ICCJ. Decizia nr. 3441/2004. Contencios. Anulare acte vamale. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV

Decizia nr. 3441/2004

Dosar nr. 3256/2003

Şedinţa publică din 15 iunie 2004

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 2 noiembrie 2000, reclamanta SC C.I. SRL Brăila a solicitat anularea deciziei nr. 2480 din 10 octombrie 2000, a Direcţiei Generale a Vămilor, prin care s-a respins contestaţia sa împotriva deciziei nr. 32 din 20 iunie 2000 a Direcţiei Regionale Vamale Galaţi, precum şi a actelor constatatoare înaintate cu adresa nr. 2217 din 9 aprilie 2000, prin care a fost obligată la plata sumei de 221.733.523 lei, reprezentând drepturi vamale şi penalităţi de întârziere.

În motivarea acţiunii sale, reclamanta a arătat că situaţia în care se află, a fost generată de întârzierea în aplicarea prevederilor Legii nr. 36/1999, a bugetului de stat, de către autorităţile vamale româneşti, întrucât la momentul declarării mărfurilor la import nu existau indicii de suspendare a facilităţilor fiscale şi nici imediat; ulterior, nu i s-a adus la cunoştinţă invalidarea operaţiunilor vamale deja efectuate prin D.V. nr. 1305 din 8 martie 1999, lucru ce ar fi permis eliminarea penalităţilor şi stabilirea drepturilor vamale.

De altfel, arată reclamanta, nu numai că s-a aplicat un act normativ care nu era cunoscut la momentul importului, nici de operatorul economic, nici de autorităţile vamale, dar aplicarea Legii nr. 36/1999 nu este corectă, nici în raport cu faptul că la plecarea mărfii din Italia, deci la demararea proiectului de investiţie, mărfurile beneficiau de condiţii care conform B.S.C.V. Galaţi, s-au modificat diametral opus la sosirea şi declararea mărfurilor.

Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 80 din 11 mai 2001, a admis acţiunea reclamantei şi a anulat în parte procesul-verbal nr. 59/2000, actele constatatoare nr. 57 şi nr. 58/2000, actele constatatoare nr. 59 - 63/2000 şi Decizia nr. 2480/2000, numai pentru penalităţile în sumă totală de 106.129.500 lei.

Prin Decizia nr. 899 din 6 martie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, a admis recursul declarat de Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Galaţi, a casat sentinţa nr. 80 din 11 mai 2001 şi a trimis cauza, spre rejudecare, reţinând, în esenţă, pe de o parte, că în lipsa unei motivări, în sensul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu se poate exercita corect controlul judiciar, iar, pe de altă parte, că instanţa de fond s-a aflat într-o stare de confuzie, cu privire la actele contestate.

La data de 19 mai 2003, reclamanta a precizat că solicită anularea procesului-verbal nr. 32 din 5 aprilie 2000 şi a actelor constatatoare nr. 57 şi nr. 58/2000, numai pentru penalităţile de întârziere şi exonerarea de la plata acestora, având în vedere că nu se poate reţine culpa sa.

Rejudecând pricina în fond după casare, Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 60/F din 19 mai 2003, a respins ca nefondată, acţiunea precizată a reclamantei, reţinând în esenţă, că atât actul constatator nr. 58 din 5 aprilie 2000 (care constată eludarea plăţii taxelor vamale aferente reparaţiilor efectuate, nedeclarând costul reparaţiei şi a pieselor de schimb şi diminuând astfel, valoarea în vamă a banilor, ceea ce prejudiciază bugetul de stat), cât şi cel cu nr. 57 din 5 aprilie 2000 (prin care se stabileşte majorările de întârziere rezultate din neaplicarea dispoziţiilor Legii nr. 36/1999, cu privire la suspendarea facilităţilor fiscale prevăzute de OUG nr. 92/1997, privind stimularea investiţiilor directe, aprobată şi modificată prin Legea nr. 241/1998), sunt legale.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs SC C.I. SRL Brăila, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 301, art. 302, art. 304 pct. 9 şi 10 şi art. 3041 C. proc. civ. şi art. 14 din Legea nr. 29/1990.

În dezvoltarea motivelor sale de recurs, societatea reclamantă susţine, cu privire la actul constatator nr. 58/2000, că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că a contestat suma de 22.203.968 lei, în loc de 15.813.214 lei, din procesul-verbal nr. 32/2000, sumă care reprezintă doar penalităţile calculate la cumulul taxelor vamale, comision vamal şi T.V.A., pe care nu le contestă. Cu privire la calculul acestora, recurenta-reclamantă arată că nu i se poate stabili culpa, pentru calculul greşit al datoriei vamale, câtă vreme a anexat factura nr. 148 din 20 februarie 1998 ,care avea înscrisă valoarea corectă şi câtă vreme nu i s-au aplicat nici prevederile art. 61 alin. (3) din Legea nr. 141/1997, potrivit cărora majorările de întârziere sunt datorate, doar dacă nu sunt plătite diferenţele stabilite prin controlul ulterior, în termen de 7 zile de la comunicarea acestora.

Referitor la actul constatator nr. 57/2000, recurenta-reclamantă susţine că în mod greşit instanţa de fond nu a exonerat-o de plata sumei de 106.129.509 lei, deşi s-a dovedit inexistenţa culpei sale şi inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) a Legii nr. 36/1999.

Examinându-se sentinţa atacată, în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conform art. 61 alin. (1) din Legea nr. 141/1997, autoritatea vamală are dreptul ca, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să efectueze controlul vamal ulterior al operaţiunilor.

Într-adevăr, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, când controlul vamal ulterior constată că s-au încălcat reglementările vamale aplicate, datorită unor date cuprinse în declaraţia vamală, autoritatea vamală, după determinarea taxelor vamale cuvenite, ia măsuri de încasare, respectiv de restituire a acestora. Diferenţele în minus se comunică titularului operaţiunii comerciale şi urmează a fi achitate în termen de 7 zile de la data comunicării, iar neplata diferenţei datorate de titularul operaţiunii comerciale, în acest termen, atrage suportarea de majorări de întârziere aferente acestei diferenţe, în cuantumul stabilit prin lege, precum şi interzicerea efectuării altor operaţiuni de vămuire, până la achitarea datoriei vamale.

Prin urmare, se constată, pe de o parte, că textul mai sus arătat, se referă la majorări, iar nu la penalităţi, cum greşit a susţinut recurenta-reclamantă.

Pe de altă parte, acest text nu poate fi interpretat independent de cel al art. 141 alin. (1) teza finală din Legea nr. 141/1997, potrivit căruia datoria vamală ia naştere în momentul înregistrării declaraţiei vamale.

În cauză, se constată că recurenta-reclamantă nu numai că nu a achitat datoria vamală pe care, de altfel, ulterior, o şi recunoaşte, în termenul de 7 zile, dar a şi contestat-o o perioadă îndelungată. Prin urmare, în mod corect autorităţile vamale au calculat majorări de întârziere aferente diferenţei în minus, astfel cum, de altfel, corect a reţinut şi instanţa de fond.

Totodată, se reţine că în conformitate cu art. 40 din Legea nr. 141/1997, declaraţia vamală în detaliu, semnată de importator, exportator sau de reprezentanţii acestora, are valoarea unei declaraţii pe propria răspundere, în ceea ce priveşte exactitatea datelor înscrise, autenticitatea documentelor anexate la declaraţia vamală şi plasarea mărfurilor sub regimul vamal solicitat.

Aşadar, titularul declaraţiei vamale este cel care în realitate îşi stabileşte baza de impozitare, fiind responsabil de declaraţia sa vamală.

În cauză, pentru nedeclararea costului manoperei reparaţiilor este responsabil titularul declaraţiei vamale, iar prin controlul vamal ulterior s-a constatat tocmai diferenţa dintre ce s-a declarat şi ce rezultă din factură.

Aşadar, astfel cum corect au reţinut autorităţile vamale şi instanţa de fond, societatea recurentă nu şi-a respectat obligaţiile stabilite de lege, iar actul constatator nr. 58/2000 a fost emis tocmai pentru a se achita toate obligaţiile bugetare.

Referitor la pretinsa nelegalitate a actului constatator nr. 57/2000, se reţine că acesta a fost emis cu respectarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 36/1999, potrivit cărora de la data publicării în Monitorul Oficial al României, a prezentei legi, facilităţile fiscale prevăzute de OUG nr. 92/1997, privind stimularea investiţiilor directe, aprobată şi modificată prin Legea nr. 241/1998, nu se mai aplică.

Cum legea a fost publicată în Monitorul Oficial din 8 martie 1999, aceasta a intrat în vigoare de la această dată, conform şi dispoziţiilor art. 78 din Constituţia României, în vigoare la data importului.

Deci, din momentul depunerii declaraţiei vamale în temeiul căreia se solicitau facilităţile dispuse prin art. 13 lit. a) din OUG nr. 92/1997, deşi erau suspendate, datoria vamală a devenit exigibilă, datorându-se şi majorările de întârziere aferente în baza dispoziţiilor legale arătate în cele ce preced.

Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, iar criticile formulate, neîntemeiate, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de SC C.I. SRL Brăila împotriva sentinţei civile nr. 60/F din 19 mai 2003 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială şi de contencios administrativ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2004.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3441/2004. Contencios. Anulare acte vamale. Recurs