CSJ. Decizia nr. 352/2003. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 352/2003
Dosar nr. 3469/2001
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 882, pronunţată la data de 19 iunie 2001, în fond după casare, în dosarul nr. 431/2001 Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamanta H.I., în contradictoriu cu Ministerul Culturii şi cultelor şi:
- a constatat refuzul nejustificat al pârâtului, de a soluţiona cererea reclamantei, de radiere a imobilului în litigiu, de pe lista monumentelor istorice ale municipiului Bucureşti;
- a dispus radierea imobilului în cauză, situat în municipiul Bucureşti, din lista monumentelor instorice cu valoare memorială;
- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei;
- a luat act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel soluţionând cauza în fond după casare, a reţinut, în esenţă, următoarele:
Printr-o hotărâre judecătorească, reclamantei i-a fost restituit imobilul în cauză, care aparţinuse tatălui său şi în privinţa căruia fusese aplicat în mod nelegal Decretul nr. 92/1950, astfel că reclamanta are legitimare procesuală activă, cu privire la cererile formulate pentru radirea acestui imobil din lista monumentelor istorice cu valoare memorială.
Prin acţiunea adresată instanţei de contencios administrativ, reclamanta a cerut să se constate refuzul nejustificat al Ministerului Culturii şi Cultelor, de a răspunde şi soluţiona în termen legal, cererea de radiere a imobilului în cauză, de pe lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului Bucureşti, unde a fost înregistrat drept Casa M.S. A mai cerut obligarea ministerului pârât să procedeze la radierea imobilului în cauză de pe lista respectivă.
Instanţa de fond a reţinut pe de o parte că ministerul pârât a refuzat în mod nejustificat să soluţioneze cererea reclamantei, de radiere a imobilului în litigiu de pe lista respectivă şi pe de altă parte, a apreciat că acest imobil nu este o casă memorială, deoarece din actele depuse la dosar a rezultat că M.S. a locuit doar ca chiriaş în acea casă, că imobilul se află într-o stare avansată de degradare şi că nu întruneşte condiţiile de clasificare pe lista monumentelor istorice.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Ministerul Culturii şi Cultelor, criticând-o sub următoarele aspecte:
- în mod greşit a reţinut instanţa de fond că ar exista un refuz nejustificat de rezolvare a cererilor reclamantei, ministerul răspunzându-i la toate petiţiile sale;
- în mod greşit a soluţionat instanţa de fond excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei;
- în mod greşit a reţinut instanţa existenţa unei vătămări şi a dispus radierea acelui imobil de pe lista respectivă.
În întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a cerut respingerea recursului, susţinând că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, ministerul pârât clasând imobilul în cauză drept casă memorială, în lipsa unei documentaţii de clasare şi vătămându-i astfel, exercitarea nestingherită a prerogativelor dreptului de proprietate.
Recursul este întemeiat.
1. Actelor normative în vigoare la data soluţionării cauzei sunt OUG nr. 68/1994, privind protejarea patrimoniului cultural naţional, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 41/1995, Ordinul nr. 1284 din 12 noiembrie 1996, pentru aprobarea Normelor metodologice privind criteriile unice de clasare a bunurilor culturale care fac parte din patrimoniul cultural naţional, Ordinul nr. 2013 din 22 februarie 2000, privind aprobarea criteriilor generale pentru clasarea bunurilor culturale imobile în Lista monumentelor istorice.
Ulterior, reglementările de mai sus au fost completate, şi cu prevederile Legii nr. 422/2001, privind protejarea monumentelor istorice (M. Of. nr. 407/24.07.2001).
În conformitate cu prevederile legale de mai sus, clasarea sau radierea/declasarea unui bun, ca aparţinând patrimoniului cultural naţional, este o prerogativă ce aparţine ministrului culturii şi cultelor şi Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, organism ştiinţific care funcţionează pe lângă Ministerul Culturii şi Cultelor.
Este stabilit că după ce imobilul în cauză a fost restituit reclamantei şi aceasta a aflat că imobilul era clasat şi inclus pe Lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului Bucureşti, a formulat mai multe cereri, prin care a cerut declasarea imobilului la care Ministerul Culturii şi Cultelor a răspuns cu adresele din 18 decembrie 1998, 2 decembrie 1998 şi 11 august 1999, în sensul că cererile sale au fost respinse şi că nu se acceptă declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice Bucureşti.
Astfel fiind, în mod greşit a reţinut instanţa că ar fi existat un refuz nejustificat, în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, din partea Ministerului Culturii şi Cultelor.
Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, privind contenciosul administrativ, orice persoană dacă se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege, prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative, de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti.
Dar, în cauză, ministerul pârât a rezolvat cererile reclamantei, în sensul că a respins solicitarea de radiere/declasare a imobilului din lista respectivă.
Or, actul prin care o autoritate administrativă a rezolvat negativ o cerere, nu poate fi asimilat cu un refuz nejustificat din partea acestei autorităţi, de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, în sensul prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 29/1990.
Deci, în mod nelegal, prin interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, instanţa de fond a constatat existenţa unui refuz nejustificat din partea Ministerului Culturii şi Cultelor, de rezolvare a cererilor, prin care reclamanta solicitase radierea/declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice a municipiului Bucureşti, din moment ce această autoritate publică, luând act de avizul negativ, a respins cererea respectivă.
Este adevărat că reclamanta putea, potrivit prevederilor Legii nr. 29/1990, să constate legalitatea acestui act administrativ, prin care i s-a respins cererea de radiere/declasare a imobilului, dar nu a făcut-o, înţelegând să-şi fundamenteze acţiunea pe dispoziţiile legale privitoare la refuzul nejustificat al autorităţii, pe care l-a invocat expres şi l-a susţinut în mod consecvent.
2. Totodată, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, în cauză, ar fi fost dovedită existenţa unei vătămări a dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu.
Atfel, potrivit prevederilor art. 480 C. civ., proprietatea este dreptul ce are cineva, de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.
Prin reglementările instituite de OG nr. 68/1994 şi respectiv, de Legea nr. 422/2001, au fost prevăzute unele măsuri care au drept scop protejarea patrimoniului cultural, în general şi a monumentelor istorice, în special, aceste dispoziţii fiind unele dintre cele la care face referire art. 480 C. civ. şi care constituie limite de exercitare a dreptului de proprietate.
În concluzie, în nici un caz nu se poate reţine că limitele legale de exercitare a dreptului de proprietate ar constitui o vătămare a acestui drept, în sensul prevederilor art. 1 din Legea nr. 29/1990, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.
3. În fine, constatând că imobilul respectiv nu este o casă memorială şi dispunând radierea acestuia din Lista monumentelor istorice cu valoare memorială, instanţa de fond s-a substituit autorităţilor administrative, acordând chiar şi ceea ce nu i s-a cerut.
Astfel, potrivit prevederilor legale în materie arătate mai sus, Ministerul Culturii şi Cultelor şi Comisia Naţională a Monumentelor Istorice sunt autorităţile care au competenţa legală de a dispune clasarea sau radierea/declasarea unui bun, ca aparţinând sau nu patrimoniului cultural naţional.
Potrivit prin art. 11 din Legea nr. 29/1990, instanţa putea, în cauză, admiţând acţiunea, să oblige pe autoritatea administrativă să emită actul administrativ de radiere/declasare a imobilului respectiv.
De fapt, prin acţiunea formulată, reclamanta nu ceruse radierea imobilului din lista respectivă, ci obligarea autorităţii pârâte să procedeze la această operaţiune.
În concluzie, având în vedere considerentele de mai sus, motivele de recurs fiind neîntemeiate, urmează ca recursul să fie admis, hotărârea atacată casată, iar acţiunea respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Culturii şi Cultelor, împotriva sentineţei civile nr. 882 din 19 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi în fond, respinge acţiunea formulată de H.I.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3519/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... | CSJ. Decizia nr. 3520/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
