ICCJ. Decizia nr. 4624/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 4624/2003
Dosar nr. 2858/2003
Şedinţa publică din 12 decembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj sub nr. 2724 din 14 aprilie 2003, reclamantul R.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, anularea hotărârii nr. 8169 din 5 martie 2003, prin care pârâta i-a respins cererea privind stabilirea calităţii de beneficiar al Legii nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat următoarele:
- pe fondul evenimentelor istorice care s-au produs în septembrie 1940 ,când zona Ardealului de Nord a trecut sub jurisdicţia Statului ungar, reclamantul, minor fiind, l-a urmat pe tatăl său care, temându-se de eventualele represalii împotriva cetăţenilor civili de etnie maghiară, a părăsit, împreună cu familia, localitatea Sibiu, unde îşi avea domiciliul şi locul de muncă şi s-a stabilit la Oradea, fiind angajat în muncă la data de 1 octombrie 1940;
- refuzul pârâtei de a-i recunoaşte calitatea de beneficiar al drepturilor prevăzute de legea sus-menţionată, este nejustificat, în condiţiile în care, potrivit art. 1 lit. c) din această lege, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 586/2002, în categoria persoanelor prevăzute la acest articol intră orice persoană care s-a refugiat, fără a se face vreo diferenţiere.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 610 din 21 mai 2003, a respins acţiunea reclamantului, ca nefondată.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că:
- reclamantul şi-a urmat părinţii care au plecat dintr-un oraş aflat în România, într-un alt oraş din România, ocupat tempoar de autorităţile maghiare;
- localitatea de domiciliu a reclamantului, de unde acesta a plecat împreună cu părinţii săi, s-a aflat în permanenţă sub autoritatea Statului român, iar reclamantul nu a făcut dovada că a suferit persecuţii etnice.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, criticând-o după cum urmează:
- instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 586/2002, recunoaşte calitatea de beneficiar al drepturilor prevăzute de această lege, oricărei persoane refugiate, fără să condiţioneze această recunoaştere, de localitatea de refugiu;
- prin aplicarea corectă a legii trebuie să se asigure aceleaşi drepturi tuturor cetăţenilor români, nevoiţi să se refugieze de teama unor posibile represalii.
Examinând sentinţa atacată în raport cu criticile formulate, cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei, inclusiv cele ale art. C. proc. civ., această instanţă constată că recursul nu este fondat, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 58/2002, de prevederile acestei legi beneficiază persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
Din conţinutul textului de lege menţionat rezultă că drepturile compensatorii prevăzute de lege se acordă persoanelor care, fiind persecutate din motive etnice, au fost nevoite să se refugieze în altă localitate, au fost expulzate sau strămutate în altă localitate.
Recurentul-reclamant nu a făcut dovada că, minor fiind, a fost nevoit să împărtăşească situaţia părinţilor săi, care ar fi fost persecutaţi din motive etnice, fiind nevoiţi să se refugieze din localitatea Sibiu, în localitatea Oradea, aflată la acea dată sub jurisdicţia Statului ungar şi sub controlul trupelor maghiare de ocupaţie.
Susţinerea recurentului, cum că părinţii acestuia au părăsit localitatea Sibiu şi s-au stabilit în localitatea Oradea, de teama unor eventuale represalii ale autorităţilor române împotriva cetăţenilor civili de etnie maghiară, este nejustificată, în condiţiile în care această din urmă localitate se afla sub controlul trupelor maghiare de ocupaţie, trupe care au provocat, prin comportamentul lor abuziv, refugiul românilor din zona Ardealului de Nord, în localităţile din afara zonei de ocupaţie. În acest context, atât în perioada ocupaţiei maghiare, cât şi după revenirea Ardealului de Nord la România, nu se poate vorbi de represalii ale autorităţilor Statului Român împotriva cetăţenilor de etnie maghiară.
Prin urmare, criticile prezentate de recurent cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de fond, sunt neîntemeiate.
Pentru considerntele arătate, recursul declarat în cauză va fi respins ca nefundat, iar sentinţa instanţei de fond va fi menţinută ca legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de R.F., împotriva sentinţei civile nr. 610 din 21 mai 2003 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4623/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 4628/2003. Contencios. La încheiere. Recurs → |
|---|
