CSJ. Decizia nr. 871/2003. Contencios. împotriva deciziei Curtii de Conturi Sectia Jurisdictionala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 871/2003
Dosar nr. 2472/2002
Şedinţa publică din 4 martie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 272 din 6 iunie 2002, a secţiei jurisdicţionale a Curţii de Conturi, s-a respins recursul declarat de Direcţia Generală a Penitenciarelor din Ministerul Justiţiei, pentru Penitenciarul Codlea.
Instanţa de fond, Colegiul jurisdicţional al Curţii de Conturi a admis actul de sesizare al Procurorului financiar şi a obligat Direcţia Generală a Penitenciarelor, la plata sumei de 830.896.000 lei, cu titlu de T.V.A., neîncasată şi nevirată la bugetul statului, plus 253.800.000 lei, majorări de întârziere aferente.
Prin actul de control care a stat la baza actului de sesizare, s-a stabilit că unitatea controlată a realizat în anul 2000, venituri din operaţiuni economice, respectiv livrări de bunuri şi prestări de servicii, altele decât cele privind activitatea sa administrativă, socială, educativă, de ordine publică – pe bază de contracte economice cu plată, peste plafonul de 50.000.000 lei, fără să devină plătitor de T.V.A.
Instanţa de recurs jurisdicţional a reţinut ca bine stabilite, faptele, iar cu privire la regimul fiscal aplicabil categoriilor de venituri realitate, că penitenciarul datorează T.V.A.
Au fost respinse apărările invocate, în sensul că veniturile respective nu intră în sfera de aplicare a T.V.A., întrucât fac parte din categoria activităţilor educative, cu motivarea că munca deţinuţilor a produs venituri penitenciarului, urmare a efectuării unor operaţiuni cu caracter comercial; de asemenea, a fost respinsă apărarea că neînscrierea în facturi a T.V.A., nu a dat posibilitatea beneficiarilor să procedeze la deducerea lor.
Împotriva deciziei a declarat recurs jurisdicţional, Direcţia Generală a Penitenciarelor, reiterând în esenţă apărările făcute în faţa instanţei de fond şi de recurs jurisdicţional.
Astfel, s-a învederat că scopul principal al folosirii deţinuţilor la muncă, este acel al reeducării şi că potrivit art. 3 din OUG nr. 17/2000, nu se cuprind în sfera de aplicare a T.V.A., operaţiunile privind livrările de bunuri şi prestările de servicii efectuate de instituţiile pluiblice, pentru activităţile lor administrative, sociale, educative, de apărare, ordine publică, siguranţa statului, culturale şi sportive.
S-a mai susţinut că unităţile beneficiare au virat la bugetul de stat, întreaga valoare a T.V.A. colectată, astfel încât statul nu a suferit nici un prejudiciu.
O altă critică adusă se fundamentează pe dispoziţiile art. 2 din OUG nr. 17/2000, care prevăd că în sfera de aplicare a T.V.A., se cuprind operaţiunile cu plată, efectuate de o manieră „independentă", de către contribuabili.
În sfârşit, recurenta a invocat „consecinţele sociale" negative ce pot decurge din adăugarea c/val T.V.A., la tariful negociat cu beneficiarii.
Într-o altă grupă de argumente s-a făcut trimitere la dispoziţiile Codului comercial, inducându-se concluzia că activitatea desfăşurată de către penitenciare, în legătură cu prestările de servicii şi livrările de bunuri, n-ar avea caracter comercial.
Recursul este nefondat.
Situaţia de fapt expusă este corect stabilită şi asupra acestui aspect pârâta nu a formulat nici o obiecţie.
Argumentele aduse în susţinerea punctului de vedere afirmat, de neimpozabilitate a prestărilor de servicii şi livrărilor de bunuri realizate cu deţinuţii din penitenciar, nu pot fi reţinute.
În primul rând şi ca o problemă de principiu, orice scutire sau exceptare de la regimul fiscal de drept comun trebuie anume prevăzută de lege, tot astfel cum şi aplicarea oricăror taxe sau impozite nu poate fi instituită decât prin lege, această simetrie juridică consfinţind principiul fundamental al legalităţii regimului fiscal sub dublul său aspect, de impunere şi de scutire/exceptare.
Inaplicabilitatea prevederilor privitoare la T.V.A., reclamată în speţă, nu are drept temei, nici o dispoziţie normativă directă, ea fiind dedusă dintr-o interpretare a legii, iar nu întemeiată pe o prevedere clară, expresă şi lipsită de ambiguităţi.
De altfel, chiar această interpretare este nepertinentă şi fundamentată pe o greşită citire a textului normativ.
Astfel, dispoziţiile art. 3 din OUG nr. 17/2000, la care se face trimitere, vorbeşte de livrările de bunuri şi prestările de servicii efectuate de instituţiile publice, pentru activităţile, lor administrative, sociale ş.a.m.d; deci, de operaţiunile efectuate care privesc activităţile lor proprii, exercitate în interesul şi scopul acoperirii nevoilor lor de funcţionare, specifice instituţiei şi legate intrinsec de mecanismul administrativ – cu diversele sale componente, sport, educaţie, ordine publică etc. – al penitenciarului.
Or, în speţă, este vorba de o activitate conexă, nespecifică administraţiei penitenciare ca atare şi care pune în valoare nişte raporturi de drept comercial încheiate cu terţe persoane şi cârmuite de dispoziţii specifice dreptului obligaţional, atât penitenciarul, prin direcţia sau serviciul său de specialitate, cât şi beneficiarul, acţionând ca agenţi economici.
Acest tip de raporturi nu este propriu exclusiv penitenciarelor, ci se regăseşte şi la alte instituţii publice, fără scop lucrativ şi cu privire la care sistemul nostru fiscal consideră că, atunci când este cazul, trebuie despărţită componenta cu caracter lucrativ, de activitatea cu caracter spiritual, cultural, sportiv etc., prin esenţa ei nelucrativă, specifică instituţiei respective şi aplicat primei, de regimul fiscal de drept comun, adică impozabilitatea.
A crea unui beneficiar de prestaţii de servicii plătite, privilegiul fiscal al neachitării T.V.A., atunci când contractează cu penitenciarul, spre deosebire de un agent economic care contractează aceleaşi sevicii, cu un furnizor oarecare, înseamnă a institui o discriminare de tratament, care nu-şi găseşte nici un temei în lege.
Nu se poate aduce, nici cel puţin argumentul de oportunitate, că din raţiuni social-educative se face o favoare celor ce prestează munca sau instituţiei ca atare, întrucât T.V.A. este suportată de beneficiar, colectată de prestator şi vărsată la bugetul statului, venitul în sine rămânând acelaşi şi pentru instituţia prestatoare şi pentru persoanele fizice.
Sunt, de asemenea, lipsite de pertinenţă şi celelalte argumente invocate de către recurentă.
Astfel, afirmaţia că statul nu a fost prejudiciat în speţă, fiindcă unităţile beneficiare au virat la buget, întreaga valoare a T.V.A. colectată, formal este exact, dar ceea ce se impută, este cu totul altceva şi anume, faptul că nu s-a încasat întreaga sumă legal datorată şi care ar fi trebuit colectată, iar apoi vărsată la bugetul statului
Tot astfel, susţinerea că pentru a fi plătitor de T.V.A., este necesar să existe o „activitate, independentă de specificul sistemului penitenciar", este nerelevantă, deoarece dacă este adevărat că specific activităţii penitenciare poate fi şi reeducarea prin muncă, este nespecific activităţii de reeducare, valorificarea prestărilor de servicii, consimţită de către deţinuţi, în cadrul unor raporturi economice, contractuale, care ţin de natura activităţilor comerciale, sunt specifice acestora, şi, funcţional, au un caracter independent.
Faţă de considerentele mai sus expuse, recursul declarat în cauză se vădeşte nefondat şi urmează a fi respins, menţinându-se soluţia pronunţată de prima instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală a Penitenciarelor, pentru Penitenciarul Codlea, împotriva deciziei nr. 272 din 6 iunie 2002, a Curţii de Conturi, secţia jurisdicţională, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2003
| ← ICCJ. Decizia nr. 87/2003. Contencios. Anulare act administrativ... | CSJ. Decizia nr. 976/2003. Contencios. Anulare act control... → |
|---|
