urmează să susţină concurs.
Prin sentinţa civilă nr. 465 din 24 aprilie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul Ministerul Industriei şi Resurselor să-l reintegreze pe reclamant în postul deţinut anterior, cu plata drepturilor salariale la zi şi cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în speţă sunt incidente dispoziţiile legii speciale, Legii nr. 1/1970, art. 9 lit. k) şi cele ale art. 10 lit. a), care completează art. 103 din Legea nr. 188/1999, fiind imperative sub aspectul rezervării postului şi al reangajării în aceiaşi funcţie, a salariatului care-şi urmează soţia în străinătate, aflată în misune permanentă, refuzul pârâtului de soluţionare a cererii reclamantului privitoare la acest drept recunoscut de lege, fiind nejustificat.
Împotriva acestei hotărârii a declarat recurs pârâtul Ministerul Industriei şi Resurselor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Criticile aduse soluţiei instanţei de fond vizează mai multe aspecte şi anume:
- hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei materiale, obiectul litigiului dedus judecăţii fiind un litigiu de muncă, soluţionat, însă, în condiţiile Legii nr. 29/1990, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.;
- hotărârea a fost pronunţată cu încadrarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;
-hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, motiv de casare prevăzut de art.304 pct.7 din Codul de procedură civilă.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.
Din actele şi lucrările dosarului reiese că reclamantul a fost angajat cu contract de muncă pe durată nedeterminată, în funcţia de consilier al Direcţiei Generale Cooperare Economică Internaţională a Ministerului Industriei şi Resurselor, până în anul 1999, când soţia sa a fost trimisă în misiune permanentă în străinătate, începând cu data de 12 noiembrie 1999, la Consulatul General al României la Munchen.
Ministerul Industriei şi Resurselor (fostul Minister al Industriei şi Comerţului) şi–a dat avizul favorabil, pentru ca reclamantul să-şi urmeze soţia în misiune permanentă în străinătate, în condiţiile încetării activităţii potrivit, prevederilor art. 9 lit. k) din Legea nr. 1/1970, lege specială în materie.
La încetarea misiunii soţiei sale, reclamantul a solicitat pârâtului, în termen legal de 90 de zile, reîncadrarea sa pe postul deţinut anterior, conform prevederilor art. 10 lit. a) din Legea nr. 1/1970, cele ale Legii nr. 51/1990, precum şi a Notei cuprinzând acordul dat de Secretariatul de Stat al Ministerul Industrei şi Comerţului nr. 18185 din 6 octombrie 1999, în care se menţionează că reclamantul doreşte să revină ca angajat al Ministerului Indusriei şi Comerţului.
Cum cererea reclamantului, de reîncadrare în postul deţinut anterior, a rămas fără răspuns, aceasta a fost reiterată la data de 22 noiembrie 2001 şi apoi, cu nr. 100.135/2002, la care pârâtul, cu adresa nr. 260125 din 4 martie 2002, a comunicat reclamantului că nu poate fi reîncadrat decît prin concurs, întrucât postul său a devenit între timp de funcţionar public.
Refuzul pârâtului constituie o vătămare adusă reclamantului, prin încălcarea unui drept recunoscut de lege, astfel că cererea sa adresată instanţei se încadrează în prevederile art. 1 teza a II-a din Legea nr. 29/1990, fiind de competenţa instanţei de contencios administrativ.
Instanţa de fond a analizat atât sub aspectul condiţiilor prevăzute de Legea nr. 29/1990, cererea reclamantului, cât şi a prevederilor legislaţiei muncii, aplicabile speţei. Astfel, instanţa de fond a reţinut că art. 103 din Legea nr. 188/1999, stipulează expres că această lege se completează cu prevederile legislaţiei muncii, ori Legea nr. 1/1970, în vigoare şi imperativă, este obligatorie sub aspectul rezervării postului şi reangajării în aceiaşi funcţie.
Faptul că la data încetării activităţii în condiţiile art. 9 lit. k) din Legea nr. 1/1970, reclamantul avea certitudinea revenirii sale la postul deţinut anterior, potrivit art. 10 lit. a) din Legea nr. 1/1970, fac neaplicabile prevederile Legii nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, întrucât ar contraveni legislaţiei muncii, faţă de faptul că legea funcţionarilor publici se completează cu prevederile legislaţiei muncii, în speţă Legea nr. 1/1970, invocată de reclamant.
Pe de altă parte, faptul că şi în prezent postul deţinut de reclamant anterior este liber şi că la data apariţiei Legii nr. 188/1999 şi până în prezent, nu s-au organizat concursuri de ocupare a posturilor de funcţionari publici, cei care ocupau aceste funcţii fiind atestaţi pe post, fără concurs, având în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 1/1970, în vigoare, art. 9 alin. (1) lit. k) şi art. 10 lit. a), cu caracter imperativ, este evident că refuzul pârâtului privind reangajarea reclamantului în postul deţinut anterior, este nejustificat, încălcând dreptul constituţional la muncă (art. 38 din Constituţia României).
În mod corect, instanţa de fond, în baza art. 1 şi 11 din Legea nr. 29/1990, a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul să-l reintegreze în postul deţinut anterior Ordinului Ministerului Industriei şi Comerţului nr. 148 din 8 noiembrie 1999, conform cererii din 21 octombrie 2001, cu consecinţa plăţii drepturilor salariale, începând cu luna noiembrie 2001, până la reintegrarea efectivă.
În raport cu cele ce preced, recursul se vădeşte nefondat şi urmează a fi respins, hotărârea instanţei de fond fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Industriei şi Resurselor, împotriva sentinţei civile nr. 465 din 24 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1369/2003. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 137/2003. Contencios. La declinare de... → |
|---|
