ICCJ. Decizia nr. 3239/2004. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 3239/2004
Dosar nr. 2128/2002
Şedinţa publică din 11 iunie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 5 iunie 2001, SC S. SA Copşa Mică a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu, solicitând anularea deciziei nr. 625 din 30 aprilie 2001 şi a procesului-verbal de control nr. 1891 din 29 decembrie 2000, prin care s-a dispus obligarea societăţii la plata sumei de 10.160.106.883 lei, reprezentând impozit pe profit suplimentar, majorări de întârziere aferente, T.V.A. aferentă inventarierii din 31 decembrie 1999 şi lunii mai 2000, cu majorările de întârziere aferente şi impozit pe profit aferent inventarierii patrimoniului, din mai 2000, cu majorările de întârziere corespunzătoare.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că nu datorează diferenţa de impozit pe profit de 4.706.549.540 lei, calculată de organul de control pentru facturile provizorii de export din perioada ianuarie – mai 2000.
Societatea a corectat erorile de facturare şi cele de înregistrare în contabilitate şi a stornat cheltuielile nedeductibile fiscal, astfel încât s-a reţinut în mod eronat de către organele financiare, că suma de 18.826.198.160 lei ar reprezenta penalităţi rezultate din derularea contractelor externe şi nu ar fi aşadar, deductibile fiscal.
Reclamanta a mai arătat că actele administrative sunt nelegale, şi cu privire la diferenţele de T.V.A., de 1.226.350.604 lei, precum şi la diferenţele de impozite şi taxe stabilite în urma inventarierii patrimoniului din luna mai 2000 şi anume, T.V.A. de 1.045.689.863 lei şi impozit pe profit de 1.375.907.715 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 81 din 17 aprilie 2002, Curtea de Apel Alba Iulia a admis în parte acţiunea, a anulat actele administrative pentru suma de 3.464.439.160 lei şi menţinându-le pentru suma de 6.695.667.723 lei.
S-a dispus, de asemenea, obligarea pârâţilor la 17.377.400 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanta datorează impozitul pe profit suplimentar aferent penalităţilor percepute de partenerii externi, întrucât, potrivit art. 4 lit. b) din OUG nr. 217/1999, penalităţile stabilite pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale prevăzute în contractele economice externe, sunt cheltuieli nedeductibile fiscal.
Instanţa a reţinut că minusul de inventar de 5.574.320.929 lei nu a fost înregistrat în contabilitatea reclamantei, astfel încât nu s-a putut face nici o corelare cu sumele înregistrate în registrul inventar, nici cu privire la valoarea contabilă, nici referitor la valoarea de inventar.
Reclamanta nu putea înregistra în contabilitate, sumele înscrise în registrul inventar care, însă, nu se regăsesc în documente contabile justificative, întocmite potrivit legii, astfel încât societatea nu datorează T.V.A. aferentă sumei de 5.574.320.929 lei, stabilită în mod eronat de organul de control, ca reprezentând minus la inventar.
Referitor la T.V.A aferentă inventarierii patrimoniului efectuată în luna mai 2000, instanţa a constatat că reclamanta datorează taxa aferentă minusului rezultat la inventarierea concentratului colectiv, reconsiderat ca amestec oxidic, în sumă de 29.294.551 lei, şi nu suma stabilită în urma controlului, de 1.045.669.883 lei.
Instanţa şi-a însuşit opinia expertizei care a concluzionat că valoarea de 20.122.1431.328 lei stabilită pentru cantitatea de 13.857 tone oxid, reprezintă valoarea de utilitate (de inventar), materie primă, minusul de inventar corect fiind de 1.441.749.723 lei, în raport de care TVA este de numai 29.294.551 lei.
Cât priveşte impozitul pe profit aferent inventarierii din luna mai 2000, instanţa a apreciat că societatea datorează impozitul pe profit de 1.375.907.715 lei, la care se adaugă majorările de întârziere aferente, de 132.087.141 lei.
Împotriva sentinţei au declarat recurs atât reclamanta SC S. SA Copşa Mică, cât şi pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În recursul său, reclamanta a criticat sentinţa, cu privire la respingerea cererii privind nelegalitatea stabilirii sumei de 4.706.549.540 lei, ca impozit pe profit suplimentar, la care se adaugă majorările de întârziere aferente, de 451.828.756 lei.
În realitate, a precizat reclamanta, suma de 18.826.198.160 lei, despre care s-a arătat în actul de control că reprezintă valoarea cu care societatea şi-a diminuat profitul impozabil, nu constituie penalităţi pentru neexecutarea sau executarea defectuoasă sau cu întârziere a contractelor economice încheiate cu partenerul extern.
Termenul „penalităţi", prevăzut, de altfel, numai într-unul din cele 3 contracte, reprezintă deduceri, scăzăminte, luate în considerare de părţi, la determinarea preţului, respectiv la decontarea finală.
Instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, calificând scăzămintele, drept penalităţi contractuale prestabilite de părţi şi aplicând astfel în mod eronat, prevederile art. 4 lit. b) din OUG nr. 117/1999, potrivit cărora asemenea sume sunt nedeductibile fiscal.
Societatea a înregistrat în mod corect, ca fiind deductibilă, suma de 18.826.198.160 lei înregistrată în contul 671.1, la data de 30 septembrie 2000, determinând profitul impozabil şi identificând cheltuielile deductibile şi nedeductibile din fiecare cont.
În concluzie, reclamanta a solicitat admiterea cererii de anulare a actelor administrative pentru capătul de acţiune privind impozitul pe profit suplimentar, de 4.706.549.540 lei şi majorările de întârziere aferente de 451.828.756 lei, precum şi restituirea sumelor plătite nedatorat.
Pârâţii au criticat sentinţa, cu privire la admiterea cererii societăţii referitoare la suma de 3.464.439.160 lei T.V.A., plus majorări de întârziere.
Astfel, pârâţii au învederat că însăşi reclamanta a consemnat minusuri de inventar în registrul inventar, pe care nu le-a înregistrat şi în evidenţa contabilă, astfel încât organul de control a calculat în mod justificat T.V.A.
Referitor la diferenţele stabilite în urma inventarierii patrimoniului din luna mai 2000, acestea rezultă din modul de compensare a diferenţelor în plus şi în minus constatate la inventarierea materiilor prime şi a materialelor din 31 mai 2000, organul de control procedând corect prin stabilirea plusurilor şi minusurilor de inventar şi prin compensarea celor înregistrate la acelaşi sort de materie primă.
Având în vedere că reclamanta a înregistrat în contabilitate, numai minusul de inventar de 1.287.567.872 lei, deşi avea obligaţia să înregistreze şi diferenţa de 5.503.630.858 lei şi să calculeze T.V.A. la această sumă, rezultă că nu s-au respectat prevederile legale referitoare la efectuarea inventarierii şi înregistrarea rezultatelor acesteia în contabilitate, astfel încât diferenţa de T.V.A. stabilită de organul de control este corectă.
Examinând cauza, în raport cu motivele invocate şi având în vedere şi prevederile art. 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că numai recursul reclamantei este întemeiat, în timp ce recursul exercitat de pârâţi apare ca nefondat.
Din actele dosarului rezultă că impozitul pe profit suplimentar, de 4.706.549.540 lei, la care se adaugă majorările de întârziere de 451.828.756 lei, au fost stabilite pentru facturile provizorii de export, având ca obiect livrarea de cenuşi plumbo-cuproase, din perioada ianuarie - mai 2000, fiind aferente penalităţilor percepute de firma grecească M.H. SA, în derularea contractelor de furnizare.
Instanţa de fond a constatat în mod eronat că societatea şi-ar fi diminuat profitul impozabil, cu suma de 18.9826.198.160 lei, care constituind penalităţi în sensul arătat de art. 4 alin. (6) lit. b) din OUG nr. 217/1999, este nedeductibilă fiscal.
Textul sus-menţionat, potrivit căruia amenzile, penalităţile sau majorările datorate în cadrul contractelor economice încheiate cu persoane nerezidente în România, sunt cheltuieli nedeductibile, nu este aplicabil în cauză.
Penalităţile, prevăzute doar în contractul nr. 10275/1999, nu şi în celelalte 2 contracte, nr. 10338/1998 şi nr. 10393/2000, nu pot fi interpretate, ca fiind sancţiuni contractuale pentru neexecutarea, executarea defectuoasă sau cu întârziere a obligaţiilor asumate, ele reprezentând, astfel cum a susţinut reclamanta, un scăzământ prestabilit de părţi, luat în considerare la întocmirea facturii finale şi care se scade din preţul menţionat în facturile provizorii, urmare a prelucrării, rafinării şi analizelor efectuate de cumpărător.
În acest sens, este de menţionat că penalităţile sunt prevăzute ca pct. c la cap. 8 „scăzăminte" din contractul nr. 10275/1999, unde sunt consemnate ca deduceri: taxa de prelucrare, b) taxa de rafinare şi c) penalităţile bismut, stibiu şi arsen.
Acest înscris se coroborează şi cu adresa nr. 276 din 13 noiembrie 2003, prin care M.H. SA precizează clauza de la pct. 8 lit. c) din contractul nr. 10275/1999.
Astfel, se arată în adresă că pe tot parcursul executării contractului, scăzămintele prevăzute pentru conţinutul de bismut, stibiu sau arsen, să se scadă, alături de taxa de rafinare şi de taxa de prelucrare, din valoarea facturii provizorii, acestea având funcţia de a determina preţul final, prin întocmirea facturii finale.
De menţionat şi faptul că, anterior controlului, la 31 mai 2000, deşi sumele fuseseră înregistrate eronat în contul 671.1 „Amenzi şi penalităţi", societatea a modificat erorile de facturare, ulterior, în octombrie 2000 stornând cheltuielile nedeductibile fiscal.
Pentru considerentele expuse mai sus, Curtea, admiţând recursul reclamantei, va constata că suma de 18.826.198.160 lei este deductibilă la stabilirea profitului impozabil, astfel încât societatea nu datorează nici impozitul pe profit suplimentar, de 4.706.549.540 lei şi nici majorările de întârziere, de 451.828.756 lei.
Cât priveşte critica adusă sentinţei, prin recursul formulat de pârâţi, aceasta este neîntemeiată, Curtea urmând a respinge acest recurs, ca nefondat.
Instanţa de fond a apreciat în mod justificat faptul că minusul de inventar în sumă de 5.574.320.929 lei, consemnat în registrul inventar, nu este real, necorespunzând cu valorile înregistrate în contabilitate.
În acest sens, expertiza a verificat documentele contabile prezentate, în care s-a materializat inventarierea producţiei neterminate şi a semifabricatelor pe luna decembrie 1999 şi a constatat că valoarea contabilă înscrisă în registrul inventar nu corespunde cu soldurile conturilor corespunzătoare şi nici cu valoarea stocurilor din balanţa de verificare la data de 31 decembrie 1999.
Expertiza a concluzionat, părere însuşită şi de instanţă, că, întrucât suma de 5.574.320.929 lei, înscrisă în registrul inventar, nu se regăseşte în documente contabile justificative, nu putea fi înregistrată în contabilitate, astfel încât societatea nu datorează T.V.A. pentru această valoare.
De altfel, registrul inventar pe baza căruia organul de control a apreciat existenţa minusului de inventar, nu îndeplineşte condiţiile legale de formă pentru a produce efecte juridice, fiind un document care nu poartă semnăturile de întocmit şi verificat şi nu cuprinde toate elementele inventariate, fiind incomplet.
Referitor la diferenţele de impozite şi taxe stabilite în urma inventarierii patrimoniului, reprezentând 1.045.689.863 lei T.V.A. şi 254.102.637 lei majorări de întârziere, soluţia instanţei este, de asemenea, justificată de probele administrate în cauză.
Cu ocazia inventarierii, finalizată la 31 mai 2000, a avut loc o reconsiderare a materiei prime, concentrat colectiv, ca fiind amestec oxidic, împrejurare în raport cu care, astfel cum a calculat expertiza contabilă, valoarea corectă a minusului de inventar propriu-zis este de 1.441.749.723 lei, T.V.A. aferentă datorată de societate fiind de 273.932.447 lei.
Întrucât reclamanta a înregistrat în evidenţa contabilă, un minus de inventar de 1.287.567.872 lei şi a calculat şi înregistrat T.V.A. de 244.637.896 lei, rezultă o diferenţă de taxă datorată de 29.294.551 lei, sumă reţinută ca atare de instanţa de fond.
Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea va modifica sentinţa, cu privire la sumele pentru care se anulează actele administrative şi la cea care urmează a fi menţinută.
Întrucât reclamanta a achitat obligaţiile bugetare stabilite prin actul de control şi menţinute prin Decizia Ministerului Finanţelor Publice, Curtea va dispune obligarea pârâţilor să restituie societăţii, suma de 8.622.817.456 lei.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC S. SA.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că se dispune anularea deciziei Ministerului Finanţelor Publice nr. 625 din 30 aprilie 2001 şi a procesului-verbal de control nr. 1891 din 29 decembrie 2000 al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Sibiu şi pentru sumele de 4.706.549.540 lei şi, respectiv 451.828.756 lei.
Menţine actele administrativ, numai pentru suma de 1.537.289.427 lei şi dispune obligarea pârâţilor să restituie reclamantei, suma de 8.622.817.456 lei.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Respinge ca nefondat, recursul declarat împotriva aceleiaşi sentinţe, de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3109/2004. Contencios. Conflict negativ de... | ICCJ. Decizia nr. 3409/2004. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
